Se afișează postările cu eticheta Edmund Burke. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Edmund Burke. Afișați toate postările

sâmbătă, 6 martie 2021

Occidentul, demonii şi Edmund Burke

      
Lumea noastră este, pe ansamblu, întoarsă iremediabil către ceea ce e pieritor: către material. Omul de astăzi nu mai are întrebări legate de existenţă; nici măcar experienţele limită, cele de la pragul dintre viaţă şi moarte şi, mai mult, nici chiar moartea însăşi nu-l mai zdruncină; omul de astăzi are, în ceea ce priveşte existenţa doar certitudini: a fost conceput într-o bacterie, s-a născut dintr-o maimuţă păroasă şi este cumva, nu are importanţă cum, prin ceea ce adună, prin ceea ce consumă, prin satisfacere simţurilor, nepieritor. De aceea trebuie să aibă. A avea este singurul verb conjugat astăzi de cei mai mulţi. A avea a devenit un verb existenţial. Singurele întrebări ale omului nostru sunt legate de cum, când şi cât din ameţitoarea ofertă a negustorilor de iluzii o să aibă. 

Lumea noastră se desparte de trecut într-un mod agresiv, duşmănos: trecutul, înjositor, primitiv, necivilizat, inuman(ist), grosolan trebuie nimicit. El nu ne foloseşte la nimic, ba mai mult, ne complexează, ne tarează. Acolo găsim numai învăţături penibile, aberante despre cine suntem şi cum trebuie să ne comportăm. Trecutul este incorect politic, fundamentalist spiritual, desuet cultural. El este retrograd. 

Şi invers: tot ce ţine de el, deci şi sentimentul religios, este la fel. 

Lumea noastră este pe cale de a-şi pierde normele morale: ele sunt înlocuite cu nişte norme care se schimbă după modele politice şi presiunile grupurilor autointitulate progresiste. Bunul simţ este înlocuit de grobianism, decenţa de delir hedonist, moralitatea de desfrâu, responsabilitatea de egoism iresponsabil, adevărul de minciună, iubirea, prietenia, acceptarea măcar a celuilalt, de dispreţ şi ură nimicitoare. 

Minciuna, falsitatea, ipocrizia corodează tot ce mai rămâne neatins. Am devenit nişte scaune, nişte posturi, nişte haine. Nonvalorile au devenit valori, valorile reale sunt puse la zid. Nu spui ca mine, nu crezi ce spun eu că cred (?), nu furi cu mine (sau pentru mine), nu înşeli cu mine (sau pentru mine), nu mi te supui, vrei să ai propria personalitate, vrei să trăieşti după alt model, vrei să fii liber – atunci eşti duşmanul meu. 

În lumea noastră imaginaţia morală este înlocuită de imaginaţia diabolică şi, după cum zicea Burke, fie ca imaginaţia morală să lipsească şi vom fi aruncaţi „din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.” 

Lumea noastră este, zice-se pe o spirală; numai că nu în urcare, ci în coborâre, şi nu pe o spirală a evoluţiei, ci pe una a nebuniei posesiunii şi arivismului, a degradării şi a distrugerii. O spirală a nimicului. 

Scriu toate acestea pentru că privesc şi ascult ceea ce se petrece în lume, privesc şi ascult ceea ce se petrece la noi şi încă uneori (mai rar, semn că am înţeles) simt că nu mai am cuvinte; uneori simt că ies din raţiune şi simt nevoia de a-i urî şi de a-i nimici pe cei care mă fac să simt astfel. În faţa manifestării răului sub toate formele lui invocate mai înainte şi nesfârşit de multe altele, pare că e tot mai greu să găsim mijloacele de a ne apăra şi de a-i apăra pe alţii, dar mai ales se pare că suntem săraci în cuvintele necesare pentru răbdare. Şi atunci trecem la instinct, la simţămintele telurice, la repulsie, respingere, desfiinţare. Îmi amintesc însă că nu trebuie să mă las atras în arena în care sunt înconjurat de monştrii furiei, lipsei de raţiune, urii. Pentru că atunci aş deveni ca ei. Pentru că asta este şi intenţia de profunzime a puterii întunecate care îi conduce: de a ne face să uităm că avem tot ce ne trebuie pentru a lupta, de a ne face să ne predăm, să tăcem. Să devenim ca ei, să gândim ca ei, să facem ca ei, să distrugem împreună cu ei. 

E greu să găsim cuvinte pentru a ţine pasul cu produsele imaginaţiei demonice, dar nici nu e necesar: cele moştenite acoperă, dacă le cunoaştem bine, toate nevoile. Şi apoi, pentru cine-şi aduce aminte, avem CUVÂNTUL.

miercuri, 27 martie 2013

Dumnezeu în politică: legionarism, extremism, aberaţie politică, sau firesc?

În textul despre iminenţa dispariţiei PDL – text confirmat între timp de evenimentele de la convenţie şi de comentariile, analizele şi mutările de personal ale ultimelor zile – spuneam la început că pentru mine dreapta politică este doar aceea care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi necesitatea raportării umane la această existenţă şi îşi bazează activitatea pe morala creştină. Formularea de mai sus a produs ceva agitaţie în minţile neinformate, rău-formate, înguste sau rău-îndreptate, pentru care a vorbi despre Dumnezeu în preajma politicii este echivalent cu, după calificările primite, legionarism, extremism de dreapta, fascism, becalism, sau aberaţie politică. Este adevărat, cele mai multe astfel de comentarii veneau de la postacii de serviciu, care încercau să compromită un text puţin convenabil tuturor partidelor, prin compromiterea autorului, astfel încât „epitetele” de mai sus erau singurele argumente „logice” ale respectivilor mercenari virtuali. Nici urmă de ceva analiză de text.
În mod real însă sunt destul de mulţi cei care, fie ca urmare a formării lor marxiste din regimul comunist, fie al formării lor marxiste ca urmare a ofensivei demolatoare a marxismului cultural, fie a altor cauze externe sau interne, consideră că nu trebuie să existe nicio legătură între Dumnezeu şi politică. De nici un fel. Una dintre aceste cauze recente este, de exemplu, becalismul.
Două teme, doi piloni ai oricărei construcţii societale şi statale au fost aduse în derizoriu, batjocorite, umilite şi, cel puţin în spaţiul public actual, aproape golite de sens, sau negativizate: dimensiunea naţională şi cea spirituală. De vină sunt mai cu seamă Vadim şi Funar, pentru prima, şi Becali, pentru a doua, prin circul dizgraţios în care le-au tras, ajutaţi bineînţeles de tot restul haitei politice, care au implicat preoţi în campanii electorale, prin mită electorală mascată sub forma ajutorului, care au abuzat de pioşenia ipocrită la televizor, de credinţa şi crucile de paradă.
Dar cine citeşte, chiar numai cu puţină atenţie, declaraţia mea de mai sus înţelege că nu la implicarea Bisericii în politică mă refer, nici la un stat teocratic, la fel cum asumarea unor valori şi principii ale moralei creştine, care să te conducă în activitatea politică, nu înseamnă petrecerea timpului în rugăciuni, metanii şi cruci fără număr, nu însemnă slujbe în parlament, la guvern sau la partide, procesiuni sau adunări de mari dimensiuni cu preoţi, cruci, lumânări şi steaguri bisericeşti, nu înseamnă nici măcar pomenirea numelui lui Dumnezeu legat de ceea ce face fiecare, ci îndrumarea gândirii şi acţiunii individuale şi a grupului politic respectiv după acele valori. Iar acest simplu, dar pare-se extrem de complicat lucru, nu are nimic de-a face cu mita electorală sau cu îmbulzeala alături de oamenii în sutane negre pe ecranele televizoarelor în timpul campaniilor, sau cu ocazia unor evenimente de mare rezonanţă populară.
Având în vedere cele de mai sus, importanţa temei şi a momentului actual, în România dar şi în lume, consider că este necesară o discuţie serioasă şi amplă în legătură cu acest subiect, asupra căruia creşte, pare-se, o confuzie tot mai consistentă. Voi încerca să schiţez astăzi, un început.

Puţină istorie

Fără a fi nici extremistă, nici legionară, nici aberaţie politice, puterea politică din statele europene (dar şi a tuturor formaţiunilor statale sau tribale din întreaga lume, în întreaga istorie cunoscută) a avut până la primul război mondial, cel puţin prin autoritatea conferită monarhilor la preluarea puterii (divinitatea creatoare respectivă, pe alte continente, în alte religii), o relaţie firească cu Dumnezeu. Puterea politică a fost, de fapt, de-a lungul mileniilor aşezată sub semnul unei realităţi supraumane şi presupusă în lucrare comună cu aceasta, astfel că Dumnezeu este prezent în spaţiul european de 2000 de ani, plus încă vreo cinci mii dacă luăm în calcul moştenirea iudaică. Nu a fost invenţia legionarilor, sau a extremiştilor şi, dacă a rezistat atât amar de timp, are mari şanse ca să nu fi fost nicio aberaţie politică. Este, ne place sau nu, parte din ceea ce ne-a adus până aici, din ceea ce ne-a făcut, din ceea ce suntem. Această stare firească, care a durat atâtea mii de ani, a devenit dreapta doar după ce ideologiile ateiste au inventat stânga. Adică numai după apariţia liberalilor, socialiştilor şi mai ales ca urmare a revoluţiei franceze cu momentul Adunării Constituante din Franţa anului 1789, suma de relaţii, convenţii, concepţii, idei, obiceiuri, tradiţii anterioare, adică realitatea palpabilă, a devenit dintr-un întreg o parte, şi anume dreapta, cealaltă parte fiind reprezentată de realitatea virtuală a stângii.

Istorie şi actualitate politică: conservatorismul şi democraţia creştină

Legătura dintre politică şi Dumnezeu nu se întrerupe însă odată cu dezmembrarea imperiilor şi înlocuirea, monarhiilor cu republici. Conservatorismul, o stare de spirit, o sumă de opinii, negarea însăşi a ideologiei, o stare a minţii, un anume fel de natură umană, un anume fel de a-ţi îndrepta privirea asupra ordinii sociale civile – după cum îl defineşte Russel Kirk – a fost primul care să se împotrivească noi ordini. Din zona politică, nu vom aminti decât două nume de recente personalităţi conservatoare: Ronald Reagan şi Margaret Thatcher. Evident, fac trimitere la perioadele în care au condus SUA şi Marea Britanie şi la realizările lor. Iar în ceea ce priveşte conservatorismul, voi aminti că părintele acestuia, Edmund Burke considera că omul este fundamental o fiinţă religioasă şi religia este fundamentul societăţii civile; că omul şi statul sunt creaţii ale lui Dumnezeu; că sensul dat de Dumnezeu oamenilor şi lumii este relevat în istorie; iar ultimul mare conservator clasic contemporan, Russel Kirk , considera că conservatorismul este traversat de „credinţa că o intenţie divină guvernează societatea şi că problemele politice sunt, în fond, probleme religioase şi morale”. Nici Burke, nici Thatcher, nici Reagen, nici Kirk nu au fost legionari, extremişti, nebuni.
Un alt exemplu de relaţie între politică şi Dumnezeu este cel democraţiei creştine. Iată ce ne spun despre ea o serie de definiţii din volume şi de pe site-uri de politologie sau de analiză politică: democraţia creştină nu propune o teocraţie, ci un model social apt să reinstaleze morala în politică; un curent politic care apără ideea că puterea trebuie să se inspire din valorile vehiculate de către biserică: respectul fiinţei umane, drepturile omului, fraternitatea, solidaritatea; curent politic democratic, de inspiraţie creştină, autonom în raport cu instituţiile ecleziale, dar care îşi trage rădăcinile din tradiţia creştină; democrat creştinii acţionează în sânul societăţilor pluraliste secularizate cu ambiţia de a face o politică conformă mesajului evanghelic, valorilor proprii creştinismului; creştinismul, prin concepţia sa despre om şi menirea acestuia, constituie fundamentul etic pentru o politică plină de simţul răspunderii, prin răspunderea în faţa lui Dumnezeu.
Niciunul dintre partidele democrat creştine europene, nu este extremist, legionar, aberaţie politică. Cum nu au fost, de exemplu, nici Helmuth Kohl, cum nu este nici Angela Merkel. Ba din contră.

Valori fundamentale pentru o politică pe baze creştine

Care ar fi acele valori creştine care ar sta la baza actului politic individual sau de partid: cinstea, corectitudinea, apărarea adevărului, respectul şi ajutorarea aproapelui, grija faţă de cel în nevoie, responsabilitatea, curajul, cinstirea părinţilor şi a neamului, protejarea naturii… Cu care dintre acestea nu suntem de acord, pe care nu dorim să o regăsim în structura şi în acţiunile aleşilor noştri? Ce e rău din ceea ce ne spune, ne propune, ne cere Dumnezeu, din cum ne îndeamnă el să fim noi ca oameni? De ce trebuie să venim acum şi să reinventăm roata sub tot felul de forme de activism politic sau civic care să redescopere şi să ne propună acelaşi lucruri, doar că dezlegate de esenţă, separate unele de altele? Numai pentru a nu mai fi legate de Dumnezeu? Adică pentru a nu avea niciun suport şi a putea fi schimbate atunci când nu mai folosesc?

De ce aleg să merg în politică cu Dumnezeu

Pentru că dacă nu merg cu El, nu ştiu cu cine merg, poate cu celălalt.
Pentru că aceste valori fundamentale mi se par elemente absolut normale ale structurii unui om, cu atât mai mult ale unui om politic.
Pentru că dacă accept că există un Dumnezeu care a făcut omul şi universul, aşa cum, probabil, acceptă, în sensul cel mai larg, şi acei 95 % de români care se declară creştini, nu este firesc să mă raportez, şi în politică, la Cel care m-a făcut şi nu la un iluzoriu supraom al prezentului, tot mai plin de drepturi, dar tot mai bolnav, tot mai expus la autodistrugere sub imperiul satisfacerii plăcerilor, al consumului iraţional şi iresponsabil, tot mai derutat economic, politic, identitar?
Pentru că domnitorii noştri, cei care au construit şi au adus perioade de înflorire poporului pe care îl păstoreau (şi nu cei care au trecut prin scaunul domnesc, asemenea politicienilor de astăzi, lăsând în urma lor pustiu şi durere) Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Carol I şi Ferdinand, pentru a-i aminti doar pe cei mai cunoscuţi, şi-au condus poporul în numele lui Dumnezeu. Nu întâmplător pe lângă dezvoltarea economică şi înflorirea culturală, numele lor este legat şi de ctitorirea a numeroase biserici şi mânăstiri, expresie a mulţumirii pe care I-o aduceau pentru reuşitele lor politice, militare, administrative .
Pentru că refuz morala cu ziua, sau cel mult cu săptămâna, în care ce e bine astăzi nu mai e bine mâine. În care valorile sunt înlocuite tot mai mult cu false valori. În care se lucrează nu spre binele omenirii, ci spre distrugerea ei. În care, de exemplu, femeia-obiect sexual a devenit şi cel mai bun mijloc de reclamă comercială, în care familia este desfiinţată prin acceptarea căsătoriilor homosexuale, în care pedofilia devine o normalitate, în care şmecheri hoţi, perverşi, criminali, corupţi inculţi, analfabeţi, au ajuns modele.
Pentru că, pentru a construi, pentru a face o lume mai bună, este nevoie, printre altele, de predictibilitate – trebuie să ştii, adică, pe termen lung în ce cred, cum văd lumea, cum funcţionează cei din jurul tău, cei cu care ai un proiect, cei care îţi propun să-i alegi pentru a te reprezenta.
Pentru că, am trăit falimentul sângeros al formulelor ideologice şi politice ale stângii, începând cu cele „pure”, regimurile criminale socialiste şi comuniste, şi le resping aşa cum îi resping pe falşii dumnezei ridicaţi de acestea: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Ceauşescu …
Pentru că, după cum spunea şi Burke, fie există Dumnezeu şi ordinea Lui, fie nu există decât haosul şi atunci nu mai există nicio sancţiune destul de puternică pentru a pune ordine în societatea umană, care devine astfel subiectul arbitrariului celor mai puternici.
Am vorbit în acest text despre Dumnezeu şi am făcut trimiterea la morala creştină pentru că discuţia noastră se duce într-un spaţiu creştin. Dacă aş fi scris despre evrei aş fi făcut trimitere la Yehova, pentru zona islamică l-aş fi invocat pe Allah şi aşa mai departe.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Conservatorism: Russel Kirk - Imaginaţia morală (II)

Imaginaţia morală aspiră la recunoaşterea oridinii 
adevărate în suflet şi a ordinii corecte în comunitate.

Prin această „imaginaţie morală” Burke înțelege acea putere a percepţiei etice care trece peste barierele experienţei particulare şi ale evenimentelor trecătoare „în mod special,” după cum o spune dicţionarul, „forma superioară a acestei puteri exercitată în poezie şi în artă.” Imaginaţia morală aspiră la înţelegerea ordinii adevărate în suflet şi a ordinii drepte în comunitate. Această imaginaţie morală a fost darul şi obsesia lui Platon şi a lui Virgiliu şi a lui Dante. Făurite în secole de conştiinţă umană, aceste concepte ale imaginaţiei morale – atât de cu forţă deşi atât de concis exprimate de către Burke –  renasc în fiecare epocă. Acesta este şi cazul literaților din secolul nostru, ale căror opere par a avea cele mai mari şanse să dăinuiască, şi care nu au fost noi-născocitori de cuvinte, ci mai curând purtători ai unui vechi standard, aruncaţi de pe aripile moderne ale doctrinei: numele lui Eliot, Frost, Faulkner; Waugh şi Yeats sunt suficiente pentru a sugera varietatea acestei imaginaţii morale a secolului douăzeci.

Spiritul religiei, împreună cu un întreg sistem de moravuri
a susţinut mult timp această imaginaţie morală.

Imaginaţia morală este aceea care ne vorbeşte despre demnitatea naturii umane, care ne învaţă că suntem mai mult decât nişte maimuţe fără păr. După cum Burke a sugerat în 1790, literatura şi educația sunt fără substanţă dacă sunt lipsite de imaginaţia morală. Şi, după cum sugera Burke, spiritul religiei a susţinut pentru o lungă perioadă imaginaţia morală, împreună cu un întreg sistem de moravuri. Fie ca această imaginaţie să lipsească, pentru a cita un alt pasaj din Burke, şi noi vom fi aruncaţi « din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.” 
Burke voia să spună că există şi alte forme de imaginaţie decât imaginaţia morală. El era destul de conştient de puterea imaginaţiei lui Jean Jacques Rousseau, “nebunul Socrate al Adunării Naţionale”. Împreună cu Irving Babbitt, putem numi modul de imaginaţie reprezentat de către Rousseau “imaginaţia idilică” - adică, imaginaţia care respinge vechile dogme şi vechile moravuri şi jubilează în faţa noţiunii de emancipare de la datorie şi convenţie. Am văzut cum această “imaginaţie idilică” a sucit minţile unui mare număr de tineri din America anilor 6o şi 70 – chiar dacă cei mai mulţi dintre aceştia discipoli nu îl citiseră vreoidată pe Rousseau. Imaginaţia idilică sfârşeşte de cele mai multe ori în deziluzie şi plictiseală.
Iar atunci când acesta e finalul, prea adesea o a treia formă de imaginaţie preia puterea. În prelegerile sale intitulate Pe urma unor zei ciudaţi (After strange Gods – 1934), T. S. Eliot atinge subiectul imaginaţiei diabolice: acel soi de imaginaţie care se delectează cu perversitatea şi cu sub-umanul. Numele de Sade îţi vine imediat în minte ; dar Eliot găseşte la fel de bine « operaţiile rodnice ale Geniului Răului » în scrisul lui Thomas Hardy şi D. H. Lawrence. Oricine este interesat în legătură cu imaginaţia morală şi în imaginaţia anti-morală trebuie să citească cu atenţie After strange Gods. « Numărul oamenilor care se găsesc în posesia vreunui criteriu de deosebire între bine şi rău este foarte mic » concluzionează Eliot ; «numărul celor pe jumătate vii, înfometaţi după orice formă de experienţă spiritulă, sau după ceea ce își oferă ei înşişi drept experienţă spirituală, înălțat sau căzut, bun ori rău, este considerabil. Propria mea generaţie nu i-a servit prea bine. Nicicând nu a fost presa scrisă atât de ocupată şi niciodată nu au pornit dinspre ea asemenea specimene de vorbărie fără sens şi de false doctrine. Vai de  profeţii nebuni, care îşi urmează propriul duh şi nu au văzut nimic !         (Va urma.)

Traducere: Paul Ghiţiu

sâmbătă, 26 martie 2011

Russel Kirk: Imaginația morală (I)

          Imaginația morală este o sursă nesfârșită de inspirație care ne ridică la principiile fundamentale pe măsură ce ne ghidează către virtute şi înţelepciune şi mântuire.
           În librăriile cu franciză ale anului Domnului 1981, rafturile sunt înţesate cu iluziile şi dezamăgirile decadenţei litarare. Totuşi nicio civilizaţie nu se poate mulţumi la nesfârşit cu plictiseala literară şi cu violenţa literară. Odată în plus, în paginile unei cărţi o conştiinţă poate vorbi altei conştiinţe, iar generaţia însetată care se ridică îşi poate căuta drumul ei către izvoarele imaginaţiei morale. Prima lectură anuală a acestui nou Centru pentru Studiul Valorilor Creştine în Literatură este o încercare de a descrie acea înaltă capacitate de percepere şi descriere, care a fost denumită „imaginaţia morală” şi de a lega acea imaginaţie de ceea ce Chateaubriand a numit”geniul creştinătăţii”. Ceea ce a fost odată, poate să fie din nou.
          Ce este această “imaginaţie morală”? Expresia îi aparţine lui Edmund Burke şi a apărut în cartea lui Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa. Burke descrie distrugerea moravurilor civilizatoare de către revoluţionari :
  
          « Toată ţesătura decentă a vieţii trebuie să fie ruptă violent. Toate ideile adăugate în timp, alimentate din cămara unei imaginaţii morale, pe care o posedă inima, iar înţelegerea o validează, ca necesară pentru a acoperi defectele naturii noastre tremurânde în goliciune şi să o ridice  la demnitate în propria noastră evaluare, trebuie aruncate în aer ca fiind ridicole, absurde şi învechite.
 
          În această aşezare a lucrurilor, un rege nu este decât un om ; o regină nu este decât o femeie ; o femeie nu este decât un animal ; şi nu un animal de cea mai bună calitate. Toată preţuirea care este arătată sexului în general ca atare, şi fără păreri deosebite, trebuie privită ca romanţioasă şi prostească... În schema acestei filozofii barbare, care este rodul inimilor îngheţate şi al gândirilor noroioase, şi care sunt tot atât de lipsite de înţelepciune solidă pe cât sunt fără de nici un pic de bun gust şi de eleganţă, legile trebuie să fie susţinute numai de către groaza pe care o inspiră şi de către interesul pe care fiecare individ îl poate găsi în ele din punctul de vedere al propriilor speculaţii sau care se poate revărsa peste ele dinspre interesele sale particulare. În galeriile de mină ale academiei lor, la capătul fiecărui culoar nu vezi nimic altceva decât spânzurători... 

          Nimic nu e mai sigur decât faptul că moravurile noastre, civilizaţia noastră, şi toate lucrurile bune care sunt legate de aceste moravuri şi de această civilizaţie, au depins de secole, în această lumea europeană a nostră, de două principii; mai precis de spiritul onoarei şi de spiritul religiei.

          Imaginaţia morală aspiră la recunoaşterea ordinii adevărate în suflet şi a ordinii corecte în comunitate.  Va urma

Traducere: Paul Ghiţiu
 

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...