Ortodoxie

LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINȚITE

 2. Cele două sensuri ale postirii
Abordând această problemă, se ridică următoarea întrebare: dacă Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, de ce atunci se rânduieşte săvârşirea ei în Sâmbetele şi Duminicile din timpul Postului Mare şi aceasta fără a se „întrerupe" postul? Canoanele Bisericii par a se contrazice aici unele cu altele în această privinţă. În timp ce unele canoane opresc postirea în zilele de Duminică, altele interzic întreruperea postului în oricare din cele patruzeci de zile. Totuşi, această contradicţie este numai aparentă, pentru că cele două rânduieli, ce par a se exclude reciproc, se referă de fapt la două sensuri diferite ale cuvântului postire. Este important să se înţeleagă aceasta, pentru că descoperim „filosofia ortodoxă asupra postirii", esenţială de altfel pentru întreaga noastră nevoinţă duhovnicească.
Există, într-adevăr, două căi sau feluri de postire, înrădăcinate deopotrivă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, şi care corespund cu două nevoi sau stări distinctive ale omului. Prima modalitate poate fi aceea a unui post deplin, pentru că acesta constă într-o abţinere totală de la mâncare şi băutură. Cea de-a doua modalitate poate fi definită ca un post de asceză, pentru că rezidă în principal în abţinerea de la anumite mâncăruri şi în reducerea substanţială a regimului alimentar. Postul deplin, prin însăşi structura sa, este de scurtă durată şi este de obicei limitat la o zi sau chiar la o anumită parte a zilei. De la începuturile creştinismului, acest post deplin a fost înţeles ca o stare de pregătire şi aşteptare — starea de meditaţie duhovnicească asupra a ceea ce va să vină. Foamea fizică corespunde aici aşteptării duhovniceşti a plinirii, „deschiderea" întregii fiinţe umane către bucuria ce va să vină. Astfel, în tradiţia liturgică a Bisericii, găsim acest post deplin ca ultima şi cea mai de seamă pregătire pentru un mare praznic, pentru un eveniment duhovnicesc major. De exemplu, îl descoperim în ajunul Crăciunului şi Bobotezei, dar mai presus de orice el este Postul Euharistie, modul esenţial al pregătirii noastre pentru ospăţul mesianic la masa lui Hristos, în împărăţia Sa. Sfânta Euharistie este precedată întotdeauna de acest post deplin, care poate varia ca durată, dar care, în Biserică, constituie o condiţie necesară pentru Sfânta Împărtăşanie. Mulţi înţeleg greşit această rânduială, nevăzând în ea altceva decât o rânduială arhaică, şi se întreabă cum un stomac gol ar putea constitui o condiţie obligatorie pentru primirea Tainei. Redusă rudimentar la o asemenea înţelegere fizică şi „fiziologică", văzută ca simplă disciplină, această rânduială îşi pierde desigur semnificaţia. Atunci nu ne mai mirăm de ce Romano-Catolicismul, care cu mult timp în urmă a înlocuit înţelegerea duhovnicească a postirii cu una juridică şi disciplinară (de exemplu, puterea de a „da dispensă" pentru post ca şi cum Dumnezeu şi nu omul ar avea nevoie de postire!) astăzi, practic a abolit postul „euharistic". Totuşi, în adevăratul său sens, postul deplin este principala expresie a acelui ritm de pregătire şi plinire prin care Biserica trăieşte, pentru că el reprezintă deopotrivă aşteptarea lui Hristos în „această lume" şi venirea acestei lumi în „lumea ce va să vină". Putem adăuga aici că în Biserica primară acest post deplin avea un nume luat din vocabularul militar; se numea statio, ceea ce înseamnă o garnizoană în starea de alarmă şi mobilizare. Biserica este trează — ea aşteaptă Mirele, iar pe Acesta îl aşteaptă întru bucurie şi lumină. Astfel, postul deplin nu este numai un post al membrilor Bisericii; el este Biserica însăşi ca stare de postire, ca aşteptare a lui Hristos, Care se apropie de ea în Sfânta Euharistie, Care va veni cu slavă la sfârşitul veacurilor.
Foarte diferite sunt însă conotaţiile duhovniceşti ale celui de-al doilea mod de postire, pe care l-am definit ca ascetic. Aici, scopul postirii este acela de a elibera omul de sub stăpânirea nefirească a cărnii, de această supunere a duhului către trup şi poftele sale, ceea ce reprezintă rezultatul tragic al păcatului şi căderii primordiale a omului. Numai printr-un efort îndelung şi stăruitor, omul descoperă că „nu se hrăneşte numai cu pâine" — că poate reface întâietatea duhului. Această întâietate presupune prin structura sa intimă un lung şi susţinut efort. Timpul este esenţial întrucât este nevoie de acesta pentru a dezrădăcina şi vindeca boala generalizată pe care oamenii au ajuns să o considere ca pe stare a lor „normală". Iscusinţa postirii ascetice a fost cultivată şi desăvârşită în tradiţia monastică, fiind apoi acceptată de întreaga Biserică. Este experimentarea de către om a cuvintelor lui Hristos cum că puterile diavoleşti care au înrobit omul nu pot fi biruite decât prin „post şi rugăciune". Ea îşi are originea în exemplul lui Hristos însuşi care a postit patruzeci de zile, apoi 1-a întâlnit pe Satana faţă în faţă şi această ciocnire a schimbat înclinaţia omului „nu numai către pâine", inaugurând astfel eliberarea acestuia. Biserica a stabilit patru perioade pentru acest post ascetic: perioadele dinainte de Paşte şi Crăciun, sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel şi Adormirea Maicii Domnului. De patru ori pe an ea ne invită să ne curăţim şi să ne eliberăm de sub stăpânirea cărnii prin terapia sfântă a postirii şi, de fiecare dată, succesul terapiei depinde, cu siguranţă, de aplicarea anumitor reguli de bază, dintre care „neîntreruperea" postirii, continuitatea acesteia în timp, este una dintre cele mai importante.
Această diferenţă dintre cele două moduri de postire ne ajută să înţelegem aparenta contradicţie dintre canoanele care reglementează postul. Canonul care interzice postirea în zi de Duminică înseamnă din punct de vedere literal că în acea zi postirea este „întreruptă" în primul rând de Sfânta Euharistie însăşi, care plineşte aşteptarea, nădejdea şi care, fiind scopul întregii postiri, este de asemenea şi sfârşitul ei. Cu alte cuvinte aceasta înseamnă că Duminica, Ziua împărăţiei, nu aparţine acelui timp a cărui semnificaţie ca pelerinaj sau călătorie este exprimată specific în Postul Mare. Duminica rămâne astfel nu ziua postirii ci a bucuriei duhovniceşti.
Dar în timp ce întrerupe postul deplin, Sfânta Euharistie nu întrerupe postul „ascetic" care, aşa cum am explicat, are nevoie de continuitatea efortului duhovnicesc, prin însăşi natura sa. Aceasta înseamnă că rânduielile alimentare care guvernează postirea ascetică rămân valabile în Duminicile Postului. Mai concret, cărnurile şi grăsimile sunt interzise, dar numai din cauza caracterului „psiho-somatic" al postirii ascetice, pentru că Biserica ştie că trupul, dacă va fi „supus", trebuie să suporte o disciplină îndelungată şi stăruitoare a abstinenţei. De exemplu, în Rusia, călugării nu au mâncat niciodată carne, dar asta nu înseamnă că ei au postit de Paşte sau cu ocazia altei mari sărbători. Se poate spune că o oarecare măsură a postirii ascetice aparţine vieţii creştine ca atare şi că ar trebui ţinută de către creştini. Dar semnificaţia Paştelui, atât de comună din păcate, ca o obligaţie de a bea şi de a mânca peste măsură este o tristă şi urâtă caricatură a adevăratului duh al Paştelui! Este într-adevăr tragic că în unele biserici oamenii sunt descurajaţi de la împărtăşirea cu Sfânta Euharistie de Paşte iar frumoasele cuvinte ale Predicii de Paşte a Sfântului Ioan Hrisostom — „Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este din belşug, nimeni să nu iasă flămând" — sunt probabil înţelese ca referindu-se exclusiv la conţinutul bogat al coşurilor cu prinoasele de Paşte. Praznicul este o realitate duhovnicească, iar pentru a fi păstrat aşa cum se cuvine are nevoie de tot atât de multă sobrietate şi meditaţie duhovnicească ca şi postul.
Deci, trebuie să se înţeleagă clar că nu există contradicţie între insistenţa Bisericii ca să menţinem abstinenţa de la anumite mâncăruri în timpul Duminicilor din Post şi interzicerea postirii în ziua Sfintei Euharistii. De asemenea, este limpede că numai urmând cele două rânduieli ale Bisericii, păstrând simultan ritmul euharistic al nevoinţei şi desăvârşirii şi ostenelile neîncetate ale celor „patruzeci de zile spre mântuirea sufletului" putem cu adevărat să împlinim scopurile duhovniceşti ale Postului Mare. Toate acestea ne conduc acum către locul deosebit pe care îl ocupă în rândul slujbelor Postului Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
Alexander Schmemenn - POSTUL CEL MARE




LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINȚITE

1. Cele două sensuri ale Sfintei Împărtăşanii

Dintre toate rânduielile liturgice aparţinând Postului, una este de o importanţă crucială pentru înţelegerea acestuia, iar aceasta, fiind specifică Ortodoxiei, este în multe feluri o cale spre înţelegerea tradiţiei sale liturgice. Această rânduială este aceea care interzice oficierea Sfintei Liturghii în zilele de rând. Indicaţiile sunt clare: nu se săvârşeşte nicidecum Sfânta Liturghie în zilele de Luni până Vineri din timpul Postului, cu o singură excepţie — la sărbătoarea Bunei Vestiri, dacă aceasta cade într- una din aceste zile. Miercurea şi Vinerea este totuşi rânduită o
slujbă de seară specială a Sfintei Euharistii; aceasta se numeşte Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite.
Atât de mult s-a uitat sensul acestei rânduieli, încât în multe parohii, în special în acelea care au fost expuse pentru o perioadă îndelungată influenţelor apusene şi latine, aceasta pur şi simplu nu s-a respectat, iar practica specific latină a liturghiilor zilnice — „particulare" sau „de pomenire" — se continuă de-a lungul întregului Post. Dar chiar şi acolo unde această rânduială se respectă, nu se face nici un efort pentru a pătrunde dincolo de ascultare formală şi de a înţelege semnificaţia ei duhovnicească, „logica" profundă a Postului. Prin urmare, este important să explicăm aici amănunţit semnificaţia acestei rânduieli care transcende cadrul Postului şi pune în lumină întreaga tradiţie liturgică a Ortodoxiei.
În termeni generali vorbind, avem aici expresia şi aplicarea unui principiu liturgic fundamental: incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea. Dar, totuşi, pentru a înţelege semnificaţia acestui principiu, trebuie să începem nu cu postirea ci cu Sfânta Euharistie. In tradiţia ortodoxă, care este profund diferită în această privinţă de teologia şi practica euharistică a catolicismului apusean, Sfânta Euharistie şi-a păstrat întotdeauna caracterul său sărbătoresc şi luminos. Ea este, întâi de toate, taina venirii şi prezenţei lui Hristos printre apostolii Săi şi, prin urmare, ea este — într-un sens foarte real — sărbătoarea învierii Sale. Cu adevărat venirea şi prezenţa lui Hristos în Sfânta Euharistie constituie pentru Biserică dovada învierii Sale. Bucuria şi „arderea" inimilor trăită de apostoli când, în drum spre Emaus, Hristos însuşi li S-a descoperit la „frângerea pâinii" (Luca, XXIV, 13-35) constituie pentru Biserică izvorul veşnic al cunoaşterii sale „experimentale" şi „existenţiale" a învierii. Nimeni nu a văzut cu adevărat învierea lui Hristos, totuşi apostolii au crezut în ea, nu pentru că cineva îi învăţase aşa, ci pentru că ei au văzut pe Domnul Cel înviat când „uşile fiind încuiate" El a apărut printre ei şi a luat parte la masa lor.
Totuşi, Sfânta Euharistie este aceeaşi venire şi prezenţă, aceeaşi bucurie şi ardere a inimii, aceeaşi supranaturală şi în plus absolută cunoaştere a faptului că Domnul Cel înviat S-a făcut cunoscut pe Sine la „frângerea pâinii". Şi atât de mare este această bucurie încât Biserica primară considera ziua Sfintei Euharistii nu ca pe o zi obişnuită ci ca Ziua Domnului — o zi plasată deja dincolo de timp pentru că în Sfânta Euharistie împărăţia lui Dumnezeu „s-a arătat". La Cina cea de Taină, Hristos însuşi a mărturisit apostolilor că le-a dăruit împărăţia lui Dumnezeu, încât ei să poată „mânca şi bea la masa Lui în împărăţia Lui". Fiind prezenţa lui Hristos Cel înviat, Care S-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui, Sfânta Euharistie este, deci, participarea la împărăţia lui Dumnezeu, care este „bucurie şi pace în Duhul Sfânt". Sfânta Împărtăşanie este „hrana nemuririi", „pâinea cerească", iar apropiindu-o de Sfânta Masă ea se înalţă cu adevărat la cer. Sfânta Euharistie este astfel sărbătoarea Bisericii, sau mai bine spus este Biserica însăşi ca sărbătoare, ca împărtăşire din prezenţa lui Hristos, ca anticipare a bucuriei veşnice a împărăţiei lui Dumnezeu. De fiecare dată când Biserica săvârşeşte Sfânta Euharistie ea este „acasă" — în cer; ea se înalţă acolo unde Hristos S-a înălţat pentru ca noi să putem „mânca şi bea la masa Lui în împărăţia Cerurilor..." înţelegem apoi de ce Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, pentru că postirea (după cum vom vedea) constituie expresia fundamentală a Bisericii ca fiind într-o stare de pelerinaj, ca fiind în drumul său către împărăţia cerească. Iar „fiii împărăţiei", a spus Hristos, „nu pot posti atâta timp cât Mirele este cu ei" (Matei, IX, 15).
Dar ne putem pune întrebarea atunci de ce se administrează Sfânta Împărtăşanie în zilele de post la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Nu contrazice oare aceasta principiul enunţat mai devreme? Pentru a dezlega această întrebare, trebuie să luăm în considerare acum cel de-al doilea aspect al înţelegerii ortodoxe asupra Sfintei împărtăşanii, semnificaţia sa ca izvorul şi puterea de sprijin a ostenelilor noastre duhovniceşti. Dacă, aşa cum tocmai am văzut, Sfânta împărtăşanie este plinirea tuturor ostenelilor noastre, ţinta spre care năzuim, bucuria fundamentală a vieţii noastre creştine, ea este de asemenea şi în mod necesar izvorul şi
începutul ostenelilor noastre duhovniceşti, darul divin care ne ajută să cunoaştem, să dorim şi să aspirăm către o comuniune desăvârşită în ziua cea neînserată a împărăţiei lui Dumnezeu.
Pentru că împărăţia Iui Dumnezeu deşi a venit, deşi vine în Biserică, se va plini la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va umple toată Creaţia cu Duhul Său. Cunoaştem aceasta şi devenim părtaşi la ea, pregustându-o; suntem părtaşi acum la Împărăţia lui Dumnezeu care va să vină. Vedem şi pregustăm slava şi binecuvântarea ei, dar suntem încă pe pământ şi întreaga noastră existenţă pământească este astfel o lungă şi adesea dureroasă călătorie către Ziua Domnului. în această călătorie avem nevoie de ajutor şi sprijin, putere şi mângâiere, pentru că „Stăpânitorul acestei lumi" nu a renunţat încă la luptă; ci, dimpotrivă, ştiind că a fost biruit de Hristos pune la cale o ultimă şi înverşunată luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a îndepărta de la El pe cât mai mulţi posibil. Atât de dificilă este această luptă, atât de puternice sunt „porţile iadului", încât Hristos însuşi ne vorbeşte despre „calea cea strâmtă" şi despre faptul că puţini sunt aceia care sunt capabili să o urmeze. Iar în această luptă principalul nostru ajutor este tocmai Trupul şi Sângele lui Hristos, acea „hrană esenţială" care ne ţine vii, duhovniceşte vorbind, şi care, în ciuda ispitelor şi a primejdiilor, ne face urmăritori ai lui Hristos. Astfel, împărtăşindu-ne, ne rugăm:
„Şi să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire şi curăţie, spre luminare şi pază, spre mântuirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului; spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei rele şi a lucrării diavoleşti, care se lucrează cu gândul în mădularele mele; spre îndrăznirea şi dragostea cea către Tine, spre îndreptarea şi întărirea vieţii, spre înmulţirea faptei celei bune şi a desăvârşirii, spre plinirea poruncilor şi spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, ca merinde pentru viaţa de veci...
... să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele. Şi în toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă... arată-mă lăcaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea împărtăşirii. Ca de foc să fugă de mine, tot lucrul rău, toată patima..."
Şi dacă Postul şi postirea constituie intensificarea acestei lupte, aceasta se întâmplă deoarece — conform Sfintei Scripturi — ne aflăm atunci faţă în faţă cu răul şi întreaga sa putere. Atunci avem nevoie în mod deosebit de ajutorul şi de puterea acelui Foc dumnezeiesc; de împărtăşania cu Darurile mai înainte sfinţitspecifice Postului Mare, adică Darurile sfinţite la Euharistia din Duminica trecută şi păstrate pe masa altarului pentru adminis- trare în serile de Miercuri şi Vineri.
Sfânta Euharistie se săvârşeşte în zilele de post deoarece aceasta este o mişcare continuă de bucurie; iar în Biserică avem prezenţa neîncetată a roadelor Sfintei Euharistii. întocmai cum Hristos „Cel văzut" S-a înălţat la cer, tot aşa El este prezent în mod nevăzut în lume; întocmai cum Pastele este prăznuit o dată pe an tot aşa lumina sa se revarsă peste întreaga viaţă a Bisericii; întocmai cum împărăţia lui Dumnezeu va să vină şi totuşi se află deja în mijlocul nostru, aşa se întâmplă şi cu Sfânta Euharistie. Ca taină şi sărbătoare a împărăţiei, ca praznic al Bisericii, Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea şi nu se săvârşeşte în timpul Postului; ca har şi putere a împărăţiei care este lucrătoare în lume, ca izvor al „hranei esenţiale" şi armă a luptei noastre duhovniceşti, Sfânta Euharistie se găseşte chiar în centrul postirii; ea este cu adevărat mana cerească ce ne ţine vii în călătoria noastră prin deşertul Postului.

 Alexander Schmemann - POSTUL CEL MARE

 

  •  

 

CANONUL CEL MARE

- Părinte Teofil, Postul Mare este răstimpul în care omul este chemat să se cerceteze pe sine mai mult decât altădată, să se apropie mai mult de Dumnezeu. Pentru aceasta Biserica noastră Ortodoxă ne întâmpină cu slujbe mai multe si mai lungi, dintre acestea Canonul cel Mare are un loc deosebit. Ce este, de fapt, Canonul cel Mare?

- Canonul cel Mare este un canon mare, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii noastre, prin lungimea lui, prin bogătia lui, prin alcătuirile din care este compus. Canoanele Bisericii noastre, canoanele de slujbă, sunt alcătuiri care au în general opt cântări numărate ca nouă pentru că una lipseste de obicei si anume cântarea a doua. Canonul cel Mare are si cântarea a doua, de altfel în Triod sunt mai multe canoane care au toate cele nouă cântări. Nu este vorba de o singură cântare, ci e vorba de alcătuiri din mai multe ziceri care împreună formează ceea ce numim noi o cântare, cântarea întâia, cântarea a doua, cântarea a treia s.a.m.d. Canonul cel Mare are multe alcătuiri de felul acesta apartinând fiecărei cântări si de pe urma faptului că este lung se numeste Canonul cel Mare. De fapt, ce înseamnă canon în acest înteles, înseamnă îndreptare nu înseamnă chinuire, un canon în care te chinui ca să realizezi ceva sau te chinui pentru că ai făcut ceva rău, ci este vorba de un îndreptar, de un mijloc de îmbunătătire sufletească, de ceva care te ajută să te faci din rău bun sau să fii preocupat de îmbunătătire. Acesta e rostul tuturor canoanelor de slujbă, de exemplu, Canonul de pocăintă care este o rânduială pentru credinciosi în general, pentru rugăciunea particulară, e acelasi lucru, adică o rânduială de rugăciune prin care îti propui să nu mai fii rău dacă ai fost rău sau dacă esti bun, să fii si mai bun, să fii mai angajat într-o viata superioară. Canonul cel Mare, de fapt, ca si celelalte canoane, nu are atât importantă când îl realizăm, de exemplu miercuri seara din săptămăna a cincea a postului. Spus o singură dată pe an nu are mare importantă, însă importanta lui este în continutul lui, în ceea ce se poate realiza prin continutul lui si de aceea e important să îl avem la îndemână si să îl studiem, să-l aprofundăm, să ni-l impropriem prin învătarea anumitor ziceri din cuprinsul canonului, să ne orientăm după continutul lui. Asa că eu as recomanda să fim cu mai multă luare aminte nu numai la vremea când se face, pentru că atunci fiind o multime de idei, ideile urmează una pe alta si am putea zice că într-un fel se desfiintează una pe alta. Trecem de la o alcătuire la altă alcătuire, cea de la care am trecut o uităm, cea la care suntem o avem în vedere, dar după ea urmează alta si alta si asa că acolo sunt, poate, sute de idei care sunt în folosul nostru, dar care nu sunt lucrătoare în viata noastră pentru că nu ne rămân. Ne rămâne doar ideea că am participat la un canon lung, la un canon mare, la un canon care e mare nu numai prin lungime ci e mare si prin profunzime. E un sentiment de coplesire. Suntem prea mici pentru un canon asa de mare.

- Părinte Teofil ce ne propune Canonul cel Mare pentru viata noastră?

- Scurt vorbind, să lepădăm lucrurile întunericului si să ne îmbrăcăm în armele luminii, să nu mai fim răi, ci să fim buni, să ne pară rău de răutătile noastre si să adăugăm lucruri bune în viata noastră.

- Părinte, vă rugăm să ne tâlcuiti întelesul stihirii următoare din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanu: "Fie mie scăldătoare sângele cel din coasta Ta, totodată si băutură si apa iertării ce a izvorât, ca să mă curătesc cu amândouă ungându-mă si bând si ca o ungere si o băutură, cuvintele tale cele de viată".

- În această alcătuire vorbim cu Domnul nostru Iisus Hristos care, pe Cruce fiind, a fost străpuns cu sulita după ce si-a dat duhul, după ce a murit pe Cruce si din coasta Lui a curs sânge si apă, ne mărturiseste Sfânta Evanghelie (In. 19, 34). La această apă si la acest sânge, care a curs din coasta Mântuitorului se referă alcătuitorul acestei stihiri, acestei ziceri, si spune în rugăciune către Mântuitorul: să-mi fie si mie sângele curs din coasta ta, mijloc de iertare a păcatelor, să-mi fie si mie apa care a curs o dată cu sângele din coasta ta mijloc de îmbunătătire, să beau sângele tău si să mă ung, să mă spăl cu apa ta, să-mi fie scăldătoare, să mă facă curat sângele si apa din coasta ta, să mă facă curat ca iertat si să mă facă curat de orice întinăciune. Ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Lui care este Cuvântul lui Dumnezeu, să ne fie nouă cuvintele Lui folositoare pentru mântuirea sufletelor noastre, care de fapt, e bine să stim, înseamnă mai ales curătire, mai ales îmbunătătire sufletească. Când zicem mântuire la asta să ne gândim în mod special: să fim îmbunătătiti, să fim iertati de greseli, de păcate si să fim curati si să fim mai buni decât am fost atunci când am făcut cele rele pentru care cerem iertare.

- Canonul este lung si cere din partea nostră nu numai multă răbdare ci si multă atentie. Exemplele si pildele din Vechiul si Noul Testament precum si analiza profundă a sufletului căzut sunt privite de multi dintre credinciosi ca ceva putin depăsit de timpul în care trăim. Cum trebuie înteles textul Canonului si mai ales mesajul, îndemnul cuprins în el, de fiecare dintre noi?

- Numai cei care sunt putini credinciosi pot să facă aprecieri negative fata de ceva atât de înalt si atât de însemnat. Sigur că cineva care nu este obisnuit cu slujbe lungi, cineva care nu este interesat de îmbunătătire prin sfintele slujbe, cineva care ar vrea ca înaintarea lui să se realizeze cumva de la sine, acela poate să coboare si cele înalte si să le micsoreze din măretia lor, dar cineva care îsi dă seama de importanta acestor lucruri si de ajutorul pe care îl poate avea din aceste exemple, din exemplul celor din Vechiul Testament care i-au slujit lui Dumnezeu: să fii primitor de străini ca Avraam, să fii răbdător ca Iov, să fii ostenitor ca Iacob pentru împlinirea dorintelor pe care le ai, să fii postitor ca Moise ca să poti primi legea lui Dumnezeu sau să poti aprecia pozitiv legea lui Dumnezeu, toate lucrurile acestea sunt lucruri de mare însemnătate si pe care noi, credinciosii adevărati, le pretuim, iar credinciosii cei cu putină credintă le defaimă sau le neglijează.

Interviu realizat de Sabin Vodă la Mănăstirea Brâncoveanu, în 7 martie 1998.
Sursa: www.nistea.com



TRIODUL

Postul Mare are propria sa carte liturgică - Triodul. Acesta conţine cântări şi pericope biblice pentru fiecare zi a perioadei Postului, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi sfâr-şind cu Vecernia din Sfânta şi Marea Sâmbătă. Cântările Triodului au fost compuse, în cea mai mare parte, după dispariţia practică a instituţiei catehumenatului, adică botezul adulţilor şi necesitatea pregătirii pentru acesta. Accentul cântărilor se concentrează deci nu asupra Botezului, ci asupra Pocăinţei. Din păcate, foarte puţini oameni cunosc şi  înţeleg astăzi frumuseţea şi adâncimea  unică a acestei  imnografii a Postului. Necunoaşterea Triodului este cauza principală a dezvoltării lente către o adevărată înţelegere a Postului, a scopurilor şi înţelesurilor sale  - o dezvoltare care are loc încetul cu încetul în mentalitatea creştină şi care reduce Postul  la o „obligaţie" juridică şi la un set de reguli dietetice. Adevărata descoperire şi preocupare a Postului este aproape pierdută astăzi şi nu există altă cale mai apropiată de  redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă a cântărilor Triodului .
Este semnificativ, de exemplu, cât de adesea aceste cântări avertizează tocmai împotriva unei înţelegeri „formale" şi, deci, făţarnice a postirii. Încă devreme, din Miercurea lăsatului sec de brânză, auzim:

„De bucate postindu-te, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricină spre îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu, şi răilor draci te vei asemăna, care nici odinioară nu mănâncă. Deci caută să nu faci netrebnic postul, păcătuind; ci nemişcat să rămâi spre pornirile cele fără cale, părându-ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui Ce S-a răstignit, şi mai ales că te răstigneşti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine."

Şi din nou în Miercurea celei de-a patra săptămâni a Postului auzim:

„Cei ce săvârşesc faptele bune în taină aşteptând răsplătirile duhovniceşti, nu le vestesc în mijlocul uliţelor, ci mai vârtos le poartă înăuntrul inimilor lor. Şi Cel ce vede toate, câte se fac în taină ne dă plata înfrânării. Să săvârşim dară postul, nemâhnindu-ne la feţe, ci în cămările sufletelor noastre rugându-ne neîncetat, să strigăm; Tatăl nostru, Carele este în ceruri, nu ne duce pe noi în ispită, rugămu-ne; ci ne izbăveşte de cel rău".

De-a lungul întregului Post, opoziţia smereniei vameşului cu mândria şi lauda de sine a fariseului este accentuată în cântări, pe când făţărnicia este denunţată. Dar atunci care este adevăratul Post?  Triodul răspunde: este, întâi de toate, o curăţie interioară:

„... Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncărurile cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţă din dumnezeiasca cruce. Şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi..."

Este, de asemenea, o întoarcere la iubire, o luptă împotriva „vieţii distruse, împotriva urii, nedreptăţii, invidiei:

„Postindu-ne, fraţilor, trupeşte, să ne postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm toată legătura nedreptăţii. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-1 spargem. Să dăm flămânzilor pâine şi pe săracii cei fără case să-i aducem în casele noastre; ca să luăm de la Hristos Dumnezeu mare milă. Veniţi credincioşilor să lucrăm la lumină lucrurile lui Dumnezeu; să umblăm cu chip smerit ca ziua. Toată scrisoarea nedreaptă a celui de aproape să o lepădăm de la noi, nepuindu-i împiedicare spre sminteală. Să lăsăm desfătarea trupească, să creştem darurile sufletului, şi să dăm celor lipsiţi pâine, şi să ne apropiem către Hristos cu pocăinţă strigând: Dumnezeul nostru miluieşte-ne pe noi".

În timp ce ascultăm aceasta, ne întrebăm cât de departe suntem de sărmana şi făţarnica înţelegere a Postului care stăpâneşte astăzi şi care îl arată exclusiv în culori întunecate, ca pe un soi de „disconfort", pe care, dacă ni-1 asumăm liber şi „suferim prin el", ne împodobeşte automat cu „merite" şi „aranjează bunele noastre relaţii" cu Dumnezeu. Câţi oameni au acceptat ideea că Postul este perioada când ceva ce pare a fi bun în sine este interzis, ca şi cum Binelui i-ar face plăcere să ne tortureze. Totuşi, pentru autorii acestor cântări, Postul reprezintă tocmai contrariul; este întoarcerea la viaţa „normală", la acea „postire" pe care Adam şi Eva au întrerupt-o, introducând astfel în lume suferinţa şi moartea. Postul este întâmpinat deci ca o primăvară duhovnicească, ca o perioadă a bucuriei şi luminii:

„Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei...
Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit strămoşul Adam n-am fi suferit căderea cea din Eden...
Vremea postului este veselă. Pentruaceasta săturându-ne din destul decurăţia cea luminată, de dragostea cea curată, de rugăciunea cea luminoasă şi de alte toate bunătăţi să strigăm luminat..."

Numai aceia care „se bucură în Domnul" şi pentru care Hristos şi împărăţia Sa  reprezintă cea mai de seamă dorinţă şi bucurie a vieţuirii lor pot să accepte bucuroşi  lupta împotriva răului şi a păcatului şi pot fi părtaşi la biruinţa cea din urmă. De aceea, dintre toate categoriile de sfinţi, numai martirii sunt invocaţi şi lăudaţi prin cântări aparte în fiecare zi a Postului. Aceasta pentru că martirii sunt  în mod deosebit aceia care L-au iubit pe Hristos mai mult decât orice altceva în această lume, mai mult decât viaţa lor însăşile, care s-au bucurat atât de mult în Hristos încât au putut spune precum Sfântul Ignatie al Antiohiei, care, pe patul de moarte fiind, a spus: „Acum  încep să trăiesc..." Ei sunt martirii  împărăţiei  lui  Dumnezeu pentru că aceia care au văzut-o şi au pregustat-o sunt capabili de această ultimă ofrandă. Ei sunt însoţitorii noştri, modelul nostru de-a lungul Postului, iar acesta — Postul — este lupta noastră pentru biruinţa dumnezeiescului, cerescului şi eternului în noi.
Vieţuind într-această nădejde, căutând la această vedere, voi, părtinitorilor mucenici, aţi găsit în moarte calea vieţii...

„Cu zaua credinţei îmbrăcându-vă bine şi cu însemnarea crucii într-armându-vă,ostaşi viteji v-aţi arătat; tiranilor bărbăteşte aţi stat împotrivă şi înşelăciunea diavolului aţi surpat; şi biruitorii făcându-vă cununilor v-aţi învrednicit. Rugaţi-vă lui Hristos pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre".

De-a lungul a patruzeci de zile, Crucea lui Hristos, învierea Sa şi bucuria strălucitoare a Paştelui sunt cele ce constituie „sistemul de referinţă" absolut pentru întreaga imnografie a Postului; o permanentă aducere aminte a faptului că oricât de îngustă şi dificilă este calea, în cele din urmă, aceasta conduce la masa lui Hristos în împărăţia Sa. După cum am spus deja, nădejdea şi pregustarea bucuriei pascale pătrunde în întreg Postul şi reprezintă adevărata motivaţie pentru ostenelile din timpul Postului.

„Dorind să ne împărtăşim cu dumnezeiescul Paşte să căutăm biruinţa asupra diavolului prin postire...
Ne vom împărtăşi cu dumnezeiescul Paşte al lui Hristos!"

Triodul - Cartea neştiută şi uitată! Dacă ştim doar că există, prin el putem regăsi - impropriindu-ni-1 încă o dată - nu numai duhul Postului ci şi duhul Ortodoxiei însăşi, duhul viziunii sale pascale asupra vieţii, morţii şi veşniciei.

 Alexander Schmemann - POSTUL CEL MARE


Tristeţea strălucitoare

Când un om purcede într-o călătorie trebuie să cunoască încotro se îndreaptă. La fel se întâmplă şi cu Postul cel Mare. Mai presus de orice, Postul cel Mare este o călătorie duhovnicească, iar destinaţia sa este Paştile, “Praznic al praznicelor”. Postul este pregătirea pentru “plinirea Paştilor, descoperirea cea adevărată”. De aceea trebuie să începem prin a încerca să înţelegem legătura dintre Post şi Paşti, pentru că aceasta descoperă ceva esenţial, ceva fundamental referitor la credinţa şi viaţa noastră creştină.
Este oare necesar să explicăm că Paştile sunt mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât o comemorare anuală a unui eveniment trecut? Oricine a luat parte, chiar şi o singură dată, la acea noapte care este “mai luminoasă decât ziua”, care a gustat din acea unică bucurie cunoaşte acest lucru. Dar ce este această bucurie? De ce putem cânta aşa cum o facem în timpul liturghiei pascale: “Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ”? Cu ce înţeles prăznuim, aşa cum afirmam că o facem: moartea morţii, zdrobirea iadului, începutul unei noi şi nesfârşite vieţi…? Răspunsul la toate aceste întrebări este noua viaţă, care cu aproape două mii de ani în urmă a răsărit din mormânt, ne-a fost dăruită nouă, tuturor celor care credem în Hristos. şi ne-a fost dată în ziua Botezului nostru, în care, aşa cum Sfântul Apostol Pavel spune: ne-am îngropat cu El în moarte prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii (Romani VI,4). Astfel, de Paşti, prăznuim învierea lui Hristos ca pe ceva ce s-a petrecut şi încă se mai petrece cu noi. Pentru că fiecare am căpătat darul acestei vieţi noi, puterea de a o primi înăuntrul nostru şi de a trăi după rânduielile ei. Este un dar care schimbă total atitudinea noatră faţă de orice în această lume, inclusiv faţă de moarte. Prin acest dar putem să afirmăm cu bucurie: Moartea nu există! O, dar moartea este încă acolo, să fim siguri, încă o înfruntăm, iar într-o zi va veni să ne ia. Căci în aceasta stă întrega noastră credinţă: prin propria Sa moarte, Hristos a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o trecere, nişte Paşti – către împărăţia lui Dumnezeu, schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală. Cu pe moarte călcând ne-a făcut iarăşi părtaşi la învierea Sa. Acesta este motivul pentru care, la sfârşitul Utreniei Paştilor spunem: Hristos a înviat şi viaţa stăpâneşte! Hristos a înviat şi nici un mort nu rămâne în mormânt!
Aceasta este credinţa Bisericii, mărturisită şi arătată prin nenumăraţii ei sfinţi. Oare nu ni se confirmă zilnic că această credinţă o avem foarte rar, că tot timpul risipim şi înşelăm viaţa cea nouă pe care am prtimit-o ca pe un dar şi că, de fapt, noi trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi, ca şi cum acest unic eveniment nu ar avea nici un sens pentru noi? Toate acestea se petrec din cauza slăbiciunii noastre, din cauza imposibilităţii noastre de a trăi statornic în credinţă, nădejde şi dragoste, la acel nivel către care Hristos ne-a ridicat când a spus: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa. Pur şi simplu uităm toate acestea - atât de ocupaţi, atât de adânciţi suntem în problemele noastre cotidiene – şi, pentru că uităm, cădem. Iar din cauza acestei uitări totale, din cauza acestei căderi şi a acestui păcat, viaţa noastră devine din nou cea veche – neînsemnată, tristă şi, în cele din urmă, zadarnică – o peregrinare lipsită de sens care este calea către un sfârşit al vieţii fără sens. Reuşim să uităm chiar şi moartea, iar atunci, pe neaşteptate, în mijlocul vieţii noastre “fericite” se apropie – înfricoşătoare, implacabilă, absurdă. Putem din când în când să recunoaştem şi să mărturisim feluritele noastre păcate, neîncetând totuşi să raportăm viaţa noastră la acea viaţă nouă pe care Hristos a descoperit-o şi ne-a dăruit-o. Trăim ca şi când El nu ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita tristeţe şi tragedie a creştinătăţii noastre.
Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce sunt Paştile, de ce este nevoie de post, şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să recăpătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea. Cum putem iubi şi dori ceea ce nu cunoaştem? Cum putem aşeza mai presus de orice altceva în viaţa noastră, ceva ce nu am văzut şi de care nu ne-am bucurat? Pe scurt, cum putem căuta o împărăţie despre care nu ştim nimic? Slujbele Bisericii au fost de la început şi încă sunt intrarea noastră înăuntru, comuniunea noastră cu viaţa cea nouă a împărăţiei. Biserica ne descoperă, prin viaţa sa liturgică, ceva despre care urechea nu a auzit, ochiul nu a văzut şi ceva ce încă nu a intrat în inima omului, dar Dumnezeu l-a pregătit pentru cei ce-l iubesc pe El. Iar în centrul acestei vieţi  liturgice, ca inimă şi apogeu al său, precum soarele care răsărind pătrunde în tot locul, stau Paştile. Aceasta este uşa deschisă în fiecare an către negrăita frumuseţe a împărăţiei lui Hristos, este pregustarea bucuriei veşnice care ne aşteaptă, slava biruninţei care, deşi nevăzută, umple deja întreaga Creaţie: Moartea nu mai există! slujbele Bisericii, în totalitatea lor, gravitează în jurul Paştilor şi, prin urmare, anul liturgic, adică succesiunea timpurilor liturgice şi a praznicelor, devine o călătorie, un pelerinaj către Paşti, Sfârşitul care este în acelaşi timp şi începutul: sfârşitul celor vechi, începutul vieţii celei noi, puntea statornică ce leagă această lume cu împărăţia deja descoperită prin Hristos.
Şi totuşi, viaţa veche, aceea a păcatului şi a meschinăriei, nu este uşor de biruit şi de schimbat. Evanghelia aşteaptă şi cere de la om un efort de care, în starea sa actuală, este practic incapabil. Suntem ispitiţi cu o privelişte, un ţel, un fel de viaţă care sunt atât de mult peste posibilităţile noastre! Chiar şi apostolii, când au auzit învăţăturile Domnului lor, L-au întrebat cu deznădejde: Dar cum poate fi posibilă aceasta? Într-adevăr, nu este uşor să respingem un ideal de viaţă mărunt – construit pe grijile zilnice, ale căutării bunurilor materiale, siguranţei şi plăcerii – pentru un ideal de viaţă în care desăvârşirea este scopul ultim: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este. Lumea aceasta, prin toate mijloacele ei de comunicare, ne îndeamnă: fii fericit, ia-o domol, urmează calea cea mai simplă. Hristos spune în Evanghelie: Alege calea ce strâmtă, luptă şi pătimeşte, pentru că aceasta este calea către singura fericire adevărată. Cum putem face fără ajutorul Bisericii această teribilă alegere, cum putem să ne pocăim şi să ne întoarcem la negrăita făgăduinţă dăruită nouă în fiecare an de Paşti? Aici intervine Postul Paştilor. Acesta este ajutorul pe care Biserica ni-l întinde nouă; şcoala pocăinţei, singura care va face posibilă primirea Paştilor nu ca pe o simplă dezlegare de a mânca, a bea şi a ne relaxa, ci într-adevăr ca pe sfârşitul celor vechi din noi, ca pe intrarea noastră întru cele noi.
Cu toate că suntem botezaţi, risipim şi înşelăm permanent exact ceea ce am primit la Botez. De acea, Paştile sunt întoarcerea nostră anuală la propriul nostru botez, pe când Postul este pregătirea noastră printr-un efort încet şi susţinut pentru a realiza, la sfârşit, propria noastră trecere sau pascha (paşti) către viaţa cea nouă în Hristos. … Pentru fiecare an, Postul şi Paştile sunt, o dată în plus, redescoperirea şi refacerea de către noi a stării la care am fost aduşi prin propria noastră moarte şi înviere în Botez.
O călătorie, un pelerinaj! Totuşi, îndată ce începem acest pelerinaj, îndată ce facem primul pas în tristeţea strălucitoare a Postului vedem – foarte, foarte departe – destinaţia. Aceasta este bucuria Paştilor, intrarea întru slava împărăţiei. şi este această vedere, pregustarea Paştilor, cea care face tristeţea Postului strălucitoare şi ostenelile noastre postitoare o primăvară duhovnicească. Noaptea poate fi întunecoasă şi lungă, dar de-a lungul pelerinajului o rază tainică şi strălucitoare pare că luminează la orizont. Nu ne ruşina pe noi din nădăjduirea noastră, Iubitorule de oameni!

 Din POSTUL CEL MARE, minunata călăuză pentru călătoria postului pe care Alexander Schmemann a scris-o pentru noi.


Despre post cu Sfântul Vasile cel Mare


“Adevărata postire este înstrăinarea de rele, înfrânarea limbii, îndepărtarea de mânie, despărţirea de poftă, de grăirea de rău, de minciună, de juruinţele mincinoase”.

Postirea este porunca dumnezeiască cea mai veche. Dumnezeu a legiuit-o încă din Rai, imediat după facerea omului, când le-a interzis protopărinţilor să mănânce din “pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facere 2, 17). A rânduit-o în continuare Legea mozaică, şi a consfinţit-o Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, atât prin cuvântul Său, cât şi prin pilda Sa când a postit “40 de zile şi 40 de nopţi” (Matei 4, 2). Au ţinut-o apostolii, ca şi primii creştini, a poruncit-o Biserica: “Dacă vreun episcop sau preot, sau diacon sau ipodiacon, sau citeţ, sau psalt, nu posteşte Postul cel mare, miercurea şi vinerea, să se caterisească. Dacă cel care nu posteşte este mirean, să fie afurisit, afară dacă este împiedicat să postească de neputinţa trupească” (canonul 69 al Sfinţilor Apostoli).
Aşadar, fiecare creştin este dator să tină zilele de post rânduite (1), supunându-se cu smerenie lui Hristos şi Bisericii Lui. Desigur că această ascultare nu este lipsită de raţiune, nici nefolositoare, pentru că prin postire, aşa cum susţin în scrierile lor Părinţii luminaţi de Dumnezeu, şi aşa cum o dovedeşte lupta în Hristos a credincioşilor care au cugetare eclesiastică autentică, este războită neînfrânarea, este întărită voinţa, este înrobit trupul, curăţită mintea, înmuiată inima, pornirile trupeşti oprite, toate patimile omorâte şi sufletul vindecat. Într-un cuvânt “tot binele şi frumosul se reuşeşte şi se săvârşeşte prin postire” (Sfântul Grigore Palama). Mulţi sunt cei care nu ţin posturile Bisericii, propovăduind diferite practici. La fel se întâmpla şi în timpul Sfinţilor Părinţi, aşa cum aflăm din diferitele lor omilii.
Sfântul Vasile cel Mare în cele două cuvântări ale sale “Despre postire” – fragmentele alese care urmează în versiune liberă, cercetează porunca din punct de vedere istoric şi teologic – răspunde tensiunilor şi reacţiilor celor care se opun postirii, întăreşte universalitatea şi dimensiunea ei socială, şi în cele din urmă rânduieşte ca postire adevărată atât abţinerea de la diferite mâncăruri, cât şi lepădarea de răutate. Recomandă, în general, înfrânarea şi atitudinea ascetică faţă de bunurile materiale ale lumii, poziţie care preîntâmpină înrobirea creştinului de lucrurile create şi îngăduie supunerea liberă şi mântuitoare faţă de voia Creatorului.
Postirea
Postirea este darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu, porunca cea mai veche, care s-a păstrat ca moştenire părintească şi a ajuns până în zilele noastre. Aşadar, primiţi-o cu bucurie, cei săraci ca pe tovarăşul vostru, cei ce slujiţi ca pe odihna voastră, cei bogaţi ca pe cea care vă salvează de primejdia îndestulării, şi dă gust tuturor celor pe care desfătarea continuă le lipseşte de gust.

Cei bolnavi primiţi pe maica sănătăţii, cei săraci pe cea care asigură buna dispoziţie. Intrebaţi-i pe medici şi vă vor spune că nimic nu este atât de neîndoielnic şi de nesigur ca sănătatea. De aceea, cei înţelepţi se străduiesc prin postire să-şi păstreze sănătatea lor şi să scape de povara strivitoare a greutăţii trupului.
Nu susţine că nu poţi să posteşti aducând ca pretext boala sau neputinţa trupească, de vreme ce pe de altă parte în toată viaţa ta îţi chinui trupul cu multa mâncare. Ştiu foarte bine că medicii recomandă bolnavilor mai ales hrană uşoară şi postire, decât bogăţie şi varietate de mâncăruri.
De altfel, ce este mai uşor pentru trup: să-şi petreacă noaptea cu o cină uşoară sau să cadă greu la pat, din pricina multei mâncări? Poate să se odihnească astfel sau se va întoarce când pe-o parte când pe alta, încărcat şi chinuit? Ce corabie poate un căpitan de vas să stăpânească mai uşor şi s-o salveze dintr-o furtună, pe cea încărcată peste măsură sau pe cea cu o încărcătură obişnuită? Cea prea încărcată oare nu se va scufunda la cea mai mică furtună? La fel şi trupurile când sunt chinuite cu multa mâncare cu uşurinţă cad în boli, în timp ce, când sunt hrănite uşor, îşi păstrează sănătatea.
Să urmărim însă postirea din punct de vedere istoric, ca să vedem cât a fost preţuită de sfinţi şi cât bine a adus.
Văzătorul de Dumnezeu, Moise, doar după o ajunare de 40 de zile a îndrăznit: să se urce în vârful muntelui Sinai şi să primească Tablele cu cele 10 porunci (Ieşire 24, 18). N-ar fi avut curajul să se apropie de vârful ce fumega prin prezenţa dumnezeirii, dacă nu s-ar fi înarmat cu postirea. A postit şi astfel a putut să vorbească cu Dumnezeu.

Profetul Samuel a fost rodul postirii. Mama sa, Ana, după ce a postit s-a rugat lui Dumnezeu şi a cerut un copil, cu făgăduinţa să-l închine Aceluia. (I Regi 1, 11). Pe marele erou, Samson, ce l-a făcut să devină nebiruit? Postirea! Prin postire s-a zămislit în pântecele mamei sale. Postirea l-a născut, l-a alăptat şi l-a crescut. Postirea aceea pe care a poruncit-o îngerul: “Copilul care se va naşte, să nu mănânce nimic din câte rodeşte viţa de vie; să nu bea vin, nici sicheră” (Cartea Judecătorilor 13-14).
Postirea naşte profeţi, îi întăreşte pe cei puternici, îi înţelepţeşte pe legiuitori, îi înarmează pe eroi. Îi zideşte pe luptători, respinge ispitele, locuieşte împreună cu cumpătarea şi nevinovăţia. În războaie face vitejii, şi în vreme de pace învaţă liniştea. Îi sfinţeşte pe cei închinaţi şi-i desăvârşeşte pe preoţi. Nimeni nu poate să se apropie de altar şi să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie, fără ca mai înainte să postească.

După postirea de 40 de zile, profetul Ilie s-a învrednicit să-L aibă în faţă pe Domnul (III Regi 19, 8-18). Datorită postirii s-a arătat mai puternic decât moartea şi l-a înviat pe copilul mort (III Regi 17, 21-23). Datorită postirii a împiedicat cerul să trimită ploaie timp de trei ani şi jumătate (III Regi 171,1; 18, 1) şi aceasta ca să înmoaie învârtoşarea inimii israelitenilor, care se lăsaseră pradă necredinţei şi fărădelegii. Astfel, a impus întregului popor postirea obligatorie până se va căi şi-şi va îndrepta păcatul care venea din bună petrecere şi viaţă în lâncezeală.
Profetul Daniel, care timp de 20 de zile n-a gustat pâine, nici n-a băut apă (Daniel 10, 2-3) i-a învăţat chiar şi pe lei să postească (Daniel 6, 16-22). Leii înfometaţi nu l-au sfâşiat, ca şi cum ar fi avut trupul din piatră sau aramă, sau din alt material dur. Postirea a întărit trupul profetului şi l-a făcut inaccesibil dinţilor fiarelor, aşa cum vopseaua face fierul neatins de rugină.

Postirea întăreşte rugăciunea, se face aripă în mersul ei către cer, este mama sănătăţii, pedagogul tinereţii, podoaba bătrâneţilor. Este tovarăşul celor din călătorie şi celor care locuiesc împreună.
Bărbatul nu se îndoieşte deloc de credinţa conjugală a femeii lui, când o vede însoţindu-se cu postirea. Femeia nu se topeşte de gelozie când îl vede pe bărbatul ei postind.
Cine a fost păgubit vreodată de postire? Ia seama la cheltuiala casei tale într-o zi de post, socoteşte şi într-o zi obişnuită, şi vei descoperi astfel uşor, ce câştig mare ai prin postire. Gândeşte-te încă cum încasatorii de impozite îi lasă pe cei care plătesc impozit să vieţuiască pentru puţin timp liniştiţi şi nederanjaţi. Aşadar, să îngăduie şi trupul o mică odihnă gurii. Să facă o mică înţelegere cu aceasta care, când se satură, filozofează despre înfrânare, iar când îi este foame, uită câte a primit înainte.
Cel care posteşte nu are nevoie de danii, nici nu trebuie să plătească dobândă. Postirea se face omului pricină de desfătare, pentru că aşa cum setea face dulce băutura, şi foametea mâncarea plăcută, la fel şi postirea face mâncărurile desfătătoare. Astfel, dacă vrei să fie mulţumitoare masa ta, acceptă soluţia postirii. Dacă eşti însă întotdeauna înconjurat de mâncăruri bogate, te nedreptăţeşti pe tine însuţi, pentru că pierzi desfătarea prin iubirea de plăceri nemăsurate.
Nimic nu există care să nu fie dispreţuit prin continua ta desfătare, în timp ce dimpotrivă, deseori poftim acele mâncăruri pe care le gustăm rar. De aceea şi Creatorul nostru a născocit varietatea în viaţa noastră, încât să simţim desfătarea tuturor bunurilor Lui. Ia seama ce se întâmplă în natură: soarele nu este mai strălucitor după noapte? Somnul nu este mai dulce după priveghere? Sănătatea nu este mai mult dorită după încercarea bolii? Astfel, şi masa devine mult mai mulţumitoare după postire. Acest lucru este valabil pentru toţi, şi pentru bogaţii care au mâncăruri îmbelşugate, şi pentru săracii care au mâncare mai puţină.
Să-ţi aminteşti şi să te înfricoşezi de pilda bogatului din parabolă (Luca 16, 19-31). Desfătările continue l-au dus la iadul veşnic. Bogatul acesta n-a fost osândit pentru nicio nedreptate, însă, din pricina plăcerilor şi a mâncării cu care se desfăta, precum şi pentru nepăsarea lui faţă de sărăcia lui Lazăr, a fost pedepsit atât de aspru. Dimpotrivă, postirea şi răbdarea în suferinţe nu au fost cele care i-au dăruit odihna lui Lazăr? Parabola nu vorbeşte despre alte virtuţi ale lui, decât doar despre acestea care, ca două aripi, l-au înălţat şi l-au odihnit în sânurile lui Avraam.
Deci, ia aminte şi tu, ca nu cumva în timp ce acum bei băuturi alese şi îţi întorci faţa de la apă, mai târziu să te rogi pentru o picătură din aceasta, precum bogatul. Nimeni n-a pătimit nimic bând apă, nu s-a îmbătat, nu a simţit durere de cap sau ameţeală. În timp ce dimpotrivă, îmbuibarea care urmează de la sine banchetelor, creează boli înfricoşătoare.

Viaţa Înaintemergătorului Ioan a fost o continuă postire. Nu avea nici pat, nici masă, nici moşii, nici animale, nici cămări pentru mâncăruri, nimic din toate acestea care sunt considerate indispensabile pentru viaţă. De aceea, Domnul a propovăduit că nu s-a ridicat între cei născuţi din femeie unul mâi mare decât Ioan Botezătorul. (Matei 11, 11)

Postirea l-a urcat până la al treilea cer şi pe Apostolul Pavel, care o număra printre laudele necazurilor lui (II Corinteni 11, 27). Pentru toate aceste virtuţi însă model suprem Îl avem pe însuşi Domnul, Care după o postire de 40 de zile, a început lucrarea Sa aici pe pământ. (Matei 4, 2). Mai întâi Şi-a întărit şi înarmat trupul, pe care l-a primit de dragul nostru, cu postirea, şi după aceea a primit ispitele diavolului. La fel şi noi, prin postiri să ne pregătim şi să intrăm în arena luptelor împotriva vrăjmaşilor spirituali. Într-o încăierare îndoielnică, prezenţa unui aliat de partea unuia provoacă înfrângerea celuilalt. Deci, trupul şi duhul se află în stare de război. Cu cine te vei alia? Dacă te întovărăşeşti cu trupul, vei slăbi duhul, în timp ce dacă te aliezi cu duhul, vei înrobi trupul. Şi de vreme ce doreşti să-ţi întăreşti duhul, domoleşte-ţi trupul cu postirea. Sfântul Apostol Pavel scrie: “Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (II Corinteni 4,16).

Moise, ca să primească pentru a doua oară tablele Legii a avut nevoie şi de a doua postire (Ieşire 34, 28). Ninivitenii, dacă n-ar fi postit ei înşişi şi animalele lor, n-ar fi scăpat de pieire (Iona 3, 4-10). Dar şi pe Isav ce l-a umilit şi l-a făcut rob al fratelui său? N-a fost mâncarea? Pentru aceasta şi-a vândut şi dreptul său de întâi născut (Facere 25, 29-34). Din nou, cine au fost cei care şi-au lăsat trupurile lor în pustiu? Oare nu cei care au căutat mâncărurile de carne şi petrecerea cea bună din Egipt? (Numeri 11, 33-34). Adică, cu cât israelitiţii s-au mulţumit doar cu mana, i-au biruit pe vrăjmaşii lor, şi nimic nu i-a îmbolnăvit. Când şi-au amintit însă de oalele cu carne şi i-a apucat nostalgia după robia din Egipt, au fost pedepsiţi. Au murit în pustiu şi nu s-au învrednicit să vadă Pământul Făgăduinţei. Nu te temi şi tu de exemplul acesta? Nu gândeşti ca nu cumva din pricina multei mâncări să fii scos din pământul ceresc al făgăduinţei? Desfătarea cu mâncăruri grase şi îmbelşugate creează în suflet amintiri care, ca un nor des de fum, împiedică mintea să întâlnească strălucirile Duhului Sfânt.
Postirea este armă puternică împotriva diavolilor “Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post,“ a zis Domnul în cazul tânărului demonizat.

Prin desfrâu, băutură şi diferitele mâncăruri gustoase se aprinde şi orice fel de desfrânare. Pofta desfătării cu mâncăruri îi schimbă pe oamenii raţionali în dobitoace. Dezmăţul provoacă pierderi înfricoşătoare. Se face pricină ca cei desfrânaţi s-o caute pe femeie în bărbat, şi pe bărbat în femeie. Postirea statorniceşte şi viaţa conjugală, alungă lipsa de supraveghere şi impune cuvenita înfrânare, pentru ca soţii să se dedice rugăciunii.
Nu limita însă virtutea postirii doar la dietă. Adevărata postire nu este doar reţinerea de la anumite mâncăruri, ci şi înstrăinarea de patimi şi păcate; înseamnă să nu nedreptăţeşti pe nimeni, să-l ierţi pe aproapele tău pentru tristeţea pe care ţi-a provocat-o, pentru răul pe care ţi l-a făcut, pentru banii pe care ţi-i datorează. Altfel, cu toate că nu mănânci carne, te hrăneşti cu însuţi fratele tău. Deşi te înfrânezi de la vin, nu te înfrânezi de la vorbele rele. Cu toate că posteşti până seara, îţi pierzi ziua pe la tribunale. Sfânta Scriptura spune: “Vai de cei care se îmbată fără să bea vin” (Isaia 28, 1). O asemenea beţie este, de pildă, mânia care face sufletul să cugete nebuneşte, de asemenea este frica ce paralizează cugetul.
În general, orice patimă care zăpăceşte mintea, este şi o beţie. Cel mânios se îmbată de patima lui, nu se gândeşte ce are în faţă, şi ca şi cum s-ar lupta în noapte, răpeşte orice, jigneşte pe oricine. Nu ştie ce zice, înjură, loveşte, ameninţă, face jurăminte mincinoase şi urlă. Deci, dacă vrei să posteşti în mod adevărat trebuie să eviţi toate patimile.
Ia aminte şi la altceva: “Să nu devină postirea de mâine pretext de dezmăţ astăzi. Nu pierde prin destrăbălarea de astăzi, înfrânarea de mâine. Când cineva vrea să facă nuntă cu o femeie cinstită, nu aduce mai întâi în casa lui ţiitoare şi desfrânate. Pentru că femeia legală nu îndură să locuiască cu cele desfrânate şi fără de lege. La fel fă şi tu! Prin aşteptarea postirii, nu accepta beţia desfrânată, care este mama neruşinării, prietena cuvintelor proaste, gata pentru orice fărădelege. Postirea şi rugăciunea nu vor locui înlăuntrul sufletului care s-a întinat cu dezmăţul. Domnul primeşte în sălaşurile dumnezeieşti pe cel care posteşte, însă îşi întoarce faţa de la cel desfrânat, ca de la un pângăritor şi nelegiuit.”

Astfel, dacă vii mâine aici şi miroşi a vin, cum voi socoti ca postire dezmăţul tău? Unde te voi aşeza? La beţivi sau la înfrânaţi? Beţia pe care ai făcut-o mai înainte te arată beţiv, în timp ce dieta pe care o începi te vădeşte ca postitor. Prin rămăşiţele beţiei, postirea ta se face nefolositoare. Şi dacă începutul este nefolositor, pune în primejdie totul. Postirea nu schimbă doar persoanele, ci întreaga societate. Îi înţelepţeşte şi-i linişteşte în scurt timp pe toţi oamenii. Impune tăcere înaintea strigătelor şi urletelor, izgoneşte certurile şi gâlcevile, îndepărtează osândirea şi grăirea de rău. Prezenţa cărui dascăl opreşte atât de repede neorânduielile şi zgomotul copiilor? Când apare postirea, orice tulburare în cetate se opreşte de la sine.
Cine poate să continue petrecerea şi banchetul în timpul postirii? Cine poate să îmbine postirea cu jocurile destrăbălate? Râsetele necuviincioase şi cântecele destrăbălate, precum şi celelalte jocuri sunt îndepărtate din cetate, când vine postirea ca un judecător aspru. Dacă toţi ascultau sfaturile postirii, ar fi domnit o pace desăvârşită asupra întregii omeniri. Nu s-ar mai fi ridicat un neam împotriva altuia, n-ar mai fi avut confruntări războinice, nici constructori de arme. N-ar mai fi existat tribunale, nici închisori; pustiurile n-ar mai fi găzduit răufăcători, nici cetăţile defăimători, nici mările piraţi.
Dacă postirea stăpânea viaţa noastră, ea n-ar mai fi fost plină de suspine. Pentru că ea i-ar fi învăţat pe toţi nu numai înfrânarea de la viaţa cheltuitoare, ci şi înstrăinarea de atâtea alte rele. I-ar fi învăţat fuga deplină şi înstrăinarea de iubirea de arginţi şi de lăcomie, de iubirea de slavă şi de iubirea de plăceri. Dacă ne izbăvim de acestea, vom trăi în pace şi în sfinţenie.

Aşadar, de vreme ce împărăteasa aceasta a virtuţilor ne oferă asemenea bunuri, s-o primim fără nicio melancolie, fără niciun tânguit. Toţi să ne amintim cu bucurie de masa duhovnicească pe care ne-o pregăteşte postirea, curăţindu-ne şi pregătindu-ne pentru desfătarea dumnezeiască şi veşnică a Raiului.

Sursa: Călăuza Ortodoxă


Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul
                                                   

Începând cu 28 februarie, ortodocşii intră în "Săptamâna Albă sau a brânzei". În această săptămână nu se mai consumă carne, iar în zilele de miercuri şi vineri se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte.
Miercuri, 2 martie, se rosteşte pentru prima dată în perioada Triodului, rugăciunea Sf. Efrem Sirul, rugăciune care încetează în miercurea din Săptămâna Mare.

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.
La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” — care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.

Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subor­donare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe „alţii”. Se poate exprima la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.
Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul — această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală — îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia (…). Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă.

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este „iertător” ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea — acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu —, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci când „vedem greşalele noastre” şi când „nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman — mândria — va fi nimicit în noi.
După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. în lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi — asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.

(din lucrarea Postul cel Mare, Alexander SCHMEMANN, Ed. Univers enciclopedic)



Însemnătatea postului pentru om
(Predică în Duminica Sfântului Grigorie Palama)

Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia (Luca 21, 34).
Iubiţi fraţi! Este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post; este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi să ne îndreptăm toată luarea aminte cuvenită asupra preîntâmpinării pe care ne-a făcut-o Insuşi Mântuitorul cu privire la saturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, a zis El, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.
Postul este o rânduială lăsată de Dumnezeu. Prima poruncă dată de Dumnezeu omenirii a fost una privitoare la post. Ea era neapărat trebuincioasă pentru noi în rai, mai înainte de căderea noastră: cu atât mai trebuincioasă este ea după cădere. Porunca privitoare la post a fost dată în rai şi este înnoită în Evanghelie. Să ne înălţăm gândurile la dumnezeiescul aşezământ al postului şi, prin contemplarea acestui aşezământ, să dăm viaţă, să dăm suflet ca să zic aşa - nevoinţei postului.
Nevoinţa postului nu ţine doar de trup; nevoinţa postului este folositoare şi trebuincioasă nu numai pentru trup; ea e folositoare şi trebuincioasă în primul rând pentru minte şi pentru inimă. Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. Mântuitorul lumii ne-a descoperit prin aceste cuvinte o urmare, vrednică de o deosebită luare-aminte, a întrebuinţării necumpătate a mâncării şi băuturii urmare înfricoşătoare, urmare pierzătoare de suflet. În urma desfătării pântecelui se îngreunează, devine grosolană, se împietreşte inima; mintea este lipsită de uşurimea şi de duhovnicia sa; omul devine trupesc.
Ce înseamnă om trupesc? Sfânta Scriptură numeşte om trupesc pe acel om nefericit care e ţintuit de pământ, care nu e în stare de gânduri şi simţăminte duhovniceşti. Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt (Fac. 6, 3), a dat mărturie Dumnezeu. Omul trupesc nu este în stare să Il cinstească pe Dumnezeu. Chiar şi omul duhovnicesc, când se supune saturării pântecelui, îşi pierde duhovnicia, parcă îşi pierde însăşi putinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a sluji Lui.
Mâncat-a Iacov, spune Sfânta Scriptură, numindu-l Iacov pe adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, şi s-a săturat, şi s-a lepădat cel iubit; îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Dumnezeul Cel ce l-a făcut pe el, şi s-a depărtat de Dumnezeu, Mântuitorul său (Deut. 32, 15). într-o astfel de stare ajunge nevoitorul când îndepărtează nevoinţa postului dintre nevoinţele sale. îngroşarea şi întunecarea pe care le împărtăşesc trupului îmbelşugarea şi lipsa de alegere la mâncare se împărtăşesc, puţin câte puţin, prin trup inimii, iar prin inimă minţii. Atunci aceşti ochi duhovniceşti - inima şi mintea - se înceţoşează; veşnicia se ascunde de ei; viaţa pământească pare privirii lor bolnave nesfârşită. Pe potriva vederilor şi simţămintelor îşi capătă îndreptarea şi călătoria pământească, şi nefericitul călător orb merge, împreună cu şarpele cel lepădat, pe pântece şi pe pamant mănâncă în toate zilele vieţii sale pământeşti(Fac. 3, 14).
Această înrâurire a întrebuinţării fără măsură sau chiar fără fereală şi luare-aminte a mâncării asupra omului lămureşte pricina pentru care acesta, chiar în starea sa de nevinovăţie, în mijlocul desfătărilor raiului, avea nevoie de porunca postului. Acesteia i s-a încredinţat păstrarea în starea cea duhovnicească a perechii nou-zidite, alcătuite din două firi, trupească şi duhovnicească; acesteia i s-a încredinţat cumpănirea celor două firi şi precumpănirea celei duhovniceşti. Cu ajutorul ei, omul putea să stea neîncetat cu gândul şi cu inima înaintea lui Dumnezeu, putea să fie cu neputinţă de atins pentru gândurile şi închipuirile păcătoase.
Cu atât mai de trebuinţă este porunca postului pentru omul căzut, împătimirea de pământ, de scurta viaţă pământească, de dulceaţa ei, de măreţia şi slava ei, însăşi înclinarea spre păcat s-au făcut proprii firii căzute, aşa cum sunt proprii bolii imboldurile şi simţămintele fără de rânduială pricinuite de către ea. Noi suntem ţintuiţi de pământ, lipiţi de el cu tot sufletul, nu doar cu trupul; ne-am făcut cu desăvârşire trupeşti, lipsiţi de simţire duhovnicească, neînstare de cugetări cereşti. Porunca privitoare la post se arată iarăşi cea dintâi poruncă, neapărat trebuincioasă pentru noi.
Numai cu ajutorul postului ne putem rupe de pământ!
Numai cu ajutorul postului ne putem împotrivi puterii atrăgătoare a desfătărilor pământeşti!
Numai cu ajutorul postului putem rupe legătura cu păcatul !
Numai cu ajutorul postului duhul nostru se poate slobozi de grelele lanţuri ale trupului!
Numai cu ajutorul postului cugetul nostru se poate ridica de la pământ, înălţându-şi privirile către Dumnezeu!
Pe măsură ce luăm asupra noastră jugul cel bun al postului, duhul nostru dobândeşte o mare libertate: el tinde spre tărâmul duhurilor, care îi este înrudit, începe să se întoarcă des spre contemplarea lui Dumnezeu, să se cufunde în această nemăsurată şi minunată contemplare, să adăsteze în ea. Dacă obiectele lumii materiale, când sunt luminate de razele soarelui material, negreşit iau de la acesta strălucire şi o răspândesc la rândul lor, cum să nu se lumineze duhul nostru atunci când el, lepădând prin mijlocirea postului, vălul cel grosolan şi des al trupului, se înfăţişează nemijlocit Soarelui Dreptăţii - lui Dumnezeu? El se luminează! Se luminează şi se preschimbă! Apar în el gânduri noi, dumnezeieşti, se descoperă înaintea lui taine pe care nu le cunoştea mai înainte. Cerurile îi spun slava lui Dumnezeu: tăria vesteşte (Ps. 18, 2) atotputernicia mâinii ce a făcut-o; toate zidirile, văzute şi nevăzute, propovăduiesc cu glas răsunător negrăita milă a Ziditorului; el gustă duhovniceşte şi vede duhovniceşte că bun este Domnul (Ps. 33, 8). Harica uşurime şi subţirime a duhului se împărtăşesc trupului: trupul, în urma duhului, este atras spre simţirile duhovniceşti şi dă mâncării nestricăcioase, pentru care a fost zidit, întâietate faţă de mâncarea stricăcioasă, la care a căzut. La început, el anevoie se supune lecuirii prin post, care e însoţită de silire de sine; la început el se tulbură de rânduială postului, răscoală împotriva ei duhul nostru, se înarmează împotriva ei cu felurite filosofări luate din ştiinţa cu nume mincinos: fiind însă îmblânzit şi vindecat de post, el deja simte şi gândeşte altfel. Felul în care vede săturarea seamănă de acum cu simţămintele omului care s-a însănătoşit faţă de mâncărurile vătămătoare pe care le dorea cu înverşunare în vremea bolii; el seamănă cu felul în care se uită omul la o otravă dată în vileag, prin care se răpeşte duhului stăpânirea asupra trupului, prin care omul este coborât de la asemănarea şi înrudirea îngerească la asemănarea şi înrudirea dobitocească. Ostaşii duhovniceşti care au dobândit biruinţa asupra trupului prin mijlocirea postului, înfăţişându-se Domnului pentru a învăţa cele mai mari taine şi mai înalte virtuţi, aud din gura Lui învăţătura despre înalta virtute a postului şi descoperirea unei taine - a stării care ia naştere puţin câte puţin din săturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.
Biruitorilor li se aminteşte că trebuie să-şi păstreze cu osârdie arma cu care au dobândit biruinţa! Şi biruinţa este căpătată, şi prada dobândită în urma biruinţei este păzită cu una şi aceeaşi armă: postul. Nevoitorul lui Hristos, luminat de Sus şi învăţat de propriile sale cercări evlavioase, cercetând nevoinţa postului ca atare, află ca fiind cu totul trebuincioasă nu numai înfrânarea de la îmbuibare şi de la săturarea statornică, ci şi alegerea mâncărurilor cu multă luare-aminte. Această alegere apare de prisos numai la suprafaţă, la o privire fugară asupra ei; de fapt, felul mâncării este deosebit de însemnat, în rai era oprit un singur fel de hrană, în această vale a plângerii, pe pământ, aflăm că nefăcând deosebire între calitatea mâncărurilor ne pricinuim mult mai multe necazuri decât întrecând măsura cu cantitatea lor. Nu trebuie să credem că numai vinul are însuşirea de a înrâuri mintea noastră, sufletul nostru: fiecare fel de mâncare lucrează în felul său propriu asupra sângelui, asupra creierului, asupra întregului trup - iar prin mijlocirea trupului, şi asupra duhului. Cine ia aminte cu râvnă la sine însuşi, îndeletnicindu-se cu nevoinţa postului, acela va afla că este neapărată nevoie de trezvirea trupului şi a sufletului de întrebuinţarea prelungită a cărnurilor şi chiar a peştilor; acela va îmbrăţişa cu dragoste rânduielile Sfintei Biserici privitoare la post şi se va supune lor.
Sfinţii Părinţi au numit postul temelie a tuturor virtuţilor, fiindcă prin post este păzită în cuvenita curăţie şi trezvie mintea noastră, iar inima în cuvenita subţirime şi duhovnicie. Cel ce clatină temelia virtuţilor clatină întreaga lor clădire.
Fraţilor! Să străbatem alergarea sfântului post cu râvnă, cu osârdie. Lipsurile cărora pare că se supune după rânduiala postului trupul nostru sunt nimicnice înaintea folosului sufletesc pe care poate să-l aducă postul. Să desfacem prin mijlocirea postului trupurile noastre de masa bogată şi grasă, iar inimile - de pământ şi de stricăciune, de adânca şi pierzătoarea uitare prin care suntem despărţiţi de veşnicia care stă înaintea noastră şi este gata să ne cuprindă. Să năzuim atât cu duhul, cât şi cu trupul spre Dumnezeu! Să ne temem de starea trupească, pricinuită de călcarea postului, să ne temem de deplina neputinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a-L cinsti pe Dumnezeu pe care o pricinuieşte călcarea postului. Această neputinţă pierzătoare este temeiul morţii veşnice. Această neputinţă pierzătoare este arătată de noi atunci când, din pricina dispreţuirii poruncii lui Dumnezeu privitoare la post, îngăduim să se îngreuieze inimile noastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. Amin.
Sf. Ignatie Brianceaninov

 

Cu Sf. Ioan Gură de Aur despre POST

Nu vom posti cu prisosinţă, de nu ne vom feri de tot păcatul

Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice.
De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul.
Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele trupului vostru.
Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Hrana ochilor este ceea ce ei văd. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte îngăduită de Lege şi fară greşeală, postul se împodobeşte cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca, în vremea postului să te ţii chiar şi de la hrana îngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite.
Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea. Asemenea, urechea voastră se cade să postească.
A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi pentru zavistii. “Nu aplecaţi urechea voastră la vorbirile deşarte” – este scris. Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau alte vorbiri ruşinoase.
La ce bun să te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de-ţi vei sfâşia şi ucide pe fratele tău?
Apoi, ceea ce trebuie să cercetăm, cu privire la post, este dacă am căpătat mai multă râvnă, dacă ne-am îndreptat unele din nedesăvârşirile noastre, dacă ne-am spălat de greşeli. E un obicei răspândit în vremea postului mare, de a ne întreba unii pe alţii câte săptămâni am postit.
Şi auzim pe unii: o săptămână, pe alţii: două, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea, dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îţi va zice: “Eu am ţinut tot postul”, răspunde-i: “E aveam un duşman şi m-am împăcat cu el, obisnuiam să bârfesc şi m-am oprit, suduiam, şi m-am lăsat”.
Ceea ce foloseşte negustorilor, nu este atât să străbată o mare depărtare pe mare, ci de a aduce o bună încărcătură de mărfuri din belşug. Nu prisosim nimic cu postul, dacă numai îl săvârşim, fară să ne gândim la nimic şi cum o fi.
Dacă postul ne este abţinerea de la mâncare, odată ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut şi postul. Dar de ne vom abţine de la păcat, postul acesta nu va înceta după ce celălalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit – şi înainte de împărăţia cerurilor, ne va aduce aici, pe pământ, bună răsplătire.

 

Pregătirea pentru Postul Paştilor 

O sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuzită de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, de cartea POSTUL CEL MARE a lui Alexander Schmemenn, dar şi textele altor teologi şi Sfinţi Părinţi.

Întoarcerea din exil (Duminica Fiului Risipitor)



A treia duminica pregătitoare pentru Postul cel Mare (cea de mâine, 20 februarie) conţine parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Pocăinţa a fost şi este adesea asimilată unei relatări “juridice” a păcatelor, relatare în care “ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest ceva este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu …”. “Dar Biserica este aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit li am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu …”. “Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce: … mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi. Aceasta este tîlcuirea parabolei fiului care se întoarce acasă, fiu care a fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat pentru că Dumnezeu pe păcătoşii care se întorc la el “nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dînşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi” (Ioan Gură de Aur).
Dar mai este un tâlc în această parabolă pe care ni-l dezvăluie tot Ioan: “Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădejdea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă”.
La Utrenia din această duminică se cântă tristul, nostalgicul şi atât de frumosul Psalm 136, Psalmul înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică şi devenit cântecul omului care realizează îndepărtarea de Dumnezeu; iar cântându-l, devine om din nou.
La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …
De te voi Ierusalime uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune nainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele …

 

Cu părintele Cleopa despre: Post

INVATACELUL: Spun unii ca sfantul apostol Pavel are alta invatatura despre post decat Mantuitorul. Poti lamuri acest lucru ?

PREOTUL: Postul - dupa marturisirea marelui Vasile - este cea mai veche porunca data omului de Dumnezeu. Caci zice acest mare parinte al Bisericii lui Hristos: “Cucereste-te si sfieste-te, omule, de batranetea si vechimea postului, pentru ca de o vechime cat lumea este porunca postului. Caci in rai s-a dat aceasta porunca atunci cand a zis Dumnezeu iui Adam: Din toti pomii raiului poti sa mananci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit (Fac., 2, 16–17)”.

Prin cuvantul “post” noi intelegem o infranare de la mancaruri, dar si de la toate dorintele rele, pentru ca crestinul sa-si poata face rugaciunea cu usurinta si sa impace pe Dumnezeu, sa-si omoare poftele si sa castige harul lui Dumnezeu (Marturisirea Ortodoxa, Partea a IlI-a, Rasp. la intreb, a 7-a). Postirea este o fapta de virtute, cu lucrare de infranare a poftelor trupului si de intarire a vointei, o forma de pocainta, deci un mijloc de mantuire.

In acelasi timp insa, este si un act de cult, adica o fapta de cinstire a lui Dumnezeu, pentru ca este o jertfa, o renuntare de bunavoie la ceva care ne este ingaduit, izvorata din iubirea si respectul pe care le avem fata de Dumnezeu. Postul este si un mijloc de desavarsire, de omorare a voii trupului, un semn vazut al ravnei si al sarguintei noastre spre asemanarea cu Dumnezeu si cu ingerii Sai, care nu au nevoie de hrana. “Postul este lucrul lui Dumnezeu, caci Lui nu-I trebuie hrana” (Sf. Simeon Tesaloniceanul, rasp. la intreb. 14, p. 327).

Rostul postului este folosul trupului si al sufletului, pentru ca intareste trupul si curateste sufletul, pastreaza sanatatea trupului si da aripi sufletului. De aceea si Legea Veche il recomanda si il impune de atatea ori (Ies., 34, 28; Deut. 9, 18; Jud., 20, 26; I Regi, 7, 6; Isaia, 58; Ioel, 2, 15). Si Iisus, fiul lui Sirah, zice: “Nu fi nesatios intru toata desertaciunea si nu te apleca la mancari multe. Ca in mancarile cele multe va fi durere, iar nesatiul va veni pana la ingretosare. Pentru nesat, multi au pierit; iar cel infranat isi va spori viata” (37, 32-34).

Mantuitorul insusi a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti in pustie, inainte de a incepe propovaduirea Evangheliei (Matei, 4, 2 , Luca, 4, 2); si tot Mantuitorul ne invata cum sa postim (Matei, 6, 16-18). El ne spune ca diavolul nu poate fi izgonit decat cu post si rugaciune (Matei, 17, 21; Marcu, 9, 29). Posteau, de asemenea, sfintii apostoli si ucenicii lor (Fapte, 12, 2-3; II Cor., 6, 5); ei au randuit postul pentru crestini (Asezamintele Sfintilor Apostoli, Cartea a V-a, cap. XIII).

Iata cateva situatii in care Sfanta Scriptura pomeneste despre post; Moise a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Ies., 34, 28; Deut., 9, 9-18); Daniel, de asemenea, a postit (9, 3; 10, 3). Postul este de folos in vremea judecatilor lui Dumnezeu (Ioel, l, 14; 2, 11-12; Iona, 3, 4-7), in vreme de nenorociri si primejdii (II Regi, 1, 12 ; Matei, 4, 3) si este bun in vederea izbavirii de primejdii viitoare (Ioel, 2, 12; Iona, 3, 4-5). Postul este bun in vremea suferintelor Bisericii (Matei, 9, 15; Luca, 5, 33-35) ; in vremea suferintelor altora (Ps. 13, 3 ; 14, 23). Postul trebuie insotit de rugaciune (II Regi, 12, 16; Ioel, 2, 15-17; Dan., 9, 3; Luca, 2, 37; I Cor., 5, 7), de marturisirea pacatelor (I Regi, 7, 6; Dan., 9, 3-6) si de smerenie (Deut., 9, 18). Postul este bun pentru intoarcerea la Dumnezeu (II Par., 20, 3; Isaia, 58, 6; Ioel, 2, 12), ca si in vremea de intristare (Jud., 20, 26; II Regi, 1, 12; Ps. 34, 12-13; 68, 12; Dan., 10, 2-3).

Sfintii parinti ai Bisericii lui Hristos lauda si recomanda postul cu multa staruinta. Iata ce spune sfantul Ioan Gura de Aur: “Postul potoleste zburdalnicia trupului, infraneaza poftele cele nesatioase, curateste si inaripeaza sufletul, il inalta si-l usureaza” (Omilia a X-a la Cartea Facerii, cap. I).

Postul se savarseste in mai multe feluri si anume:

a) Ajunare desavarsita - atunci cand nu mancam si nu bem nimic cel putin o zi intreaga.

b) Postul aspru sau uscat, sau ajunarea propriu-zisa, cand mancam numai spre seara mancari uscate: paine si apa, fructe uscate, seminte etc.

c) Postul obisnuit sau comun - cand mancam la orele obisnuite, dar numai mancari de post, adica ne infranam doar de la mancarile de dulce (carne, peste, branza, lapte, oua, vin, grasime s.a.).

d) Post usor (dezlegarea), cand se dezleaga la vin, peste, icre si untdelemn, cum este prevazut in Tipicul Mare al Bisericii, la anumite sarbatori care cad in cursul posturilor de peste an.

Posturile de o zi in cursul anului sunt in zilele de miercuri si vineri, ziua inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), ziua taierii Capului sfantului Ioan Botezatorul (29 august), precum si ajunul Botezului Domnului (6 ianuarie), post asezat din vremea cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciuni spre primirea botezului.

Iar posturile de mai multe zile ale Bisericii lui Hristos sunt: Postul Mare, Postul Nasterii Domnului, Postul Sfintei Marii (Maicii Domnului) si Postul Sfintilor Apostoli; randuiala dupa care se tin aceste sfinte patru posturi este scrisa in Tipicul cel Mare al Bisericii.

INVATACELUL: Nu cumva e o exagerare ? Omul poate sa manance orice mancare, fiindca mancarea nu spurca pe om. De aceea, nu trebuie sa facem deosebire intre mancarele de post si cele de frupt (dulce), fiindca toate sunt la fel de curate, dupa cum a spus Mantuitorul: “Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om”. Si mai departe tot El da explicatii, la insistentele sfantului Petru: “Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara, iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om?” (Matei, 15, 11-18). Deci, nu are rost sa facem deosebire intre mancari, ca si cum prin unele (de post) ne-am mantui, iar prin altele ne-am spurca isi ne-am osandi.

PREOTUL: Este adevarat ca nu prin mancari se spurca omul, pentru ca ele toate sunt curate. Dar aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa mai existe post. In cele de mai sus ti-am aratat - dupa Sfanta si dumnezeiasca Scriptura - ca postul este cea mai veche porunca data omului de Dumnezeu, apoi ti-am dat numeroase citate biblice ca marturii despre legea postului si folosul lui. Scopul postului nu este numai de a face deosebiri intre unele mancari, ci si de a disciplina trupul si puterile sufletesti spre usurare si curatire de pacate. Daca sfintii prooroci, sfintii apostoli si toti sfintii lui Dumnezeu ar fi cugetat asemenea, apoi ei nu ar mai fi postit atat de mult in viata lor si nici nu ar fi lasat oamenilor invatatura sa posteasca.

Citatul invocat aici de dumneata nu are nici o legatura cu dezlegarea posturilor, ci se refera numai la obiceiul fariseilor si al carturarilor de a nu manca cu mainile nespalate. Mantuitorul talcuieste sfintilor Sai ucenici si apostoli cele ce nu intelegeau, spunandu-le ca a manca cineva cu mainile nespalate (situatia in care se aflau ei atunci) nu este un lucru necurat, caci necuratia omului nu vine din afara, ci din launtru, adica din inima lui, asa cum adesea din inima fariseilor si a carturarilor fatarnici ieseau cuvinte pline de hula, de ura, de zavistie si pizma la adresa Mantuitorului, si acelea erau care ii spurcau pe ei. Mantuitorul nostru si Dumnezeu, vazand in inima lor aceasta necuratie duhovniceasca, ii mustra numindu-i “orbi”. Carturarii aveau nevoie sa-si spele inima de ura, de zavistie, de pizma, de fatarnicie, pentru a se curati inaintea lui Dumnezeu, iar ei, fatarnicindu-se, se aratau ravnitori in obiceiurile lor de a-si spala negresit mainile cand stateau la masa, ca si cum acesta ar fi fost lucrul cel mai de seama si mai placut lui Dumnezeu. Asadar, acesta este intelesul adevarat al textului invocat de dumneata. Prin Cuvintele acestui citat Mantuitorul n-a zis catre ucenicii Sai “Sa nu mai postiti” si nici nu putea sa spuna aceasta, cata vreme El, fiind fara de pacat (Matei, 28, 24; Ioan, 8, 46, II Cor., 5, 21; 4, 15 s.a.), a postit pentru noi si pentru mantuirea noastra timp de patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Matei, 4, 2; Luca, 4, 2).

INVATACELUL: Exista, totusi, un text oare imi da de gandit. Scrie Apostolul: “Acestia (invatatorii mincinosi ce se vor ivi) opresc de la casatorie isi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a facut spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevarul, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de (lepadat daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune… Caci deprinderea trupeasca la putin foloseste, iar dreapta credinta spre toate este cu folos, avand fagaduinta vietii de acum si a celei ce va sa vina” (I Tim., 4, 3-8).

PREOTUL: Unora le convine sa manance mereu de toate, fara deosebire, sa dezlege fraul postului si sa faca larga calea pantecelui. Dar pe noi ne invata Mantuitorul nostru Dumnezeu ca demonii nu ies din oameni “decat numai prim rugaciune si prin post” (Matei, 17, 21). Sfintii Sai ucenici si apostoli slujeau Domnului postind, dupa cum este scris: “Si pe cand slujeau Domnului si posteau…” si iarasi: “Atunci, postind si rugandu-se, si-au pus mainile peste ei si i-au lasat sa plece” (Fapte, 13, 1-4); si iarasi spune marele Pavel, aratand ca nici in suferintele sale nu lasa postul: “in batai, in temnite, in tulburari, in osteneli, in privegheri si posturi” (II Cor., 6, 5).

Deci, de cine trebuie sa asculte crestinii? De Hristos Dumnezeul nostru si de sfintii si dumnezeiestii Lui apostoli, sau de cei ce strica si rastalmacesc intelesul Scripturii (II Petru, 3, 16-17)? Citatul care iti da de gandit nu se refera la anularea postului. Prin el este combatuta ratacirea vechilor eretici, de pe acea vreme (gnosticii), care opreau cu desavarsire casatoria si mancarea de carne; iar acest lucru nu-l faceau pentru o vreme, cum facem noi in vremea postului - ci pentru totdeauna opreau casatoria, spre a nu se inmulti “materia”, iar carnea o socoteau ca pe ceva necurat.

INVATACELUL: Nu cumva postul este ceva indiferent, neutru ? Adica nu este nici bun, nici rau si, ca atare, prin el nu ne putem face noi mai placuti lui Dumnezeu. Apostolul graieste: “Nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu. Ca nici daca vom manca nu ne prisoseste, nici daca nu vom manca nu ne lipseste” (I Cor., 8, 8). “Pentru ca imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie intru Duhul Sfant” (Rom., 14, 17). Oare de aici nu se intelege ca nu este nici un pacat a nu tine post ? Cine il tine nu face rau si cine nu-l tine iarasi nu face rau; nici a-l tine nu este virtute, nici a nu-l tine nu este vreun pacat.

PREOTUL: Asa ti se pare dumitale, dar deloc nu este asa. Zici ca postul pe nimeni nu face mai bun inaintea lui Dumnezeu. Cine te-a invatat astfel de neadevaruri ? Caci cine a facut pe niniviteni sa nu piara si sa intoarca hotararea cea dreapta a lui Dumnezeu spre mila, daca nu postul? Asadar, postul si pocainta au facut pe Dumnezeu sa Se milostiveasca si sa nu piarda pe cei peste 120.000 de oameni care au postit impreuna cu imparatul lor si cu vitele lor (Iona, 3, 4; 4, 12). Au nu cu postul si cu rugaciunea a bineplacut David, imparatul si proorocul, lui Dumnezeu, dupa caderea in desfranare si ucidere ? Auzi ce zice : “Cenusa cu paine am mancat” (Ps. 101, 10). Si in alt loc: “Iar eu, cand ma suparau aceia, m-am imbracat in sac si mi-am smerit cu post sufletul meu” (Ps. 34, 12-13). Au nu cu postul au placut cei trei tineri lui Dumnezeu si nu i-a ars cuptorul Babilonului ? (Dan., 1, 8 ; 3, 25, 30). Au nu cu postul a inchis Daniel gurile leilor in groapa? (Dan., 6, 23-24). Dar nu ajunge vremea si nici nu este aici locul a-ti arata cati dintre oameni s-au facut placuti lui Dumnezeu cu postul.

Apoi sa stii ca amandoua aceste citate nu se refera deloc la post, ci la carnea cea jertfita idolilor, cum rezulta din contextul arabelor citate: I Cor., 8, 10; I Cor., 10, 25–27. Vezi acolo ca cei ce s-au scandalizat de mancarea celor jertfite la idoli erau iudeo-crestinii, care tineau cu mare strictete la Legile Vechiului Testament cu privire la mancari (Deut., cap. 14). Acestia noi mancau carne jertfita idolilor si voiau sa opreasca si pe crestinii proveniti dintre pagani de la acest lucru: cu acest prilej a scris apostolul Pavel cele de mai sus.

INVATACELUL: Poate ca ar trebui, Parinte, sa fim mai largi in cugetarea acestor lucruri, dupa cuvantul Apostolului: “Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca; iar cel ce nu mananca sa nu judece pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit. Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia ?… Si cel ce mananca pentru Domnul mananca, pentru ca multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu mananca tot pentru Domnul nu mananca, si multumeste si el lui Dumnezeu” (Rom., 14, 3-6). “Nimeni deci sa nu va judece pentru mancare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare, sau la luna noua, sau la sambete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul, al lui Hristos” (Col., 2, 16-17).

PREOTUL: Intaiul citat, ca si cele pe care le-ai invocat mai inainte, nu opreste si nu anuleaza postul. El vorbeste numai despre deosebirea dintre mancari oprite si neoprite, sau curate si necurate, potrivit randuielilor - acum desfiintate - ale Vechiului Testament, in citatul al doilea se combate parerea iudeo-crestinilor, care invinuiau pe unii dintre pagano-crestini ca mananca din carnea jertfita idolilor; marele apostol arata ca de acum inainte sa nu se mai faca deosebire intre mancaruri, deoarece acest lucru nu mai are nici o insemnatate pentru mantuire. Chestiunea in cauza se punea pentru aplanarea isi linistirea tulburarilor, a neintelegerilor si conflictelor care se ivisera intre iudeo-crestini si pagano-crestini, in special in privinta mancarurilor si, in general, in problema obligativitatii legii mozaice in crestinism. Contextul, precum si textele paralele, lamuresc indeajuns despre ce este vorba. Daca ai citi Sfanta Scriptura cu atentie, totdeauna, din analiza contextului, facuta cu chibzuinta duhovniceasca, ai intelege clar si textele care sunt in legatura cu ele si nu te-ai rataci. Dar daca citesti numai textul singur si te multumesti cu parerea si intelegerea unora despre el, de aici vine si putinta ratacirii.

INVATACELUL: Unii cred ca postul adevarat este normai cel zis “negru”, care consta in retinerea totala - pe un timp determinat - de la orice fel de mancare si bautura. Iar acest post se tine dupa libera alegere, dupa imprejurari si dupa posibilitatea fiecaruia, dar nicidecum in zilele randuite de altii sau in anumite rastimpuri ale anului.

PREOTUL: Nici Biserica noastra nu osandeste postul “negru”, dimpotriva, il recomanda ca avand bune temeiuri biblice. Dar, fiindca acest post este foarte greu si nu fiecare om il poate practica - din diferite motive igienice si fizice - Biserica a randuit ca numai celalalt fel de post, care - de asemenea - are temeiuri biblice sa fie obligatoriu pentru fiecare crestin.

INVATACELUL: Dar cum trebuie tinut postul cel adevarat, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe ?

PREOTUL: Postul cel adevarat, frate, trebuie sa-l tinem nu numai cu trupul, ci si cu sufletul. Adica nu numai sa mancam de post, ci si infranandu-ne de la patimi, ferindu-ne de pacate si ispite. Odata cu infranarea de la mancarurile de dulce, sa ne silim a ne curati nu numai trupul, ci si sufletul, petrecand in rugaciune si pocainta. Postul intreg, adevarat si desavarsit, este asadar nu numai trupesc, ci si sufletesc. Postul adevarat este postul de bucate, impreuna cu celelalte fapte bune.

Asa ne invata Biserica in cantarile postului mare, zicand: “Sa postim post bineplacut Domnului”. Postul cel adevarat este instrainarea de rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramant mincinos (vezi Triod, ea. 1946, p. 39-140). Iar sfantul Ioan Gura de Aur zice: “Postiti ? Aratati-mi prin fapte, cum. De vedeti pe sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie, frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul sa posteasca, ci si ochiul si urechile si picioarele si mainile si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate de hranire si de lacomie, picioarele nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor, ochiul neprivind frumusetile straine, gura trebuie sa posteasca de sudalme isi alte vorbiri rusinoase” (Catre poporul antiohian, Cuv. 3).

 

Cu părintele Arsenie Papacioc despre: Post

Postul in sine este foarte vechi, este deodata cu omul. Pentru ca Dumnezeu i-a spus lui Adam in rai: "Sa mananci de peste tot, afara de aici!" - El l-a pus la post, adica la o retinere.
Sigur ca se practica si cu amanunte chiar, de catre Biserica, de catre credinciosi, pentru ca sa mai moaie vlaga asta trupeasca. Pentru ca atunci cand esti mai retinut, mai dezumflat de bauturi si de mancaruri, esti mai inspirat, esti mai capabil de a crea. Deci, nu ne intereseaza numai infranarea de la mancare, dar, ca sa se influenteze starea de spirit a fiintei noastre - avem nevoie de postul trupesc. Dar nu are nici o valoare aceasta sfrijire a trupului, uscaciune, pentru ca e postitor, daca nu e iubitor, daca nu e iertator. Pentru ca, de fapt, asta ne-ar interesa.
Vedeti, a lasat Dumnezeu putinta omului sa se ridice prin har pana la El. Si, cum spun marii traito-ri: "Cand ajung acolo sunt mare ca si Tine, Doamne! Si Tu te cobori la mine si esti mic ca si mine!"
Vedeti, postul joaca un rol de mare importanta in fenomenul acesta extraordinar al relatiei noastre cu Hristos si ne ajuta a urca prin traire la Dumnezeu.
Dar postul este mult mai apasat pe o traire duhovniceasca, pe o traire crestina, decat numaidecat pe o mancare "asa" sau "asa". Pentru ca noi asa consideram: pe cel care vorbeste de rau pe altul, il incadram canonic la crima, crima morala. Ca spune Sfantul Grigorie de Nazianz: "De orice cuvant vom da raspuns, cu atat mai mult de orice cuvant rusi-nos!" Si zic eu acum: cu atat mai mult pentru cuvant ucigator! Si atunci, postul tau nu mai are nici o valoare daca tu vorbesti de rau.
Am spus de foarte multe ori, nu ma jenez ca spun inca o data: sunt convins ca cei mai multi in iad sunt cei care vorbesc de rau. Pentru ca zic ca nu-i nimic lucrul acesta, si se scuza zicand: "Da’ ce, nu-i adevarat?" "Da’ ce, numai eu fac?"
Intr-un fel, este mare greseala vorbirea de rau. Este ucidere! Pentru ca conceptul de mantuire si criteriul de judecata va fi iubirea.
Tu, nu numai ca nu ai iubit pe cel cu care stateai, ca o necesitate mantuitoare ca sa comunici cu el, sa te incununezi, sau ca sa nu te simti singur in lume. Ne-a asortat Dumnezeu cu multi, sa stam im-preuna multi. Sa ne simtim foarte bine, adica usurati. Ca un fel de baza este cel de langa mine, si tu il impungi…
Doi rusi au injunghiat un om. Si dupa ce au terminat crima au plecat mai incolo sa manance, si aveau numai sunca. Zice: "Nu mancam sunca ca-i vineri!"
Asta este, vorbim de rau! Dar in schimb mancam numai paine uscata, sau nu mancam deloc, sau numai apa cu pesmeti.
Deci, postul este o traire duhovniceasca con-tinua. Nu are nici un folos postul numai trupesc, daca nu-ti revii sa intri in iubire.
Deci, despre post, spun toti Sfintii Parinti, ca este un lucru necesar, foarte necesar si e vorba si de o terapie trupeasca: te scapa de o serie intreaga de boli, de ceea ce de fapt doctorii vor sa elimine cu orice pret din organism, toxinele. Postul e foarte bun.
Deci, lupta cea mare, dragii mei, este ca sa te poti cu orice chip forma duhovniceste. Adica, vezi, trupul are si el nevoie de hrana. I-o dam. Insa, ince-pe sa fie pretentios, daca nu-l stapanim. Deci trebuie sa-i punem oarecare paza: ii dam cat vrem noi, nu cat vrea el. Pentru ca este nevoie ca noi sa ne indumnezeim. Adica sa ne pierdem ca sa ne putem gasi. Renuntam la personalitatea pamanteasca si ne instalam in personalitatea ingereasca. Inseamna ca atunci am intrat intr-ale noastre. Si in legatura cu ce spuneam mai devreme, ca e nevoie de relatii, omul nu este facut de Dumnezeu numai pentru el, ci este facut pentru toata comunitatea. Pentru ca as putea sa spun, cum spun marii traitori: tragedia umanitatii o traim si noi pentru blestematiile noastre. Pentru ca, gresind noi, greseste intreaga creatie, adica sufera intreaga creatie. Tragedia umanitatii o traim noi prin propria noastra cadere. Si atunci, sigur, va dati seama cat e de necesar cel care este langa mine.
Un alt exemplu, v-as spune: stie toata lumea ca Sfantul Macarie cel Mare a gasit o capatana de mort in padure. Si i-a dat cu piciorul. Si ii zice: "Ce ai fost tu?" "Popa idolesc!" "Si unde te afli?" "In iad!" "Si aveti vreo usurare?" "Avem cand te rogi tu pentru Egipt!" "Si ce usurare aveti?" "Ne mai vedem unul cu altul!" Auzi!
Nimeni nu ar fi putut sa inteleaga, si eu, care citeam de tanar Patericul, fiind in inchisoare, odata, legat la ochi, ma duceau pe coridoare, pe acolo, in nenorocirile acelea ale securitatii, cu niste ochelari cu tabla neagra si deasupra geam. Dar, printr-o in-tamplare, un ochi al meu nu avea tabla aia. Eu n-am spus ca nu o am, pentru ca ma omorau, ca ziceau ca eu am dat-o jos. Si am tacut asa, si ma uitam mai in jos, asa. Si mergand, ducandu-ma ei de brat, am vazut inaintea mea, il ducea pe altul, ca si pe mine.
Ei, nu va dati seama cat de bucuros am fost ca am vazut si eu pe cineva de-al meu!
Chinurile iadurilor, dragul meu, nu ne dau posibilitatea sa mai traim in comuniune, esti izolat complet! Arzi, fara discutie!
Asa ca, asta ar putea fi un aspect esential al postului: dragoste fata de toata lumea posibila, ru-gaciune cat ne sta in putinta, in sfarsit, pentru umanitate si, mai ales, ca tu sa ai o viata de traire sincera, si nu numaidecat ca sa fii iertat, ci pentru ca sa te despatimesti. Pentru ca iertarea vine de la sine daca esti despatimit. Dumnezeu asta iti cere: "Doamne, da-mi!"
Ca a intrebat pe Maica Domnului o fetita: "Maica Domnului, arata-te a-mi fi mama!" Si Maica Domnului a raspuns: "Arata-te a-mi fi fiica!" adica te obliga, ca harul vine numai daca miscam noi spre o fapta buna. Amin.

Parintele Arsenie Boca - Despre post

Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vremea negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si l-au scos de sub conducerea mintii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufletului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. "Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate." Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate - trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.

Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare ins aparte: masura, trebuinta si putinta fiecaruia. Postul adica sa fie masurat dupa varsta, dupa sanatatea ramasa - desi postul pe multi i-a facut sanatosi - si dupa taria si felul ispitelor. Asa cere dreapta socoteala. Cei ce s-au grabit fara sfatul dreptei socoteli, toti au intarziat sau, indaraptand, au pierdut. De aceea au zis Parintii, gandindu-se la cei grabiti sa stinga patimile, ca mai multi s-au pagubit din post, decat din prea multa mancare, si preamareau dreapta socoteala, ca virtutea cea mai mare. Pretuirea patimasa a trupului pe multi ii intoarce impotriva duhovnicului, desi invrajbirea nu-i tine mult, boala ii intoarce; pe altii, insa, muscati la minte de mandrie, nici nu-i lasa sa mearga vreodata la duhovnic, desi le tanjeste cugetul. La vreme de umilinta - care cearca pe toti - si acestia biruie piedica si intra in lupta mantuirii.


Sursa: http://www.crestinorotdox.ro

 

 


Cu păr. Rafail Noica despre: POST ŞI IERTARE, DESTIN ŞI VOCATIE A OMULUI IN ORTODOXIE
De cand omul s-a despartit de Dumnezeu, in Rai - imi vine sa zic: de cand "a divortat" de Facatorul lui - omul deci, ramanand fara de Dumnezeu, nu a incetat sa isi caute Dumnezeul pierdut si sa isi caute adevarata sa fiinta pe care nu si-o inchegase inca. Fiindca Adam, ca sa devina ce trebuia sa devina, ar fi trebuit sa urmeze o cale pe fcare Dumnezeu, Facatorul, avea sa i-o dezvaluie.
Dumnezeu a inceput intr-un fel paradoxal, cu o porunca ce parea sa fie restrictiva: "...iar din acel pom sa nu mananci, pentru ca atunci cand vei manca, vei muri!" Restrictiva nu este, fiindca a manca spre a muri nu e o implinire; dar restrictiva in sensul de a nu manca; fiindca zic Parintii ca Adam nu s-ar fi oprit acolo, ci din aproape in aproape s-ar fi dus acolo unde dorea sa ajunga, unde era vocatia lui, destinul lui, adica sa i se deschida ochii si sa devina ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul, si mult mai multe. Dar iata ca sarpele l-a inselat.
Vin tot felul de evenimente care duc la un prim sfarsit al lumii: Potopul lui Noe. Dar nu s-a sfarsit lumea, fiindca Dumnezeu a mai gasit in vremea aceea pe cineva cu care putea sa aiba un dialog, Noe, si prin Noe a salvat omenirea si restul zidirii de la pierzania totala.
Dupa Potop vedeti in Scripturi cum omul se salbaticise total de la Dumnezeu. Cititi in primele Carti, si in Cartea Judecatorilor, in ce hal de salbaticie ajunsese omul. Dar nu avem nevoie sa citim in nici o Carte a Scripturii ca sa vedem imprejurul nostru, astazi, in ce hal de salbaticie am ajuns. Dar sa luam treapta cu treapta, toata secventa istorica.
In starea de dupa despartirea aceasta din prima perioada a istoriei pamantului - Potopul, incheierea acelei primi lumi - omul a ramas despartit de Dumnezeu, invitregit de soarta lui si de destinul lui. Dar omul ramane ce 1-a numit Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu si asemanarea (potential asemanare, dar chipul nu s-a distrus in om). Si-acest chip striga catre ale sale; daca vreti, in termeni politici moderni, "isi cauta drepturile." Acest chip al lui Dumnezeu isi cauta originea si destinul. Si omul, de-a lungul istoriei, cauta pe Dumnezeul lui si isi  cauta tinta lui.
Rezultatul acestei cautari este puzderia de religii care acopera intregul pamant, de la cele mai primitive, cele  mai vadit dracesti, pana la cele mai subtiri, toate care contin pe de-o parte un adanc de intelepciune, care reprezinta pe om ca "chip al lui Dumnezeu" ce-si cauta originea si destinul, si pe de alta tot felul de devieri care reprezinta inraurirea duhurilor necurate, fiecare dintre ele care cauta sa-si afirme divinitatea proprie si cauta sa subjuge pe om poftelor acelor duhuri.
Amintiti-va ca unul din Psalmi zice ca "Toti Dumnezeii neamurilor sunt draci," adica duhuri necurate, Si tot omul cauta pe Dumnezeul adevarat, si tot omul in cautarea lui rataceste pe undeva, fiindca duhurile rele sunt mai puternice, mai viclene, mai intelepte si mai capabile decat bietul om, care alaltaieri sau rasalaltaieri s-a trezit din vecinica lui nefiinta, si astazi vietuieste pe pamant: de trei ani, de douazeci de ani, de saizeci de ani - dar ce sunt saizeci de ani de cunoastere a vietii in fata a ceea ce este Viata, adica Dumnezeul cel Vecinie? Si asa, toate religiile reprezinta un adevar, si toate sunt o deviere de la acel Adevar pe care il cauta omul.
In aceasta tanjire si - hai sa zicem - nevointa a omului, Dumnezeu il intampina, in masura in care omul este "accesibil" lui Dumnezeu, daca gaseste Dumnezeu pe cineva cu care "poate vorbi." Ca, in general, Dumnezeu "nu are cu cine vorbi" in lumea noastra. Toti ne-am departat, toti ratacim, toti, zice si Sfantul Pavel, cauta ale sale, si nu ale lui Dumnezeu. Ei, Dumnezeu gaseste un Noe, mai tarziu gaseste pe Avraam. In generatia aceea gaseste doua suflete, pe Melhisedec - enigma aceasta de om, care preinchipuie cinul preotesc unde avea sa vina Hristos, Messia, Mantuitorul - si pe Avraam. Pe Melhisedec il lasam de-o parte din discutia noastra; el nu are mostenire in istoria aceasta, el arata altceva, altceva-ul pe care toti il cautam, adica vecinicia.
In Avraam afla Dumnezeu un om in care gaseste un ecou si din care poate sa scoata un neam ales, adica un neam unde din cand in cand Dumnezeu gaseste pe cate unul: ii numim Proroci, adica oameni induhovniciti care au putut sa prinda ceva din Duhul lui Dumnezeu, fiecare in masura lui, in masura experientei lui, format (sau deformat intr-o masura) si de cultura duhovniceasca in care era el in momentul acela, dar si de capacitatea lui de a primi insuflare de la Duhul cel adevarat al lui Dumnezeu. Si Dumnezeu gaseste oameni apropiati Lui, incepand cu Avraam si cei doi fii (adica fiul si nepotul), dupa aceea pe Moisi, dupa patru sute de ani, si asa mai departe. Prin toti acestia, incepand cu Moisi, ne vorbeste Dumnezeu despre El si despre noi, despre destinul nostru, si incearca sa intampine aceasta cautare adamica, sau poate avraamica: " Cine este Dumnezeu cel adevarat? "
Aceasta cultura, incepand cu Avraam, in care Dumnezeu cultiva in om linia profetica, adica linia omului, o cultura in care Dumnezeu poate sa-si formeze oameni cu care poate vorbi mai deplin, aceasta cultura culmina cu un fenomen total de nepriceput omului, care in lucrarea lui Dumnezeu (si in puterea lui Dumnezeu) reprezinta o unicitate istorica: Maica Domnului. Nu numai ca Dumnezeu putea vorbi cu acest suflet, putea odihni deplin in acest suflet ("avea cu cine sa vorbeasca"), dar ea a ramas Fecioara: mai presus de orice consideratie trupeasca, feciorelnica in daruirea ei lui Dumnezeu. Inteleg fecioria ei mai ales in sensul acesta, ca niciodata in acest suflet nu a fost ceva mai presus de Dumnezeu, inainte de Dumnezeu. Intai Dumnezeu, adica prima porunca a lui Hristos, "Si sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din tot sufletul tau, din toata inima ta, din toata mintea ta, din toata vartutea ta." Asta este cu precadere cine este Maica Domnului!
As spune asa - vorbesc acuma omeneste, dupa intelegerea mea - ca Dumnezeu, stiind de acest suflet, l-a pus in trup de femeie, si femeie fiind, dintru aceasta a putut El insusi sa isi ia trup, asa cum stim, si venind insusi Dumnezeu in istoria omului pentru prima oara (dar intr-un anume sens si ultima oara), avem pe insusi Dumnezeu Care ne vorbeste. De-a lungul istoriei, Dumnezeu ne vorbeste mai cu osebire prin alesii Lui. Dar totusi, ca in Psalmul 118, "Spus-au mie calcatorii de lege cuvinte intunecate, ci nu sunt ca legea Ta, Doamne." Acuma, nu numai "calcatori de lege," dar si proroci si sfinti ai lui Dumnezeu au zis multe si insuflate, dar alta este totusi cand insusi Dumnezeu graieste despre El insusi.
Multi s-au smintit in zilele noastre de diferenta dintre Vechiul si Noul Legamant. Multi zic: Parca alt Dumnezeu vorbeste in Vechiul, decat in Noul. Nu, nu este alt Dumnezeu, dar vorbeste in masura in care putea sa vorbeasca - pe de-o parte, cat a putut "prinde" din Dumnezeu blandul Moisi (bland, dar nu uitati totusi cum era legea lui Moisi!), si cat a putut vorbi prin ceilalti Proroci; dar si inca un lucru, cat a putut omenirea sa primeasca,vreo doua mii de ani de la Avraam pana la venirea Domnului. Si Dumnezeu cultiva macar in poporul ales o cultura in care poate veni El, ca sa graiasca lucruri de neinchipuit omului. De neinchipuit, de exemplu, ce? Ca Dumnezeu este Unul, este efortul intregului Vechi Testament impotriva multiplicitatii de dumnezei ce se prezentau toti omului. Dar, pe de alta parte, acest Dumnezeu intrupat ne zice ca este Fiul unui Tata, si incepem sa vedem o a doua Persoana. Si in ultima Lui cuvantare, in foisor, vorbeste despre trimiterea Duhului Sfant, "Carele din Tatal purcede" - a treia Persoana. O revelatie a unui Dumnezeu Unul, dar in trei Persoane: ce om ar putea sa-si inchipuie asa ceva? Pana si astazi multi spun ca este o trasnaie de-a filosofarii elenistice, sau mai stiu eu ce...
Nu numai asta. Trei veacuri i-au trebuit omului ca sa constientizeze aceasta noua revelatie si sa se nasca cuvantul acesta, "Treime," adica un Dumnezeu in Trei Persoane. Si multe lucruri au trebuit constientizate de-a lungul istoriei: paisprezece veacuri pana la Grigorie Palama, pentru ca omul sa constientizeze ca in Dumnezeu sunt doua aspecte: esenta lui Dumnezeu, ceea ce este El in El, insusi, cu care noi nu putem comunica. (Noi nu suntem neziditi, noi nu suntem fiinta din sine precum este Dumnezeu). Si energia, prin care Dumnezeu Se manifesta si Se daruieste total omului, si prin aceste energii omul se poate indumnezei mai mult decat isi inchipuia insusi Adam care cauta sa i se deschida ochii si sa vada ce vede Dumnezeu. Ca omul poate deveni un Dumnezeu, prin puterea si lucrarea lui Dumnezeu ca har, pana la identitate totala cu Dumnezeu. Totala, dar nu in esenta. Noi ramanem fapturi, dar viata care va fi in om in vecinicie este viata a insusi Dumnezeului celui mai nainte de veci. Viata insasi este dumnezeiasca, viata insasi este mai nainte de veci, deci fara de inceput si fara de sfarsit, si de aceasta viata se va impartasi deplin omul in desavarsirea lui, la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va deveni toate intru toti. Si-acuma am ajuns, cu Hristos si cu intruparea, in ceea ce numim noi Noul Testament sau Noul Legamant, o noua epoca a istoriei. Si ce se intampla in acest Nou Legamant?
Deja Apostolii anuntau ca "lupi cumpliti" vor veni sa sfasie turma lui Hristos. Si au venit, si au sfasiat-o, si au bantuit. Acuma nu paganismul, ca paganismul reprezinta omul in necunostinta lui, si oarecum intr-o anume nevinovatie ce isi cauta originea si Dumnezeul si soarta; acuma ereziile reprezinta omul, care se arata refractar revelatiei dumnezeiesti, care acuma cunoaste si respinge si leapada adevarul. Vedeti ca, in sensul acesta erezia este mult mai cumplita, mult mai vinovata decat vechile paganisme. Si aceste erezii au fost prevazute si de Dumnezeu, si oarecum si in prorociile din Vechiul Legamant, si de Apostoli; si ereziile acestea vor bantui pana cand rautatea isi va atinge strafundurile care sunt prorocite in Cartile Scripturii noastre.
Bineinteles ca tragedie cumplita, dar in care vedem ca Dumnezeu este Cel ce tine haturile destinului istoriei, de exemplu cand zice Mantuitorul, in prorociile despre sfarsitul lumii: "Iara cand aceasta Evanghelie" - adica bunavestire a imparatiei - "se va propovadui tuturor neamurilor, spre marturie lor" - adica putere de a se mantui si ele - "atunci va veni sfarsitul."
Zice Mantuitorul: "Veti auzi de razboaie si vesti de razboaie, dar sfarsitul nu va fi inca; ca acestea trebuie sa vina." Deci atunci cand Dumnezeu isi va termina lucrarea de mantuire adamica, atunci, prin Pronia lui Dumnezeu, va fi la fel cum a fiast in zilele lui Noe cu Potopul (care Potop este, mai mult decat probabil, lucrarea vrajilor care se faceau in vremea aceea; daca vreti, o amintire a acestui Potop in mitologie este mitul ucenicului vrajitori care a dezlantuit apele si nu a stiut cum sa le stavileasca).
Dumnezeu a stavilit acel Potop pana cand ultimul, Noe, a intrat in chivot si a inchis chepengul, si-atunci s-au dezlantuit rautatile omului. Asa cred ca va fi si sfarsitul. Are aerul ca rautatea biruie, ca ne navalesc si ne inghit toate puterile intunericului, precum a zis Hristos in Ghethsimani: "Ci acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului." Dar eu am inceput sa inteleg: de nu ar fi zis Cuvantul lui Dumnezeu acest cuvant, ca "acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului," pana astazi nu ar putea sa-I faca nimica. A fost un cuvant de ingaduinta, prin care dupa aceea s-au putut dezlantui sa-L aresteze, sa-L judece pe nedrept, sa-L osandeasca mortii pe nedrept, sa-L rastigneasca, sa-L batjocoreasca, si El - ca un neputincios. De ce? Fiindca eu sunt neputincios!
Ca un vinovat - de ce? Fiindca eu sunt vinovat! Ca un pacatos - de ce? Fiindca eu sunt pacatos! A luat asupra Lui toate ale mele. "N-a putut" sa Se pogoare de pe Cruce cand l-au provocat. De ce? Fiindca eu n-as putea sa ma pogor de pe cruce, nici cei de la dreapta si de la stanga Lui; si Si-a asumat acest "canon" al pocaintei, care este al meu, pana cand prin Cruce - asa cum zice Liturghia Sfantului Vasilie - S-a "pogorat in iad ca sa plineasca cu Sine toate." Si facand aceasta, "a dezlegat durerile mortii."
Asadar, cu Hristos avem pe Dumnezeu Care ne graieste, Dumnezeu Care ne arata care este sensul zidirii, ce gand a avut Dumnezeu cand a zis "Sa facem om in chipul nostru si in a noastra asemanare," care este originea omului si care este destinul omului. Si aceasta descoperire dumnezeiasca este ceea ce numim - fie sub forma ei apostolica, fie sub forma ei de-acum - Biserica. Biserica este acolo unde, la chemarea lui Dumnezeu - hai sa zicem ca in Rai: "Adame, unde esti?" - Adam, in loc sa raspunda cum a raspuns el in Rai, sa poata raspunde: "Iata eu!"; acolo unde, la glasul chemarii lui Dumnezeu, omul se prezinta inaintea lui Dumnezeu (si zic: se prezinta asa cum este!), si unde primeste de la Dumnezeu aceasta descoperire, si incepe, cu dumnezeiasca insuflare, calatoria lui dintru aceasta nefiinta, in care suntem inca, intru fiinta.

Viata aceasta care in terminologia Noului Testament se numeste pocainta nu este nimic altceva decat dinamica cautarii veciniciei, raspunsul adamic la chemarea lui Dumnezeu, si acest "Iata eu!", cand Adam, in loc sa se mai ascunda dupa copaci fiindca este pacatos, vine la Dumnezeu asa cum este. La fel cum facem noi in taina marturisirii, ne aratam precum suntem, si zic: Fara "frunze de smochin" (Dumnezeu ne acopera cu imbracaminte mai adevarata decat frunzele! noastre de smochin). Dumnezeu este Cel ce ne scoate din nefiinta, Dumnezeu este Cel ce ne imputerniceste in calatoria aceasta dintre nefiinta intru fiinta. Revenirea intru fiinta" aceasta este: pocainta, dinamica spre viata vecinica. Ea presupune dreapta intelegere, pana cand Dumnezeu va fi grait insusi cu Adam, ca din gura lui Dumnezeu sa iasa adevarata revelatie. Nici religiile pagane, dar nici Prorocii nu au putut sa daruiasca omului limpezimea acestei calatorii, adevarul, prin care omul sa poata ajunge la adevaratul sau destin.

Dreapta intelegere a acestui adevar, pentru care Dumnezeu a trebuit sa Se pogoare prin intrupare, pentru care Dumnezeu a trebuit sa-si asume Lui "canonul" nostru al mortii pentru pacat, jertfa pe Cruce, pogorarea in iad, invierea a treia zi, inaltarea la ceruri, sederea de-a dreapta si cea de-a doua si infricosata venire - ca si tot ceea ce emana de aici, se numeste Ortodoxie. Dreapta intelegere, dreapta proslavire a lui Dumnezeu este Ortodoxia. In invalmasagul duhovnicesc al vechii lumi, lume care culmina cu Vechiul Testament si venirea Domnului, ortodoxia era reprezentata de un Avel care se ucide de fratele lui; de Sith, care inlocuieste pe Avel, de Enoh, un nepot de-al lui Sith, apoi de Noe, prin care Dumnezeu salveaza ce poate salva din lumea veche, de Avraam si de Melhisedec, de Moisi si de Proroci, si de Maica Domnului, care este culmea omenirii, culmea raspunsului adamic; si toata cultura de la Moisi pana la Hristos: asta reprezenta ortodoxia, dreapta slavire.
In toata harababura aceea a duhovniciei primitive a lumii Vechiului Testament erau cateva glasuri si era un popor si o cultura care, de bine de rau, se tineau de Dumnezeu cel Adevarat. In Noul Legamant, adica perioada istorica de dupa Legamantul lui Hristos, Dumnezeul intrupat, ortodoxia este exprimata, asa cum se invata si in teologie, in diferite dogme ce trebuie intelese totusi nu in litera, in slova moarta, ci in duh si in adevar, cum a zis Mantuitorul Samarinencii; o intelegere care-i ingaduie omului sa urmeze calea cea adevarata ce duce la mantuire.

Ce este mantuirea? Mantuirea in veacul acesta este dinamica. Mantuirea se manifesta prin faptul ca, din aproape in aproape, mai multa dreapta intelegere intra in inimile noastre, mai multa lumina ne cuprinde, lumina ce se manifesta in faptele vietii noastre. Care fapte? Pai adevaratii oameni nu suntem noi; antropologia noastra, bineinteles, e Hristos Omul, dar dupa El sunt Sfintii. Sfantul nu este un om programat candva mai nainte de catre Dumnezeu, ca sa-1 puna pe un piedestal inalt si sa-1 proslaveasca. Sfantul este un mim care din aproape in aproape si-a savarsit drept calatoria aceasta, cu din ce in ce mai putine alunecusuri, pana cand viata lui a devenit asa cum ne prezicea Hristos: "Cel ce crede in Mine, faptele care Eu le fac le va face si el," minuni, invieri din morti, cuvant prorocesc, nepatimire - in cele mai cumplite conditii.
Mucenicii care patimeau (si, oarecum, nu patimeau), au putut sa-si asume chinuri de neinchipuit, si nu numai barbati vanjosi si eroi, dar femei, ba chiar copii, care au putut sa sfinteasca pamantul cu sangele lor. De unde puterea aceasta, de unde viata aceasta? Aceasta este ceea ce se numeste mantuire in aspectul ei istoric. Iar mantuirea in aspectul ei final, bineinteles, este sederea de-a dreapta lui Dumnezeu si Tatal impreuna cu Iisus Omul. Dar deocamdata mantuirea in aspectul ei dinamic se manifesta in fapte dintr-astea. Facerea de minuni, de exemplu, este numai unul din lucruri, si nu cel mai pretuit de sfintii istoriei. Cele mai pretuite de sfintii istoriei sunt virtuti ca smerenia, de pilda, care este poarta deschisa dragostei, dragostea fiind cuvantul la care se reduc toate poruncile dumnezeiesti.
Ca Hristos a aratat ca prima porunca este a iubi pe Dumnezeu, a doua a iubi pe aproapele; iar a treia porunca o arata atunci cand zice Mantuitorul: "Noua porunca dau voua, ca- sa va iubiti unul pe altul asa cum Eu v-am iubit." Cum ne-a iubit? Ca zice ca daca I-a iubit pe ai Sai, I-a iubit pana in sfarsit, si sfarsitul a fost pe Cruce. Si zice: "Nimeni mai mare dragoste nu are decat cea de a-si da sufletul pentru prietenii sai. Voi sunteti prietenii Mei, daca tineti cuvantul Meu." Si ne-a poruncit aceeasi porunca. Deci trei porunci care se reduc la un singur cuvant: dragoste. Asta este ceea ce pretuiau mai presus de toate sfintii din cistorie. Dar rezultatul acestei vieti este ca a face minuni, de exemplu, cum incepeam sa zic adineaori, nu este un lucru asa de uimitor, este firescul acestei vieti. A putea grai cuvant dumnezeiesc, a fi proroc deci, nu numai in sensul de a vesti ce va sa fie, dar acum a vesti cuvant de-al lui Dumnezeu nu mai este ceva deosebit, este firescul acestei vieti, este firescul vietii in care se manifesta ceea ce numim noi mantuirea.
Acuma, in perioada Noului Legamant, cu ereziile in care se manifesta omul ce continua sa fie lepadator de Dumnezeu, Ortodoxia ramane ca un fir subtire in contextul acestei omeniri o mostenire a unor sfinti ce au au vrut sa lepede pentru nimic in lume, pentru nici un ideal, pentru nici un profit, fie el temporal sau vecinie, Adevarul pe care Hristos Dumnezeu cel intrupat ni 1-a aratat. Biserica nici nume de Biserica n-ar trebui sa aiba, daramite titlul de "Ortodoxie," dreapta slavire. Bineinteles ca, daca e Biserica, este Ortodoxie - dreapta slavire sau "dreapta opinie" (ba chiar "dreapta intelegere" este inca o posibila traducere, depinzand de context). Toate acestea nici n-ar trebui sa existe. Ortodoxia nu este altceva, in esenta ei, decat asa cum 1-a gandit Dumnezeu pe om dintru inceput. Dar in cacofonia aceasta duhovniceasca a istoriei, a multilor pretinsi dumnezei, a multelor pretinse inalte idealuri, cum au fost toate ereziile care au bantuit si bantuie pana azi istoria, acest firescintru care Dumnezeu a

facut sa se nasca chipul Lui si asemanarea Lui a trebuit sa-si ia si el un titlu, si si-a luat titlul de Dreapta-slavire.
Deci, iubiti frati si surori, asa inteleg eu Ortodoxia. Si m-au intrebat mai multi dintre voi de-a lungul anilor cat am fost aici, cu cati m-am intalnit, ce am inteles eu cand am zis atuncea in '93 ca Ortodoxia este firea omului. Asta inteleg. Este felul in care Dumnezeu a facut pe om, lucru de la care omul s-a despartit prin Adam; si omul isi cauta de-a lungul istoriei adevarata lui fiinta, adevarata lui origine si adevaratul lui destin. Pentru mine asta este Ortodoxia, si daca astazi Ortodoxia este inchegata intr-o Biserica care, intre altele, are un aspect istoric, institutional, cu canoane, cu feluri de-a fi, cu un fel de-a se imbraca, poate un fel de a vorbi - toate astea sunt ceea ce numesc eu o cutie de carton pe care scrie "PTT" si inauntru sunt "comori de nedescris." Dar sa ma iertati, si inalt Preasfintite, si teologi, sa nu se mai auda intre noi ca Ortodoxia este o "institutie," fie ea "divino-umana." Ortodoxia nu este o cutie de carton pe care scrie "PTT": este ceea ce contine.
In aceasta Ortodoxie imi cere titlul de astazi sa vorbesc despre post si iertare ca destin si ca vocatie. Eu imi voi lua "obraznicia" si raspunderea de a defini pur si simplu cei patru termeni - post, iertare, destin si vocatie.

De unde voi incepe? Poate sa incepem de la destin si de la vocatie, fiindca de mai multe ori am spus ca omul isi cauta destinul lui adevarat si Dumnezeu, vorbind omului, ii arata care-i este destinul. Destinul nu este altceva decat ceea ce cauta Adam, si il pacaleste sarpele, implicit, pretinzand ca Dumnezeu vrea sa-l opreasca de la asta, ca "daca vei manca din acela, sa stii ca o sa ti se deschida ochii si vei deveni ca Dumnezeu, si vei cunoaste binele si raul." Si a mancat si, zice Scriptura, "i s-au deschis ochii." Si ce "taine dumnezeiesti" a vazut Adam cand i s-au deschis ochii? Ce lucruri negraite? S-a vazut gol, si s-a rusinat de el insusi si de sotia lui, Eva, si ea de Adam.

Asta este dumnezeire, frati si surori? Asta este ce voieste omul? Dar asta, stim cu totii din pacate (din pacatele noastre), este rezultatul pacatului - dezamagire. Dez-amagire - interesant cuvant, si de luat in serios! Cand suntem dezamagiti, sa ne uitam unde eram amagiti, si atuncea durerea dezamagirii va putea deveni un moment al mantuirii noastre, sa nu mai fim amagiti. Deci o putinta de a ne lumina.
Dar sa continuam cu destinul. Destinul adevarat al omului este deci ceea ce toata traditia filocalica, traditia bisericeasca de la Apostoli - ba chiar de la Adam! - numeste indumnezeirea. Daca Dumnezeu a facut pe om "chip si asemanare," apai nu a glumit. Si uitati-va ce are de zis Hap Mariei Egipteanca, cand Sfantul Zosima s-a uimit in ce fel, si prin ce metode Dumnezeu a mai adus inca un suflet la mantuire - si ce mantuire! Ca Zosima daca va uitati atent la scriere, era omul cel mai luminat din vremea lui, om care din pruncie s-a dat lui Dumnezeu si a urmat toate nevointele de inchipuit, si a inventat si el altele prin care sa ajunga mai aproape de Dumnezeu. Si ingerul vine sa-i spuna: "Du-te acolo, Zosima, ca sa vezi ca cel desavarsit are o calatorie mai lunga de facut decat cea pe care ai savarsit-o pana acum!" Deci Zosima era un om desavarsit, iar calatoria ca sa atinga inaltimea Mariei Egipteanca era mai lunga. Si a ramas uimit Zosima. Vedeti ce scrie cartea: a ramas pana la urma ucenicul acestei sfinte.

Deci destinul omului este acesta, atata cat putem vedea in istorie. Dupa istorie ce vedem? Pai uitati-va la toti sfintii acestia care sunt niste morti: avem pe pamant moastele lor in bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem "moaste," le cinstim, si pe buna dreptate, ca ele nu ne produc efectele mortii. In cel mai rau caz, nimic: Un os! Dar in general ele prezinta lucruri ce nu se asociaza cu moartea, miresme. Moartea nu este o mireasma, pute - iertati-mi cuvantul, dar asta-i realitatea! Moartea este uracioasa; de la moaste izvorasc miruri inmiresmate cu care ne vindecam de boli. De la aceste "oseminte moarte" izvorasc puteri care invie pe altii din moartea lor, si-i aduc inapoi la viata ca sa-si continue calea pocaintei pana sa se desavarseasca si ei. Deci cand zice Hristos ca "Cei care cred Mie, cele ce fac Eu si ei vor face" uitati-va, ca si dupa moarte!

Parintele Paisie Aghioritul spune undeva ca cineva l-a acuzat ca "Voi monahii sunteti pomi sterpi, ca voi nici; macar nu aduceti viata in lumea asta." Si zice: "Ce zici, mai frate? Ca daca vreun monah sterp, cum ii zici, se sfinteste, el si dupa moarte naste: naste din femei sterpe zamisliri, naste din pacatosi sfinti, naste din morti, prin; minunile acestea, invieri, si alte minuni de negrait." Toate acestea nu sunt superstitii, nu sunt mituri, asa cum o vrea de multe ori modernitatea, sterilitatea carei gandiri s-a infiltrat pana in randurile gandirii bisericesti. Adica cum a prorocit Mantuitorul: "Cand va veni Fiul Omului, gasi-va El credinta pe pamant?" Rugati-va, frati si surori: "Da, sa gasesti, Doamne, in mine sa gasesti credinta!"
Deci acesta este destinul, dupa asa-zisa "moarte" a omului. Vedem ca ceea cer face Dumnezeu, daca cu credinta cerem de la Dumnezeu ceva si ni se implineste rugaciunea, putem cere si Maicii Domnului! Uite un om ca noi, ca sa zicem asa, uite Sfantul Nicolae, uite Sfintii Apostoli - orisicare dintre Sfinti iti poate face ce face si Dumnezeu. Si in viata asta, intr-o masura, ei au aratat aceste semne, dar mai ales dupa moarte acesti sfintii se comporta ca Dumnezeu. De ce? indumnezeirea omului! Acesta este destinul, si aceasta este ce inseamna Dreapta Slavire.
Dreapta Slavire - ca sa luam o explicatie "negativa" din Crezul Sfantului Athanasie - "Cel ce nu crede asa, in afara de multe incurcaturi in viata aceasta (iertati-ma, parafrazez in cuvintele mele, nu va pot cita exact); "in afara de multe tulburari si incurcaturi in viata aceasta, risca si pierzania vecinica." Deci luand pozitiv cuvantul acesta, dreapta slavire, ortodoxia, "cel ce crede asa," in afara de reusita duhovniceasca in viata aceasta, dupa asa-zisa "moarte" devine si mai mult ca Dumnezeu. Pana cand? Pana la trambita cea de pe urma, cand insasi mortalitatea aceasta, osemintele noastre vor invia si vom fi cu trup cu tot ca Hristos cel de dupa Inviere, impreuna cu Hristos, de-a dreapta Tatalui. Deci destin: acesta este destinul nostru.
Vocatie. Ce este vocatia? Tradus in romaneste, vocatiei putem sa-i zicem chemare. Vocatie este un cuvant pe care l-am importat in limba noastra din apusenistica (original din latina), voce, vocatie. Este chemare, chemarea catre om: "Adame unde esti?", cu sensul ca: "Hai, vino, primeste de la Mine acuma duhul mantuirii," cum ar zice Dumnezeu, "si in duh de pocainta reia-ti drumul pana la indumnezeirea pe care o pofteste.

Deci vocatia omului este chemarea lui Dumnezeu spre indumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheama pe om spre a-si implini destinul: pe pamant, in masura pamanteasca, iar dupa asa-zisa "moarte," vecinicia, destinul in vecinicie, deci fericita imparatie impreuna cu Dumnezeu, in vecii vecilor.
Atuncea, in contextul acesta, ce este postul? Si ce este iertarea? incep cu iertarea. Cand l-a intrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintai, cea mai importanta in Lege, Hristos a spus: "Sa iubesti pe Dumnezeu." Aceasta-i prima porunca. Si fara sa i se ceara, Hristos S-a grabit sa-i citeze din Vechea Lege o a doua porunca, care zice ca este in chipul celei dintai: "Si iubeste-ti aproapele ca insuti pe tine" Este Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, care a pus cele doua porunci impreuna. Ele se contin in doua Carti separate. In A Doua Lege, in cele zece porunci, prima porunca intr-adevar este: "Auzi Israil, Dumnezeul tau un Dumnezeu este, si sa iubesti pe Dumnezeul tau," asa cum a zis si Mantuitorul. A doua porunca este in Levitic, unde spune intr-un cu totul alt context: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." Sau, in zicala romaneasca, "Ce tie nu-ti place, altuia nu face." Dar Hristos le-a pus pe acelasi plan, ca prima si a doua porunca.
Ce se intampla in aceasta iubire? Hristos zice: "Cel ce pazeste cuvantul Meu este cel care Ma iubeste." Deci daca Adam nu a pazit cuvantul dumnezeiesc in Rai, inseamna ca intr-o masura a cazut de la dragostea de Dumnezeu, a incalcat iubirea lui Dumnezeu. Cred ca nu este om pe pamant care sa nu stie cat de dureroasa este o iubire tradata, o iubire ranita. In masura in care ai iubit pe cineva si acel cineva ti-a fost nevrednic iubirii tale, stii cat de dureros este.
Deci dragostea, fie ea si atotputernica a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabila. Dragostea lui Dumnezeu este subtire. Nu ca Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui - departe de mine gandul asta! Dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subtirime a darii de sine celuilalt daruire totala. Ne-a aratat Hristos pana unde S-a dat pe Sine, nu numai pana la Cruce si pana la moarte, dar pana si la strafundurile iadului, pana si a impartasi soarta Lui cu nelegiuitii, si in ultima clipa a vietii a gasit un fel de a mantui pe un pacatos; ca a provocat, prin razvratul unui talhar, pocainta si spovedania dreapta a celuilalt talhar, pana unde sa poata sa-i spuna: "Amin, astazi vei fi cu Mine in Rai." Astazi! Deci iubirea este de o subtirime, de o gingasie, de o duiosie a unei dari de sine pe care noi nu o inchipuim, ca suntem inca grosolani in biologia noastra si badarani in neduhovnicia noastra. Dar in sensul acesta vreau sa zic ca dragostea este o traire de o deosebita subtirime, a carei incalcare este o deosebita durere. Iata insa ca cel ranit, cel care iubeste si se raneste nu este cel care moare: cel care moare este cel ce incalca dragostea. Cel care iubeste se raneste nu atata ca este lepadat, dar se raneste vazand ca cel iubit al lui, pentru pacatul ce il face impotriva lui, va muri.
Dumnezeu nu este asa cum Il vede o teologie mincinoasa, "ofensat de transgresiunea lui: Adam." Dumnezeu moare; de durere ca cel iubit al Lui, intaiul plasmuit, si toti care aveau sa se nasca din el, vor muri de acum incolo. "Pamant esti si in pamant te vei intoarce."
Dumnezeu, in dragostea Lui, nu a putut sa lase pe cel iubit sa piara si a luat asupa-Si "canonul" de pocainta, canonul pacatos, adica crucea si rusinea. Uitati-va cum o intreaga munca a lui Hristos ca Dascal care a propovaduit dragostea s-a zadarnicit in cateva ceasuri! Deci rusinea zadarniciei unei vieti intregi de nevointa. Toate rusinile si toate neputintele si le-a insusit Cel Atotputernic, ca sa Se asemene intru totul neputintei omenesti, ca sa poarte asupra-Si neputinta mea, pacatul meu, uraciunea mea, rautatea mea, ca si cum El era pacatos, neputincios, urat, rau si supus mortii. De ce? Fiindca Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic in cer sau sub ceruri care poate sa-L biruiasca. Face El pe neputinciosul pana Se pogoara in iad - dar atunci, iadule, sa vezi ce te asteapta!
Zice Sfantul Ioan Gura de Aur in Propovaduirea de Pasti: "Iadul trup a primit, si de Dumnezeu s-a lovit." Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem in Triod: "De-abia a inceput sa se infiga Crucea lui Hristos in pamant, ca iadul a inceput sa se planga: Cine a pus un piron de lemn in inima mea?" Asta este puterea lui Dumnezeu. Si, cum spuneam candva la Manastire, tot asa, intr-o cuvantare, daca noi eram filosofi adevarati, daca noi aveam premisele gandirii noastre drept inchegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile si idealurile acestei istorii am intelege ca singur Hristos este Dumnezeul cel adevarat, tocmai din neputinta in care Se infatiseaza. Cine isi poate permite atata neputinta? Cine isi poate permite o asa zadarnicire a toata lucrarea lui? Numai Cel ce stie ca este atotputernic si ca nimic nu Il poate birui. "Asteapta tu, moarte, asteapta tu, iadule! Nu ma impotrivesc Crucii, nu ma lupt acuma ca sa arat omului ca pot sa ma dau jos de pe Cruce, nu fac minune sa vina Ilie sa ma ia de pe Cruce, sau mai stiu eu ce... Asteapta tu, iadule, cel de pe urma!"
Toti intemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, in tot felul. Si a trebuit ca si Moisi sa isi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenintari, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie sa fie aparat. Zicea cineva la noi, acolo in Anglia, care voia sa marturiseasca adevarata credinta, si imi spunea: "Si o sa ma lupt ca sa apar adevarul!" Si mi-a venit cuvantul acesta: "De ce nu te lasi aparata tu de adevar, de Adevarul insusi?" Si i-a "picat fisa," si a stiut de atuncea ce sa faca.
Nu atat noi aparam adevarul, cat noi trebuie sa intram in adevar si sa lasam Adevarul sa ne apere pe noi. Adevarul ce este? intrebare eretica. Fiindca Adevarul este un "cine." Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, a zis: "Eu sunt Adevarul si Calea si Viata."
In acest context al iubirii, iubire ranita de incalcare, daca cineva moare incalcand dragostea, ce se intampla cu el? Cel care iubeste nu rabda ca omul sa moara. Ce inseamna toate cele pe care le intreprinde Dumnezeu in intruparea Lui? Ce altceva, decat iertarea?
Dragostea iarta celui pacatos. Si acuma va spun ca iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integranta a iubirii. Daca de cateva ori m-am dus la duhovnicul meu cand am facut vreo boroboata si am cerut iertare, mi-a spus: "Parinte Rafail, esti iertat inainte sa ceri; dar daca esti asa, noi cum putem sa traim cu tine".
Iertarea este data inainte sa o cerem. "Dumnezeu este dragoste," zice Apostolul. Putem sa zicem: "Dumnezeu este iertare." Iertarea este deja data, noi trebuie sa ne-o insusim, trebuie sa ne ridicam la vrednicia acestei iertari, si atuncea vom vedea cum iertarea face parte integranta din Iubire. Asa trebuie sa devenim si noi.
In sensul acesta iertarea se poate intelege ca vocatie a omului, adica sa invatam sa devenim precum este Dumnezeul nostru, sa invatam sa impartasim aproapelui nostru ceea ce si noi dorim sa primim de la Dumnezeu, ba si de la aproapele. Sau, cum ne spunea staretul intr-o cuvantare in Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertarii: "Noi ca oameni nu putem sa nu pacatuim unul impotriva celuilalt, dar datoria noastra este sa ne iertam unii pe altii si sa ne reluam, sa continuam, calatoria pocaintei si a mantuirii.'
Postul. Ce este postul? Postul, ca orice infranare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vietii biologice, este parte dintr-o nevointa omeneasca prin care micsoram putin partasia noastra cu materia, cu biologia. E o taina in om, unde, imputinandu-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frau duhului sa-si exprime ale sale.
Daca vreti, in expresia Sfantului Pavel, "trupul ravneste impotriva duhului si duhul ravneste impotriva trupului." Si poate toti, sau multi dintre noi cunoastem si asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, cand, daca mancam, parca "stricam" ceva care misca in duhul nostru, in inimile noastre. Daca mai avem prea multa partasie cu ale pamantului, parca se risipeste ceva mai pretios.
Aceasta constientizare poate sa mearga foarte departe, pana la acele nevointe precum le canta Troparele pentru sfinti cuviosi, "nevointe mai presus de fire." Dar deocamdata nevointe pe masura puterii noastre firesti, desi postul, nu este post in sensul adevarat al cuvantului - cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mantuitorul, patruzeci de zile nemancand nimic. Si au postit si Parintii nostri din scoala filocalica, ca sa-i zicem asa, de cand cu Antonie cel Mare, ba poate si inainte. Au postit si patruzeci si, zic in Patericul Egiptean, si saizeci de zile (si au socotit ca totusi patruzeci de zile este masura omului cum a aratat-o Hristos, Dumnezeu cel intrupat). Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor.
Este, putem zice, un regim, o dieta. Vedeti ca postul, ca orice infranare, tine de dragoste Dragostea cere o nevointa. Si dragostea celor ale lumii acesteia cere nevointa. Cate fete tinere astazi nu tin regim ca sa-si pastreze silueta? In masura si in legile dragostei de care esti cuprins este si masura si legile infranarii sau nevointei cu care o sa te nevoiesti.
Noi ravnim catre cele ale vietii vecinice, dar trecem prin nevointe asemanatoare; ne nevoim nu ca sa ne pastram silueta, nu pentru aceleasi motive ca tinerele care vor sa isi castige pe cineva in viata aceasta, un sot, ci in primul rand, fiindca un trup prea greoi nu prea se da rugaciunii. Si chiar pentru motive de sanatate am putea sa tinem acest post, fiindca sanatatea este folositoare pentru viata noastra duhovniceasca. Si-n al doilea rand, dar cu mai multa importanta, pentru a lasa mai mult liber-frau duhului sa se manifeste.
Deci imi vine sa zic asa: A nu se intelege ca postul si iertarea sunt destin si vocatie a omului in Ortodoxie. Postul este o nevointa, un mijloc ca toate nevointele; iertarea este aicea manifestare a iubirii; iar vocatia omului este dragostea, care si este destinul omului, in masura si in sensul in care, cum zice Apostolul, "Dumnezeu este dragoste." Si-aceasta dragoste este legea vietii si legea veciniciei.
                                                                                                                  Sursa: CrestinOrodox.ro



Cu Savatie Baştovoi despre: POST ŞI LIBERTATE
Ce poate fi mai absurd decat postul, intr-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cand trebuie sa te abtii de la lucrurile care iti plac, cand trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mancaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi in aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cate le are omul - libertatea?
Daca postul este o obligatie, atunci Evanghelia este o capodopera a literaturii absurdului. Constientizand aceasta, protestantii au hotarat sa renunte la post. Insa, oricat de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel si chiar din cuvintele Mantuitorului Insusi, indemnul la postire sta ca un ghimpe in ochiul celui care cunoaste cat de cat Scriptura. Toti dreptii de pana la Hristos au postit. Postul era premergator intalnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte dupa patruzeci de zile de nemancare si asa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el incepe cu un postitor - Ioan Botezatorul. Mantuitorul Insusi a postit inainte de a iesi la predica. Nu putem, asadar, sa dam la o parte postul pornind de la cateva versete biblice, atunci cand chiar cei care le-au rostit au fost ei insisi niste mari postitori; mi se pare mai decent sa punem la indoiala puterea noastra de intelegere a acelor versete.
Hristos a fost intrebat odata de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici multi au inteles ca apostolii si Mantuitorul Insusi erau niste mancaciosi (Mt. 11, 19). Insa intamplarea in cauza ne descopera, de fapt, ca apostolii si Mantuitorul umblau tot timpul flamanzi. Aceasta se vede foarte bine si din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauza ca ucenicii au mancat spice sambata. Apostolii erau atat de ocupati cu predica, incat uitau sa manance, iar faptul ca au rupt spice arata cat erau de flamanzi si ca obisnuiau sa manance pe unde apucau. Mantuitorul insa nu a mancat cu ei, reprosul fiind indreptat numai impotriva ucenicilor; El era pilda de postire. Ca ucenicii mancau putin, reiese si din scena inmultirii painilor, de unde aflam ca aveau numai cinci paini si doi pestisori. Desi erau departe de localitate, in imposibilitate de a-si procura hrana, ei sunt gata sa dea si acest putin multimilor (nestiind ca ele vor fi inmultite!), ceea ce ne descopera ca ei erau obisnuiti cu foamea mai mult decat oamenii de rand. Asadar, Mantuitorul si apostolii posteau, atata doar ca ei nu numarau zilele ca fariseii. La intrebarea lor, Hristos, totusi, le zice ca, desi "fiii nuntii nu au motive sa posteasca atata vreme cat Mirele este cu ei, vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei, in zilele acelea vor posti" (Lc. 5, 34-35). Zilele "acelea", in care Mirele S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii si vineri, ziua rastignirii. La anul 50, apostolii convoaca un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul in aceste zile pentru credinciosi.
Asa ca, protestantii au inteles bine ca postul nu este o obligatie. Postul de sila nu are motivatie, ca orice lucru gratuit si lipsit de sens. Acesta, insa, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie inteles in toata nobletea lui, pentru ca el este manifestarea suprema a libertatii umane. Anume asa intelegeau postul primii crestini, sens care s-a pierdut in zilele noastre. "A manca - scrie Sf. Efrem Sirul in veacul IV -, tine de legile firii, dar a posti tine de libertate". Cine se poate lauda ca mananca doar pentru ca "asa vrea el"? Nu, tu mananci pentru ca nu poti sa nu mananci, vointa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur ca nu este nici un rau in aceasta, nici un pacat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertatii. "Orice lucrare care nu se face dintr-o desavarsita libertate - spunea parintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare vesnica". Postirea este alegerea libera de catre om a unei vieti mai nobile, care are in ea ceva din realitatile vietii vesnice […].
Ieromonah Savatie Bastovoi

Sursa. CrestinOrtodox.ro

 

 

Pregătirea pentru Postul Paştilor

Smerenia (Duminica Vameşului şi a Fariseului)


... Pericopa evanghelică din această duminică ne înfăţişează un om satisfăcut întotdeauna de sine, care consideră că se supune tuturor cerinţelor religioase. El este sigur pe sine şi mândru de el. În realitate, totuşi, el a falsificat sensul religiei pe care o reduce astfel la detalii exterioare şi îşi măsoară cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o dă la templu. Însă vameşul se smereşte pe sine şi smerenia sa îl îndreptăţeşte pe el în faţa lui Dumnezeu.
Dacă există o calitate morală desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceea este smerenia. Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine. Smerenia – fie individuală sau comună, etnică sau naţională – este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat. Chiar şi bisericile noastre, nu sunt ele îmbibate cu acelaşi spirit al fariseului? Nu dorim noi ca orice contribuţie, orice faptă bună”, tot ceea ce facem pentru Biserică să fie cunoscut, lăudat, să fie mediatizat?
Dar ce este atunci smerenia? Răspunsul la această întrebare pare a fi unul paradoxal pentrucă îşi are rădăcinile într-o afirmaţie aparent neobişnuită: Dumnezeu Însuşi este smerit! Totuşi, pentru acela care-L cercetează pe Dumnezeu şi-l contemplă în Creaţia Sa şi în lucrările Sale de mântuire, este evident că smerenia este, într-adevăr, o virtute divină, adevăratul conţinut şi strălucirea acelei slave care, aşa cum cântâm în timpul Sfintei Liturghii, umple cerul şi pământul. În mentalitatea noastră omenească, avem tendinţa de a opune „slava” şi „smerenia” – ultima fiind pentru noi un semn de slăbiciune. Pentru noi, ignoranţa şi incompetenţa sunt cei doi factori ce ne determina sau ar trebui să ne determine să ne simţim smeriţi. Este aproape imposibil să „traduci în fapt” omului modern, hrănit din publicitate, din afirmarea de sine şi dintr-o nesfârşită laudă de sine, că tot ceea ce este într-adevăr perfect, frumos şi bun este în acelaşi timp în mod firesc smerit; datorită perfecţiunii sale nu necesită în niciun fel „publicitate”, slavă exterioară sau „adulare”. Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi. Oricine se apropie de Dumnezeu şi-L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a cărei smerenie a făcut-o bucuria întregii Creaţii şi cea mai mare revelaţie a frumuseţii pe pământ, taina tuturor sfinţilor şi taina fiecărei fiinţe umane din timpul puţinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.
Cum poate deveni cineva smerit? Simplu: contemplându-l pe Hristos, smerenia divină întrupată, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o dată pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie şi smerenia Sa ca slavă. Astăzi, a pus Hristos în noaptea supremei Sale smerenii, Fiul Omului se prea slăveşte şi Dumnezeu se preaslăveşte în El. Smerenia se învaţă contemplându-l pe Hristos, Care a spus: Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima. În cele din urmă smerenia se învaţă măsurând totul prin El, raportând totul la El. Fără Hristos, adevărata smerenie este imposibilă, dar cu fariseul religia însăşi devine un act de mândrie al realizărilor umane, o altă formă de mărire de sine fariseică.
Perioada de post începe, astfel, printr-o căutare, o rugăciune de smerenie, care este începutul adevăratei pocăinţe. Pentru că pocăinţa, mai presus de orice, este o întoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrărilor divine. Ea este deci înrădăcinată în smerenie şi smerenia – dumnezeiasca şi minunata smerenie – este rodul şi sfârşitul pocăinţei. Să fugim de ... vorba cea înaltă a fariseului, spune Condacul acestei zile şi să învăţăm mulţimea graiurilor celor smerite ale vameşului ... Suntem la uşile pocăinţei şi la cel mai solemn moment al privegherii de Duminică: după ce Învierea şi arătarea lui Hristos au fost vestite – Învierea lui Hristos văzând ... – cântăm pentru prima dată troparele ce ne vor însoţi în întregul Post:
Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale.
În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul şi cu lenevire mi-am cheltuit toată viaţa mea; ci cu rugăciunile tale spală-mă de toată necurăţia.
La mulţimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii, ci îndrăznind spre mila milostivirii tale, ca David strig Ţie: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta.

 

DUMINICILE DE DUPĂ RUSALII
Duminica a 17 – A cananeencei

Trăia în vremurile acelea în Fenicia, prin părţile Tirului şi ale Sidonului, o familie canaaneancă, care ar fi avut toate motivele să fie mulţumită de viaţa ei dacă nu ar fi avut în acelaşi timp cu multe bune, şi un mare chin. Era o perioadă relativ liniştită: sub stăpânire romană luptele locale încetaseră, comerţul înflorea, recoltele erau îmbelşugate, duşmanii departe. Şi cu toate impozitele datorate celor ai locului şi romanilor, bărbatul reuşea să câştige suficient cât să asigure un trai îndestulat nevestei şi celor cinci copii, ba să mai ţină pe lângă casă o servitoare şi două ajutoare pentru atelierul de tâmplărie. Pentru că muncea mult, nu-i mai prea rămânea timp pentru cele religioase, aşa că îşi împlinea conştiincios, dar fără pasiune, datoria. Femeia sa însă, doritoare de a ştii şi cu aplecare pentru a despărţi cele bune de cele rele, trezită şi împinsă în parte şi de marele lor necaz, se arătase, în sinea ei, tot mai atrasă de credinţa israeliţilor până când se lăsase cucerită cu totul.
Problema celor doi soţi, durerea care îi măcina pe amândoi, dar mai cu seamă îi sfâşia femeii lumina zilelor şi pacea nopţilor, era fata cea mică, frumoasă, isteaţă şi îndemânatică, dar teribil chinuită de diavolul care se înstăpânise asupra ei. Şi atunci când acesta urla înfricoşător dinăuntrul fetei, o arunca pe copilă de pereţi ori de pământ, ori o făcea să-şi rupă veşmintele şi carnea, femeia îşi dorise de multe ori să moară, să nu mai vadă atâta suferinţă. În loc să moară, învăţase să se roage după ce aflase despre Dumnezeu de la iudeii care străbăteau cu negoţ ţinuturile ei şi de la alţii canaanei care încă mai de mult îi părăsiseră pe idoli. Şi chiar dacă starea fetei rămânea aceeaşi, după rugăciune femeia se simţea altfel, căci speranţa reînviase şi îi lumina sufletul.
Iată că, parcă răspunzând rugăciunilor ei fierbinţi, se petrece ceva minunat şi aproape incredibil: Hristos, despre ale cărui învăţături şi minuni ajunsese vestea şi în Fenicia Siriei, iese din Iudeea şi se îndreaptă chiar către ţinutul lor. De îndată ce auzise de ridicarea Lui în mijlocul iudeilor, ceva tresărise adânc în sufletul ei şi Îl urmărise cu sete, o voce spunându-i că momentul atât de dorit se apropie. S-ar fi dus la Ierusalim dar se temea, se socotea nevrednică, ştiind că pe vremea lui Moise canaaneii fuseseră alungaţi din mijlocul evreilor pentru a nu-i strica pe aceştia cu idolii şi cu moravurile lor destrăbălate. Şi poate că dacă Iisus nu ar fi sosit la ea, la un moment dat tot ar fi făcut-o.
Din momentul în care aflase că Iisus se apropie, somnul îi pierise de nerăbdare şi speranţă, dar şi de teama de a nu pierde această ocazie şi ori că trimitea copiii, ori servitoarea, ori că, cel mai des, ea însăşi ieşea, drumul pe care trebuia să treacă învăţătorul iudeilor nu rămânea, zi ori noapte, nici o clipă nesupravegheat. Fuseseră, poate, cele mai grele momente de până atunci, căci o munceau amarnic şi îndoielile: dacă nu vine, sau nu o ajută, sau nu poate; nu-i era de loc uşor femeii în zilele acelea.
Şi iată că într-adevăr, într-o dimineaţă, ieşind chiar ea în cale, vede un grup de oameni care mergeau cu respect în jurul şi în urma unui bărbat. Nu-l văzuse niciodată, nici pe ceilalţi, şi totuşi ştie că El este, iar rugăciunea ei izbucneşte fără preget: Miluieşte-mă pe mine, Doamne, fiul lui David! Fiica mea este chinuită de un demon.
Sunt oameni pe drum; unii cu treburi, alţii urmărind trecerea acelui grup şi, la strigătul ei, curioşi, se opresc, se trag mai aproape. Aud strigătul şi rugămintea femeii şi aşteaptă răspunsul, dar acesta nu vine. În mod cu totul neobişnuit, Iisus nu se opreşte, nu întoarce capul şi nu spune nimic, ca şi cum nici nu ar fi auzit.
Femeia, speriată şi ea de cutezanţa strigătului ei disperat, continua să se roage cu voce înceată, dar suficient să fie auzită de cei din preajmă, astfel că ucenicii Mântuitorului îl şi roagă pe acesta: Slobozeşte-o că strigă în urma noastră. De-abia acum Iisus răspunde, dar nu femeii, ci ucenicilor: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel, iar răspunsul Său şi refuzul – gândiţi-vă că înşişi ucenicii, apropiaţii Domnului erau refuzaţi - îi aduce mamei o deznădejde nespus de mare, dar nu renunţarea. Şi în loc să plece, femeia se apropie, I se închină şi îl roagă scurt: Domane, ajută-mă!.
Trei gânduri mari stăpâneau mintea şi inima ei de multă vreme , dar mai ales în acel moment: credinţa tare către Dumnezeu, nădejdea că, fără de îndoială, Domnul o va asculta şi va împlini cererea ei şi mila cea mare faţă de suferinţa fiicei sale, şi acestea gânduri o fac să nu renunţe, îi întăresc speranţa şi răbdarea şi o aşază în genunchi în faţa lui Hristos. Iar Acesta îi răspunde chiar ei: Nu se cuvine să iei pâinea fiilor şi să o arunci câinilor! Răspunsul acesta nu e numai un refuz, ci şi o punere la punct, o reafirmare a unei ordini instituite de mult la cererea lui Dumnezeu, dar adesea călcată de către evrei.
În timp ce iudeii, deşi sunt tămăduiţi şi cinstiţi, îl vor răsplăti pe Iisus cu ura lor, canaaneanca rabdă şi crede, deşi e ocărâtă, şi neclintită îi răspunde: Adevărat, Doamne, dar şi câinii mănâncă  din firimiturile care cad de la masa stăpânilor. Adică: ştiu şi eu, Doamne, ştiu că hrana este trebuincioasă copiilor, dar nici eu nu pot fi oprită, deşi sunt un câine. Dacă nu mi-i îngăduit să mănânc, atunci nu mi-i îngăduit să mănânc nici firimiturile. Dar dacă trebuie să mănânc şi eu cât de puţin, atunci nu pot fi oprită, chiar dacă sunt un câine. Da, sunt un câine! Dar tocmai asta mă face să am parte şi eu de mâncare!
Pentru a descoperi comoara ascunsă în ea, pentru a scoate la vedere virtutea femeii: smerenia care venea după credinţă, speranţă şi răbdare, o tot amânase Hristos. Femeia nu l-a contrazis, nu au durut-o laudele aduse altora şi nici nu a supărat-o ocara. Nu se cuvine, spune Iisus şi ea întăreşte: Adevărat, Domane!; Hristos îi numeşte pe iudei fii, iar ea domni; Hristos a numit-o câine, iar ea arată că şi câinii trebuie să trăiască.
Şi doar acum Iisus, care ştia dinainte cugetul femeii, virtuţile ei şi cuvintele ei, îi răspunde încununând-o: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti!. Adică lucruri mai mari pot fi săvârşite cu aşa o credinţă, dar dacă asta este cererea, atunci asta să se împlinească. Iar femeii, iată din nou credinţa sa fără limite, vorbele Domnului i-au fost de ajuns. A fugit acasă convinsă fiind că acum totul e bine. Şi în adevăr fiica ei se tămăduise.
Iar Hristos, înfăptuind ceea ce era menit să înfăptuiască, s-a întors între iudei, la Marea Galileei.

 

 

Dorinţa (Duminica lui Zaheu)

Cu mult înainte de începutul propriu-zis al Postului, Biserica face cunoscută apropierea acestuia şi ne invită să păşim în perioada de pregătire de dinainte de Post.
Este o trăsătură caracteristică a tradiţiei liturgice ortodoxe, aceea că fiecare sărbătoare sau perioadă importantă – Pşti, Crăciun, Înălţare etc. – este anunţată şi pregătită. De ce? Din cauza unei profunde cunoaşteri psihologice a firii omeneşti de către Biserică. Cunoscând superficialitatea şi înspăimântătoarea laicizare a vieţii noastre, Biserica cunoaşte şi neputinţa noastră de a ne schimba rapid, de a trece brusc de la o stare duhocvnicească sau intelectuală la alta. Astfel, cu mult înainte ca ostenelile Postului să înceapă, Biserica ne atrage atenţia asupta seriozităţii acestora şi ne invită să reflectăm asupra semnificaţiei lor. Înainte de a putea practica” Postul, ni se dă tâlcul său. Această pregătire include cinci Duminici consecutive ce-l preced. Fiecare din aceste cinci Duminici – prin pericopele sale biblice specifice – este dedicată unor aspecte fundamentale ale pocăinţei. Prima înştiinţare referitoare la Post este făcută în Duminica în care se citeşte pericopa evanghelică despre Zaheu. Aceasta este istoria unui om prea mic de statură pentrui a-L vedea pe Isus, dar care dorea atât de mult să-L vadă încât s-a urcat într-un copac. Iisus a răspuns dorinţei acestuia şi a mers în casa lui.
Astfel, tema acestei prime vestiri este dorinţa. Omul urmează dorinţei sale. Se poate spune chiar că omul este dorinţă, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie: Unde este comoara ta, spune Hristos, acolo este inima ta. O dorinţă puternică înfrânge limitările fireşti ale omului; când cu pasiune omul doreşte ceva, realizează lucruri pe care firesc nu le poate săvârşi. Fiind „scund” el se biruie şi se transcede pe sine. Singura problemă este totuşi dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinţei din noi este orientată către scopuri bune sau dacă – în cuvintele unui ateu existenţialist, Jean Paul Sartre – omul este o misturie zadarnică.
Zaheu şi-a dorit „lucrul bun”, el a dorit să-l vadă pe Hristos şi să se apropie de El. Acesta este primul simbol al pocăinţei, pentru că pocăinţa începe ca o redescoperire a naturii profunde a tuturor dorinţelor, dorinţa după Dumnezeu şi după dreptatea Lui, după viaţa adevărată. Zaheu este „scund” – neînsemnat, păcătos şi mărginit – totuşi, dorinţa lui a biruit peste toate acestea. El a forţat atenţia lui Hristos; L-a adus pe Hristos în casa lui. Aceasta este deci prima vestire, prima invitaţie: să conştientizăm ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, să conştientizăm setea şi foamea pentru Absolutul care este în noi, chiar dacă îl ştim sau nu. Şi, dacă dorim îndeajuns de profund, îndeajuns de puternic, Hristos va răspunde. Atunci când însă ne abatem de la acest Absolut şi îl părăsim, dorinţele noastre se transformă într-o „mistuire zadarnică”.

 

Racla preţioasă sau recuperarea simţului sfinţeniei

De curand am vazut in atelierul unor artisti pregatindu-se o racla pentru sfinte moaste. Racla, de marime impresionanta, va fi din lemn de salcam ferecat sau placat cu argint. Capacul raclei pe ambele fete, plus fetele celor patru pereti ai raclei sunt acoperiti cu zeci de scene incrustate in argint, reprezentand viata sfintilor ale caror sfinte moaste vor fi asezate in ea. Benzi de argint cu zeci si zeci de pietre pretioase dintre cele mai diverse si de marimi si forme diferite incadreaza scenele din viata sfintilor. La realizarea raclei lucreaza de peste cinci ani trei oameni - doi artisti de prima marime si o maicuta. Se spera ca racla va fi gata anul acesta. Scenele din vietile sfintilor sunt originale. Pentru realizarea fiecareia dintre acestea s-a intocmit un dosar documentar voluminos, in care sunt incluse informatiile aghiografice existente si o multime de informatii privind locul si timpul in care a trait sfantul respectiv. Fiecare imagine incrustata pe o placa de argint de aprox. 15/20 cm. cuprinde un discurs plastic complet despre viata sfantului, realizat cu finetea unor miniaturi si cu exactitatea si complexitatea celei mai depline istorisiri. Absolut miscator este sa afli ostenelile nesfarsite care stau la temelia unui astfel de proiect. Pentru a se realiza aceasta racla a luat nastere o adevarata scoala, care nu mai exista: au fost redescoperite tehnici manuale, mestesuguri, a fost scolit cineva, au fost confectionate zeci si sute de daltite de forme dintre cele mai speciale, cu care sa poata fi desenate printr-o singura linie in foaia de argint cele mai delicate si rafinate expresii ale chipurilor sfintilor, pliurile picturale ale vesmintelor, miscarea graitoarea a mainilor. Au fost facute eforturi mari pentru procurarea pietrelor pretioase. Cromatica pietrelor pretioase tine seama de cromatica picturilor din locul unde va fi asezata in biserica.

In ansamblul ei racla va fi opera de arta de o valoare inestimabila, care cu greu putea cineva sa-si inchipuie ca se mai poate realiza vremurile noastre afectate de graba, superficialitate, usuratate, ieftinatate, toate incercand sa se salveze printr-o fata frumoasa care sa ia ochiul privitorului.

Sa fie, oare, semnalul inceperii unei epoci! Un nou inceput! Va reusi el sa biruie valtoarea timpurilor. Lucruri incepute in duhul si cu perspectiva vesniciei prezente, fara dead-line. Nu data terminarii este importanta, ci realizarea lucrului la masura deplinatatii. Cei trei ne-au spus ca singura exigenta a dansilor la adresa beneficiarului a fost aceea de a nu-i presa cu timpul. Vazand ritmul si atmosfera in care se lucreaza am inteles de ce in biserica nu se alearga, nici macar nu se merge repede, am inteles de ce graba de a termina un lucru este cea mai nepotrivita cu viata bisericeasca; am inteles ca la Dumnezeu nu ajunge cine se grabeste, ci cine se nevoieste, cine se osteneste; am inteles ca implinirea sufleteasca, bucuria si linistea adanca nu se ating prin realizarea multor lucruri, ci prin infaptuirea unuia sau nici macar unuia in care sa pui tot sufletul, toata priceperea si toate energiile tale, am inteles ca nu multimea lucrurilor si a institutiilor pot schimba lumea, ci un singur lucru, unul singur, in care sa se intruchipeze chipul desavarsit al realitatii.

Dar nu despre racla doresc sa vorbesc – sper sa se vorbeasca si sa se scrie despre aceasta dupa ce va fi asezata la locul ei – ci despre semnificatia momentului pe care aceasta il reprezinta in contextul vietii noastre bisericesti actuale. Racla aceasta este realizata pentru ca sfintele moaste care se pastreaza in manastirea respectiva sa fie adapostite in ea si asezate spre inchinare in biserica mare. Racla nu este facuta pentru a fi expusa in vreo expozitie sau in vreun muzeu ca opera de arta a unor mari artisti romani contemporani, ci este facuta pentru a functiona ca racla pur si simplu. Investitia inestimabila de energie si suflet are o singura finalitate – aceea de a functiona ca locas sau adapost potrivit pentru sfintele moaste, spre inchine si cinstire.

Racla imi confirma un sentiment pe care-l incerc de multi ani: a sosit timpul sa recuperam normalitatea, cel putin sau mai ales in Biserica, sa recuperam adevarata ierarhie a valorilor. Pentru noi pe primul loc este sfintenia, adica pecetea nestearsa si neimputinata a dumnezeirii asupra lumii si a istoriei, asupra omului si a lucrurilor din aceasta lume. In consecinta, investitia cea mai importanta trebuie facuta in „vasele” care adapostesc sfintenia. Si ma gandesc concret la Sfintele Vase – Sfantul Disc si Sfantul Potir in care noi primim si pastram pentru un timp expresia celei mai inalte sfintenii, Insusi Preacuratul Trup si Sfantul Sange al Mantuitorului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Ma intreb cum mai este posibil si carui factor sa se datoreze faptul ca noi mai savarsim Sfanta si Dumnezeiasca Euharistie in Sfinte Vase din material comun, uneori mai ieftine decat vesela multora din casele noastre. Exista o singura explicatie: inertia unor vremuri care se indeparteaza usor-usor.

Ma intreb, de asemenea, cum putem pastra potirele de aur si argint in muzee sau in depozite de obiecte de arta si sa folosim pentru Dumnezeiasca Euharistie Sfinte Vase din material ieftin. Mai mult chiar, exista o intreaga ideologie artistica si de protectie a patrimoniului, in temeiul careia multi dintre contemporanii nostri, aparatori ai patrimoniului, socotesc o crima la adresa patrimoniului national sa scoatem Sfintele Vase pretioase din muzee si sa le redam folosirii. Domniile lor uita in ce imprejurari au ajuns aceste obiecte valoroase in muzee, in timpuri cand ideologia atee si totalitara a incercat sa ne sugereze ca muzeele sunt cele care ne salveaza (identitatea culturala, nationala etc.) in timp ce Biserica s-ar fi indreptat spre un implacabil mai rapid sau mai incet sfarsit. Nu intamplator, in vremea respectiva a fost incurajata de statul ateu institutia muzeului bisericesc, care-si mai are inca multi adepti.

Mai este si problema magazinelor de obiecte bisericesti si a pangarelor, care inca promoveaza ieftinatatea, insotita invitabil de cantitate – ingredientele clasice ale non-valorii, ale demonetizarii: numarul mare de obiecte ieftine. Te si intrebi cum de nu au descoperit ideologii atei ai comunismului aceasta arma de lupta impotriva Bisericii. In aceeasi ordine de idei, te minunezi cum am putut, vreme de douazeci de ani, noi insine, oamenii Bisericii sa ne lasam prinsi in capcana acestui fenomen al demonetizarii si devalorizarii obiectelor sfinte prin inflatie: am umplut locul cu icoane ieftine, cu candele si catui din table de conserva, cu carti de rugaciune tiparite pe cea mai ieftina hartie de ziar, cu caldaruse pentru agheasma din tabla neagra etc. A fost reflexul de a avea aceste lucruri dupa o perioada indelungata de lipsa. Puteam fi mai vigilenti, dar nu am fost.

Au mai fost vremuri de restriste cand romanii sau alti crestini isi topeau Vasele Sfinte, odoarele bisericesti, pentru a face fata presiunilor extreme ale istoriei, luptelor pentru supravietuire. Dar dupa ce vremurile grele treceau, crestinii refaceau cat puteau de repede patrimoniul bisericesc al sfinteniei. Oricum, inainte de a-si reface patrimoniul casnic!

Racla de care va vorbeam la inceput a insemnat pentru mine un semnal puternic de recuperare a normalitatii. M-am dus cu gandul la vremurile in care se lucra o viata pentru brodarea unui epitaf. Am in minte un astfel de epitaf donat de Domnitorul Vasile Lupu Manastirii Vatoped, care se intrece cu cel mai celebru epitaf din patrimoniul manastirii, donat de un imparat bizantin. Ma rog si eu, ca toti concetatenii mei, sa mai tina Dumnezeu aceste timpuri de libertate si de liniste. Si cred ca romanii, recunoscuti pentru evlavia lor, vor redescoperi si simtul sau valoarea sfinteniei si nu vor mai suporta ieftinatatea ca expresie, locas sau asezamant a acesteia.

La plecarea din atelierul cu racla, ierarhul pe care-l insoteam a luat hotararea ca in depozitul de obiecte bisericesti al eparhiei sale sa deschida si un sector de obiecte bisericesti din argint. Era retinut pana in momentul acela de convingerea ca credinciosii nu au bani inca sa cumpere lucruri scumpe! Opinia mea este ca, intr-adevar, cei mai multi romani nu au bani, dar sunt suficienti care au. Ma gandeam chiar la noi preotii, la unii dintre preoti sau ierarhi, care ar putea dona cu putin efort un rand de Sfinte Vase din argint unor parohii mai sarace. Cred ca, inainte de orice, trebuie sa avem Sfinte Vase, daca, in ierarhia valorilor noastre Dumnezeiasca Euharistie este pe primul loc. Imi amintesc de darul Sanctitatii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, la sfintirea unei biserici in Romania: un set de Sfinte Vase din argint. Am aflat, de asemenea, de o familie care si-a propus ca, in masura posibilitatilor, sa doneze in fiecare an un set de Sfinte Vase din argint unei biserici sarace, de manastire sau de parohie. Nu lipsa banilor este cauza, ci inertia in care ne-a inscris istoria si ritmul prea incet de redesteptare si recuperare a starii de normalitate si a a adevaratei ierarhii valorice.

In rugaciunea de sfintire a Sf. Disc si a Sfantului Potir se spune intre altele „…Cel ce ai poruncit robului Tau Moise sa faca vase din aur si argint!” Ar fi timpul sa recuperam Sfintele Vase din muzee sau sa le scoatem din tainitele manastirilor si parohiilor, acolo unde acestea mai sunt si sa le folosim la Dumnezeiasca Liturghie, recuperand adevarata ierarhie a valorilor: Dumnezeiescul Trup si Sange nu poate fi concurat ca valoare pentru credinta noastra de nici o alta valoare, nici chiar de aceea pe care o numim patrimoniu national. Nu este posibil ca Sfintele Vase de aur si argint sa umple muzeele tarii sau chiar muzeele bisericesti, iar noi sa savarsim Dumnezeiasca Euharistie in Potire de sticla sau de tabla nichelata! Nici nu ar trebui sa se mai produca astfel de Sfinte Vase.

Inainte de a da aceste randuri la tipar aflu cu multa emotie de gestul minunat al unui preot si al unei parohii. Dorind sa faca pentru biserica sa Sfinte Vas pretioase, asa cum se cuvine, preotul a anuntat acest lucru in biserica, spunand ca poate oricine dona obiecte de aur de care se poate lipsi sau pe care le pot jertfi pentru a se face un potir cu cupa de aur. Spre surprinderea lui, in cateva saptamani avea sa se stranga o cantitate arhisuficienta pentru turnarea unui potir de aur.

Sfintele Vase ar fi inceputul. Chivotul, in care pastram pe perioada intregului an Dumnezeiasca Impartasanie, ar trebui sa fie si el din aur sau argint. Apoi vasele de agheasma, de anafura. Apoi icoanele din biserica si cele din casa, catuia, candela...

Pr. Prof. Constantin Coman       (Sursa: CrestinOrtodox.ro)

 

 

Calendar creştin-ortodox

Vineri 4 februarie 2011

  • Cuviosul Isidor Pelusiotul; Sf. Sfințit Mucenic Avramie


 

Intampinarea Domnului - predica parintelui Nicolae Steinhardt


"N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc", zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.
Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere - adica in ziua de 2 februarie, adica astazi - si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale.

In sfarsit, Domnul nu incepe a predica decat atunci cand atinge varsta de 30 de ani, dand si in felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un barbat sa nu predice ori prooroceasca mai inainte de a fi implinit 30 de ani. S-au intrebat unii ce a facut Domnul intre 12 si 30 de ani, perioada asupra careia referatele evanghelice nu ne dau nici o informatie. Nu cumva a fost plecat in India, unde a deprins invatatura yoghinilor si practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie sa recurgem la asemenea ipoteze hazardate si presupuneri fanteziste deoarece tacerea evanghelistilor se explica foarte usor: Iisus n-a inceput sa predice si sa propovaduiasca inainte de a fi atins varsta de 30 de ani pentru ca S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tacere aceasta lunga perioada din pricina ca, in conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizeaza decat faptele importante si momentele semnificative si nu se dau amanunte asupra perioadelor de pregatire.
Dar Domnul nu a implinit Legea numai supunandu-Se dispozitiilor ei ci si desavarsind-o, perfectionand-o, ridicand-o la un nivel superior de subtilitate si completitudine, dand adica verbului a implini intelesul de-al doilea. Ce aduce nou Domnul, care sunt principalele elemente ale viziunii transformatoare? Raspunsul, ori mai bine zis raspunsurile, la cea dintai vedere, pot parea surprinzatoare. Dezbinare (ori vrajba), zice Domnul, am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10, 35; Luca 12, 51-53). Si tot asa: sabie am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10,34). E drept ca Domnul afirma (Matei 26, 52): toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri, dar in clipele solemne ale Cinei celei de Taina isi intreaba ucenicii: "Cand v-am trimis pe voi tara punga, fara traista si fara incaltaminte, ati avut lipsa de ceva? Iar ei au zis: de nimic. Si El le-a zis: acum insa cel ce are punga sa o ia, tot asa si traista; si cel ce nu are sabie sa-si vanda haina si sa-si cumpere" (Luca 22, 35-36).
Domnul aseaza duhul deasupra literei, contrar saducheilor si (mai ales) fariseilor, robi ai textelor, exegeti stramti, minti incapabile de a depasi orizontul literal al prescriptiilor. "Duhul, proclama Hristos (loan 6, 63), este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic" (tot asa Sf. Apostol Pavel: "Litera ucide, iar duhul face viu": II Cor. 3, 6). Nu numai dezbinare si sabie aduce Hristos pe acest pamant, ci si - in aceeasi tonalitate apriga, impetuoasa - foc.
Mai inainte chiar de a fi inceput Domnul sa propovaduiasca, Ioan Botezatorul declara: "Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine¦ Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc (Matei 3, 11). Intocmai glasuieste si Evanghelia Sfantului Luca: "Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine¦El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc" (3, 16). Iar Domnul Se exprima categoric (la fel ca pentru dezbinare si sabie): "Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins" (Luca 12, 49).
Dragostea este aceea care, in invatatura lui Hristos, inlocuieste vechea - rece si aspra - dreptate. Legamantul vechi e al dreptatii, al dreptatii stricte, cel nou e al dragostei care atat de maret si in cuvinte incomparabile este proclamata de Sfantul Apostol Pavel (I Cor. cap. 13) a fi suprema virtute si singura menita vesniciei. Iubirea aproapelui este recunoscuta a fi o porunca la fel de mare ca si cea a iubirii lui Dumnezeu atat de Evanghelia lui Matei (22,39) cat si de a lui Marcu (12, 31). Pe aproapele nostru, Hristos ne invata a-l iubi ca pe noi insine. In Evanghelia Sfantului Apostol Ioan aflam aceeasi porunca exprimata in termeni mai hotarati, raportati la relatia dintre Hristos si apostolii Sai si accentuandu-se in chip minunat caracterul ei exemplificator: "Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul". Iubirea de aproapele, asadar, e statornicita la gradul cel mai inalt: ea nu se cade a cobori sub nivelul celei purtate de invatator ucenicilor Sai. Si Domnul urmeaza: "Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan. 13, 34-35 si 15, 12). Dragostea de aproapele e marturia care nu inseala, e proba dirimanta. Cei care se pretind slujitorii lui Hristos, dar se urasc ori defaima unii pe altii sunt niste mincinosi nerusinati.
Tot in intelesul al doilea al verbului a implini se cuprind povetele date de Hristos in Predica de pe munte pe care nu sovai a o socoti atat de vrednica a fi aportul planetei noastre la acel concurs inchipuit de marele scriitor si marele crestin Giovanni Papini ca si Fericirile, de el gandite ca produsul nostru spiritual cel mai de pret si apt a ne asigura victoria. Cu Predica de pe munte nu avem mai putini sorti de a castiga concursul cosmic.
Intreaga Predica de pe munte e o manifestare a implinirii Legii vechi prin desavarsire, rafinare si subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul Legii vechi e dus acum pana la paroxismul punctului culminant. Domnul nu este multumit cu porunca de a-ti iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ti vrea binele, pe "aproapele" in inteles concret. Mergand mult, mult mai departe decat Legea veche, doreste si ne cere sa-l iubim pe vrajmasul nostru (Matei. 5, 43-44; Luca 6, 27 si 6, 35). "Sa nu ucizi" I se pare cu totul insuficient: simpla jignire (cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerata a fi vrednica de osanda grea (Matei 5, 22). Cat de nobila, de marinimoasa si de rafinata este povata mentionata in versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei: "Daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau". Altfel spus dupa cum nu ne putem infatisa lui Dumnezeu cu mainile patate de sange, aidoma nu putem cuteza sa ne apropiem de altar cu limba spurcata de vorbe urate. Tot atat de nobil, de indrumator spre smerenia sinei si de bogat in omenie este indemnul de a nu vedea paiul din ochitii vecinului mai inainte de a fi vazut si scos barna din propriul tau ochi (Matei 7, 3-5; Luca 6, 42).
Celor de demult li s-a spus: "Sa nu savarsesti adulter"; dar Hristos face un salt pana la o inaltime de unde simpla poftire, simplul gand apar egale cu fapta. Nu ajunge sa nu savarsesti, Iisus ne cere sa nici nu ne invoim cu gandul pacatos. Curat sa ne fie nu numai trupul, ci si cugetul: acesta ne poate implica in rele, tot atat de grav ca si materializarea sa. De asemenea nu ajunge sa nu juri stramb, ci trebuie sa nu juri deloc cu nici un fel de juramant; sa fie cuvantul tau da ori ba. Parca si mai departe inaintam pe calea subtilitatii, dand de aceste recomandari care toate stau dovada pentru cat de mult pretuia Domnul insusirea ce se numeste discretie: se cere sa fim intru totul discreti cand ne rugam: sa nu ne facem rugaciunea in vazul oamenilor, in locuri publice, ci in camara incuiata (Matei 6, 5-6); cand facem milostenie, "sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta" (Matei 6, 2-3). Cand postiti, ni se spune (si aici textul evanghelic - Matei 6, 16-1 8 - se ridica la un nivel moral, mitopoetic si de eleganta care deopotriva ne cutremura si ne incanta): "Nu fiti tristi ca fatarnicii; ca si ei isi smolesc fetele, ca sa arate oamenilor ca postesc¦ Tu insa cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala". Deci, nu numai sa nu dam in vileag o fapta virtuoasa, dar sa ne si straduim a o ascunde!
Cu totul proprie Noului Legamant este desigur si taina Crucii care inseamna jertfa, suferinta si asumare a vinovatiei. Hristos Se jertfeste pentru noi si nevinovat, neprihanit fiind - ia asupra-Si pacatele lumii. Hristos Se intrupeaza pentru a cunoaste nemijlocit conditia omeneasca; nu prin relatari si informatii indirecte (prin reportaje) ci prin experienta personala, existentiala. Si de ce, de buna voie, se da Domnul, crucii si suferintei? Tocmai pentru ca suferinta este caracteristica definitorie - cu adevarat definitorie - a omului, trasatura cu totul specifica a conditiei umane. Crestinismul, spunea Simone Weil - care s-a apropiat atat de mult de Hristos fara a face insa pasul final - nu ne da un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, dar ne da mijlocul de a folosi in mod miraculos suferinta (de a o preface, adica, in mijloc de cunoastere - cum spune Dostoievski - de mantuire si de iubire).
Suferinta, Hristos a tinut sa o cunoasca in forma ei totala si cumplita - si insotita de batjocura si deznadejde, condimentele necesare oricarei suferinte reale - tocmai pentru a da intruparii Sale un caracter autentic, de buna credinta, serios si nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu si prin ea, asadar, a inteles ca e de datoria Sa a trece.
Crestinismul nu este numai Lege, dreptate (sa nu uitam vorba paradoxala dar si zguduitoare a Sfantului Isaac Sirul: sa nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat sa piara pe cruce pentru mantuirea pacatosilor) ori: "tariag" (cele 613 comandamente pozitive si negative in care Talmudul rezuma raporturile dintre om si dumnezeire; implinirea lor neabatuta chezasuieste indubitabil izbavirea savarsitorului). Crestinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vadit "dinamice" si subtile.
De aceea, frati crestini, nu-i de ajuns crestinului sa mearga duminica si in zilele de sarbatoare la biserica, sa aprinda una ori cateva lumanari, sa se inchine la icoane si, eventual, sa bata una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate si frumoase. Dar cred ca nu-s destul. Crestinismul nu-i numai slujba, cult si ritual. Crestinismul inseamna traire crestina libera, zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipa. Domnul nu a venit pe pamant spre a intemeia o noua religie ci pentru a ne da un nou mod de viata, a ne chema la induhovnicire si indumnezeire. Hristos S-a pogorat din cer si S-a facut om ca noi sa ne putem inalta deasupra conditiei noastre animalice si trupesti, sa ne putem indumnezei. Hristos ne cheama chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legamant, intru implinirea vocatiei noastre spirituale si cosmice.
Se cuvine sa ne stea mereu alaturi Crucea si Hristos. Crestinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism si toate celelalte religii orientale, e credinta intr-un Dumnezeu intrupat. Iar daca Dumnezeul nostru S-a intrupat noua ce ne incumba sa facem? Sa ne straduim a ne induhovnici, a ne apropia cat mai mult de El, a ne inalta in limita - ba si peste limita - puterilor noastre omenesti; numai astfel vom fi in masura sa ne implinim si noi menirea, sa ne aratam si noi Vrednici sa-L intampinam pe Hristos in inimile noastre. Caci voi incheia citandu-va o preafrumoasa si adevarata vorba a unui invatat evlavios: intrebarii: "Unde este Dumnezeu?" el ii raspunde: "Acolo unde este lasat sa intre".

Nicolae Steinhardt                            (Sursă: CrestinOrtodox.ro)



Calendar creştin-ortodox

Miercuri 2 februarie 2011
  • Întâmpinarea Domnului
  • Sfinţii Mucenici Iordan, Gavriil şi Agatador