Paul Ghiţiu

Ultrașii - viitorul de întuneric al omenirii?

2012-02-02T22:31:00.001+02:00

Ultraşii, se pare, sunt în ultima vreme peste tot, acolo unde trebuie dărâmat, acolo unde anarhia oarbă şi neagră trebuie să instaureze domnia haosului (controlat).

După stadioane, după străzile din jurul stadioanelor, după traseele care duc spre şi de la stadioane, pe care ultraşii distrug ce apucă şi se bat cu cine nu le place (de exemplu, organele, adică autoritatea momentului, bună, rea, autoritate, reprezentată a măcar unui minim de ordine), după zonele periferice şi evenimentele specifice, ultraşii au coborât către centrul cetăţii. I-am auzit şi văzut de curând în Bucureşti şi în alte oraşe din România, am auzit de prezenţa lor în alte state europene. Dar i-am văzut ieri în Egipt, pe stadion şi, parcă, Guineea pe străzi. Şi am mai aflat ceva: ultraşii egipteni, şi nu numai, ci şi alţii din nordul Africii, au fost şi, în cazul Egiptului, sunt prezenţi în centrul din care iradiază disoluţia autorităţii şi implicit a statului - nu plânge nimeni aici după Mubarak, dar asta e altceva.

E un fenomen fetid, ameninţător: tot timpul din urmă uitându-mă la ei m-am gândit la nevoia de circ, de violenţă, de moarte, de distrugere care, ca şi în antichitate, a fost oarecum închisă în incita stadioanelor. Iată însă că ceva s-a întors pe dos, stadionul a ajuns în stradă, spectatorii au ajuns circari luptători, mânați de nimic altceva decât de pofta, de patima distrugerii, a morții. Nu, nu e o exagerare, pasul a fost deja făcut în interiorul stadioanelor, dar și în afara lui, în Africa. Va fi făcut și alte alte părți.

Întrebarea este: cum de s-a întâmplat asta? E o etapă firească a unui anumit fenomen sau e o manipulare?

Cred că şi una şi cealaltă.

Cred că era firesc să se ajungă aici în acest aşa-zis capitalism a cărui necesitate ca opoziţie la fantoma comunismului a ajuns să justifice orice aberaţie socială, orice deviere de la formula creştină a dăruirii pentru aproapele în favoarea distrugerii aproapelui pentru binele personal.

Cred că – şi prezenţa lor în centrul revoltelor tot mai aşa-zis „populare şi spontane” din Africa, îmi confirmă acest lucru, că sunt o masă de manevră, o armată disciplinată a întunericului, programată în setea de violenţă, de sânge, de haos. Nu arată ca trolii şi orcii din Stăpânul Inelelor, dar sunt conduşi, de o forţă asemănătoare. Şi nu numai ei, mulţi alţii care au distrus în Anglia, în Franţa, pe ici pe acolo. Tot mai mulţi, tot mai violenţi, tot mai periculoşi, tot mai des.

Voi încerca, în curând, să aduc mai multe argumente.

Contrarevoluţia femeilor - contrarevoluţia pe care o aştept (I)

2012-01-30T23:17:00.000+02:00

Pentru că eu nu aştept, aşa cum o fac alţii, nicio revoluţie. Nu-mi plac revoluţiile; pleacă, cu toatele, de pe stânga. Sunt nişte abile, complicate, oculte şi tenebroase mânării ale unora şi altora aflaţi cu toţii, chiar dacă ei nu o ştiu, în slujba aceluiaşi etern şi mare revoluţionar.
Revoluţiile vor să schimbe normalul, firescul, adevărata ordine.
Contrarevoluţiile încearcă revenirea la normalitate.
Asta aştept de la partenerele noastre de lume: să revină la normalitate, adică să redevină femei.

Dreapta şi Labirintul

2012-01-18T17:59:00.001+02:00

Povestea politicii este povestea Labirintului. Ne înşală, ca întotdeauna, aparenţa care ne face să credem că piramida politicii nu are nici o legătură cu traseele, vizualizate mai ales în plan, ale acestuia. Dar dacă luăm piramida şi o aşezăm peste desenul încâlcit al traseelor vom descoperi similitudini surprinzătoare.

Esenţa Labirintului este aceea de a circumscrie o reţea cât mai complexă de drumuri; dintre ele, cele mai multe sunt fundături şi doar câteva, adesea unul singur, duc în centru. Scopul drumurilor înşelătoare este acela de a împiedica sau cel puţin de a întîrzia accesul în zona centrală, ale cărei două dintre semnificaţii sunt aceea de centru în care se desfăsoară lupta dintre două naturi (în variantă maximală, lupta dintre bine şi rău) şi aceea de sanctuar în care stă ascuns ceea ce este mai tainic în om.

Dacă aşezăm piramida ascensiunii politice peste reţeaua labirintului vom găsi că proiecţia vârfului piramidei, adică locul de maximă realizare, poziţia în care omul politic are puterea absolută şi, eliberat de constrângeri, se poate manifesta aşa cum este el prin conştientul şi subconştientul său, cade pe centrul labirintului. Ce poate să însemne acesta?

Politica este poate expresia cea mai vizibilă a luptei dintre Bine şi rău. Acestea sunt prezente oriunde până la limita care circumscrie reţeaua, da au punctul de înfruntare maximă în centru. Cel care intră pe oricare din drumurile de acces, le va întâlni de la primul pas şi le va deveni câmp de luptă. Pentru a învinge, trebuie doar să participe ca luptător alături de Bine. Chiar dacă pierdem toate bătăliile, destinul satanei tot rămâne pecetluit. Tot ceea ce ni se cere este să coincidem cu spiritul acestei victorii ultime – spune Rougemont. În caz contrar va fi cotropit de rău şi folosit de acesta până la epuizare. Ultima lui şansă, cea mai o mai dramatică dar şi cea mai transparentă, o poate găsi în punctul central, acolo unde îşi poate reface unitatea pierdută a fiinţei, dispersată în masa de dorinţe.

Intrând în politică, omul va parcurge un traseu şi va ajunge la o anumită înălţime. Pe piramida lui acela va fi vârful. Cu cât urcă mai sus, ispitele şi posibilităţile de a-si hrăni dorinţele cresc. Poziţia ultimă este şi cea mai expusă. Acolo, personajul respectiv se va prezenta aşa cum este; cu ceea ce ştia şi cu ceea ce nu ştia despre el, cu ceea ce se ştia şi cu ceea ce nu se ştia despre el. Şi cu cât piramida va fi mai înaltă cu atât şi exhibarea interiorului celui tainic va fi mai dezinhibată.

Interesante sunt rezultatele analizelor care se pot face pe politică folosind, de data aceasta, modelul labirintului. De exemplu, camaraderia care îi leagă în unele cazuri pe cei care pornesc o construcţie politică de la zero se diluează sau dispare cu totul atunci când piramida respectivei construcţii creşte în înălţime. Fiecare din cei care intră în labirint intră în luptă cu modelul lui inconfundabil. Dacă noi ne cunoaştem ararareori interiorul, în schimb adversarul nostru îi stie până la ultimul detaliu partea întunecată pentru că aceasta este chiar el. (Norocul nostru perpetuu este că el nu poate cunoaşte nimic din partea bună care îi este complet străină, ca o dimensiune pe care nu o are, nu o poate concepe şi atunci nu o poate afla. In felul acesta el nu poate face evaluarea potenţialului nostru şi deci habar nu are despre rezultatul confruntării din noi.) Acţiunile sale vor fi comandate numai de informaţiile pe care le are. La rândul nostru, înaintând, începem să ne descoperim şi să-l descoperim şi îi răspundem, atunci când nu ne lăsăm vrăjiţi, cu aceleaşi arme sau stratageme.

După intrarea colectivă, pe coridoarele lungi şi întortocheate, rămânem singuri pentru că fiecare va reacţiona în funcţie de construcţia sa, alegând sau fiind făcut să aleagă, un anumit traseu. Un timp, din prea mult avânt, nu ne dăm seama; apoi ne pipăim singurătatea şi simţim nevoia unui tovarăş şi mai ales a unei călăuze. Atunci apare el, diavolul, un domn amabil care se oferă să ne fie ghid, prezentându-se ca un desăvârşit cunoscător al Labirintului. Numai că şi aici are o problemă sau aceeaşi problemă: el nu cunoaşte decât o parte a acestuia, partea pe care se manifestă răul. Ca şi în cazul interiorului nostru, şi în Labirint, Binele este pentru el o necunoscută, un handicap genetic, ceea ce nu există. Normal, va face toate eforturile pentru a ne atrage pe partea pe care se desfăşoară, partea lui, partea diavolului. Asta înseamnă că noi, de fapt, pentru a ajunge unde vrem, trebuie să ştim cum să ne ferim, să avem un alt ghid.

Acest ghid este un simplu cuvânt, unul din cele câteva cuvinte miraculoase care străbat Biblia şi anume DREPT. Pe umărul nostru drept stă îngerul Domnului, calea cea bună este calea cea dreaptă, dreapta socotinţă, dreapta măsură sunt cele mai alese însuşiri, drept a vorbit – se spune despre cel care a grăit din perspectiva Binelui, dreptcredincioşii ajung în dreapta Tatălui. Tot ceea ce e bine este declarat şi drept, şi tot ceea ce este drept ţine de sfera Binelui.

Răul are pregătite uşi şi uşiţe care să se deschidă în fata orgoliului şi lăcomiei noatre, rupându-ne tot mai mult de ceilalţi şi de adevăratul sens al drumului pe care l-am început. În lipsa tăriei şi a încrederii în victoria Binelui, el ne abate din drum şi ne face să uităm, în caz că am ştiut vreodată, care este adevărata noastră misiune. Este scopul lui necontenit, pe care îl urmăreşte în orice moment al vieţii noastre, dar pe care îl atinge cel mai uşor aici, în labirintul politicii. Împotriva tuturor aranjamentelor noi avem, însă, antidotul: trebuie să ne ferim de partea răului. În labirint, pe drumul descoperirii nostre cât şi la întoarcere (fără întoarcere, fără folosirea cunoaşterii pe care am câştigat-o, efortul prim rămâne golit de sens, iar noi într-o buclă temporală), trebuie să ţinem mereu dreapta. Firul Ariadnei este firul dreptei.

Cifrul magic şi mistic al “cupolei de aur” (Coaliţia orientală XV)

2012-01-01T18:17:00.001+02:00

Orientul creştin şi cel islamic formează civilizaţia “cupolei de aur”. Aceste două umanităţi, despărţite prin dogmele religioase, sunt unite printr-o tradiţie existenţială comună. S-a vorbit despre caracterul non-istoric al perspectivei islamice, dar putem demonstra şi anistoricismul ortodox de sorginte platonică). Ambele civilizaţii înaintează lent fiindcă, aşa cum spune un vechi proverb arab, încetineala este de la Dumnezeu, iar graba de la Satana. Această “lentoare” orientală este numitorul comun care-şi face simţită prezenţa în istorie atunci când au loc lupte între mentalităţi. De pildă, astăzi asistăm la ascuţirea conflictului dintre modelul occidental (dinamic) şi cel oriental (contemplativ). E o luptă cu efecte imprevizibile.

Îndrăznesc să formulez o ipoteză privind evenimentele care vor veni. Zona “cupolei de aur”, legată sacramental de Cărţile Sfinte, îi va apropia tot mai mult pe ortodocşi de islamici. Această legătură iniţiatică se poate transforma într-o alianţă politică, sau cu alte cuvinte, într-un soi de rezistenţă comună sub “colierul înţelepciunii”. Catolicii îi numesc pe creştinii răsăriteni “disidenţi” (orientales dissidentes) pentru că nu acceptă subordonarea papei. Caracterul disident poate fi extins însă la nivelul întregii zone răsăritene, incluzând deci şi neamurile lui Allah, care nu aderă la mentalitatea vestului. Această disidenţă psihologică faţă de lumea apusului trădează mai vechiul conflict dintre ezoterismul oriental şi pragmatismul occidentului. Expansiunea civilizaţiei apusene întâmpină permanent rezistenţă în zona euro-asiatică, adică în spaţiul “sophiei”, deoarece Răsăritul nu-şi deschide porţile celor care nu cunosc “cifrul” sapienţial, fie el parola islamului sau rugăciunea liturgică a ortodocşilor al cărei mister deschide “uşile împărăteşti”. Numai deţinând cheia tainei poţi pătrunde în lumea răsăriteană, sau, cu alte cuvinte, numai cunoscând tradiţia, firul iniţiatic al acestei arhaice spiritualităţi. Aşa stând lucrurile, Orientul se închide în el însuşi, autarhic şi misterios, “cupola de aur” fiind simbolul acestei autarhii şi dovada conservării mesajelor sacramentale. Vom spune că Orientul are “complexul bogăţiei” fiindcă în pământul său se află comoara pe care joacă flăcările; e acea comoară ascunsă despre care vorbeşte pilda Mântuitorului şi care tăinuieşte în ea “Împărăţia cerurilor”. Răsăritul are conştiinţa acestei tezaurizări sfinte, de aici şi risipa de aur, de pietre preţioase, de lux ornamental care confirmă zestrea sacră. Orientul marilor profeţi este înmuiat în aurul revelaţei dumnezeieşti. Toată această privelişte auriferă a lumii de la miazăzi semnifică “trezoreria” locurilor sfinte. De aceea, Răsăritul este “trezorierul” lumii spirituale, deţinătorul “visteriilor împărăteşti”. Aici e locul în care Allah “scoate din ape mărgăritare şi mărgean” (Coranul 55, 22). Aşa se explică propensiunea Orientului spre frumuseţe luxuriantă fiindcă – spune Mahomed – “Dumnezeu este frumos şi iubeşte frumuseţea”.

Civilizaţia “cupolei de aur” îşi apără bogăţiile prin cifrul ei magic şi mistic, în asta constă geopolitica orientală de-a lungul veacurilor. Orice ieşire din tradiţie naşte aici sentimentul unei averi pierdute. Pe măsură ce se intensifică presiunea apostaziei occidentale, alianţa “locurilor sfinte” se întăreşte. E vorba de o rezistenţă invizibilă, de un război nevăzut pentru apărarea acestui spaţiu tabu. Vedem cu toţii astăzi că occidentul se loveşte din ce în ce mai mult de un “baraj oriental”. La deschiderea centrului de Studii Islamice din Oxford, Prinţul Charles declara cu amărăciune: E trist că, în ciuda progresului şi a comunicării în masă, în ciuda călătoriilor intense, neînţelegerile dintre Islam şi vest continuă”.

La fel de trist este, am putea spune noi, faptul că occidentul nu sesizează motivele acestor neînţelegeri. Islamul şi lumea ortodoxă parcurg istoria altfel decât popoarele vestice. Umanitatea răsăriteană, în ansamblul ei, e dominată de tradiţie. Întotdeauna, tradiţia a însemnat ascultarea Legii. De aceea popoarele răsăritene sunt “ascultătoare”. Cuvântul trebuie înţeles în dublul său sens. De aceea voi da ca exemplu un episod din Scriptură. Ştim că apostolul creştinismului ortodox este sfântul Apostol Ioan, discipolul prea iubit al lui Iisus. Evanghelia ne spune că, în timp ce Hristos era pe cruce, Ioan a vrut să se odihnească pe pieptul său. E un gest care semnifică firea contemplativă a apostolului oriental şi care dezvăluie natura “isihastă” a lumii răsăritene. Modelul ioanit “ascultător” s-a imprimat în conştiinţa neamurilor ortodoxe aşa cum în Islam cuvântul lui Mahomed a îndreptat firea arabilor spre un alt tip de ascultare: porunca lui Allah. O, voi, oamenilor, s-a făcut un semn. Auziţi-l – scrie în pagina Coranului.

Orientul nu suportă ritmul gălăgios al civilizaţiei moderne, el a păstrat de milenii “complexul pustiei” în care se aude vocea profetului. Popoarele răsăritene, prin vocaţia lor mistică, stau în preajma “rugului aprins” din flăcările căruia îngerul avertizează: Nu te apropia! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, căci locul pe care calci e pământ sfânt” (Ieşire 3, 5).

Astăzi, când are loc o nouă reîmpărţire a lumii în sfere de influenţă (de multre ori prin mişcări silenţioase) Ortodoxia şi Islamul se vor reîntâlni sub “cupola de aur” a tradiţiei comune. Şi nu este exclus ca această imprevizibilă întâlnire sub semnul “sophiei” să modifice substanţial harta geo-politică a planetei. Va urma.

Alexandru HORIA

Magia Crăciunului (!?)

2011-12-09T23:16:00.002+02:00

"Descoperă magia Crăciunului cu (de exemplu - nota mea) Ferrero Rocher!"
Aşa e. Nu nicio greşeală, nicio blasfemie.
Crăciunul lor comercial este Magie , rezultat al magiei, ispită, vrajă, pierdere, materie care se strică, gol şi secetă dincolo de ecrane, de luminile colorate ale nopţilor, de foamea fără fund a poftelor.
Cu totul altceva decât:
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos.
De care nici nu(-şi) mai amintesc.
Dar oare noi cât ne mai amintim?

Petre Țuțea la Clubul Țăranului

2011-12-07T23:37:00.000+02:00

Marţi, 13 Decembrie a.c., ora 18.00, la Clubul Ţăranului (Muzeul Ţăranului Român, Şoseaua Kisellef nr. 3), Asociaţia ROST vă invită la o dezbatere pe marginea personalităţii şi a gîndirii lui Petre Ţuţea, la 20 de ani de la mutarea sa la cele veşnice. Despre Ţuţea vor vorbi cîţiva dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape, d-nii Demostene Andronescu (poet, publicist şi fost deţinut politic), Dan Ciachir (scriitor), Ion Papuc (scriitor) şi Marcel Petrişor (scriitor şi fost deţinut politic). Moderatori vor fi d-nii Răzvan Codrescu şi Paul Ghiţiu.

În cadrul aceleeaşi întîlniri vor fi prezentate numărul 104 – 105 al revistei ROST şi cea mai recentă carte a d-lui Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor (Ed. Christiana, Bucureşti, 2011), astăzi ieşită de sub tipar.

Intrarea este liberă.

GEOPOLITICA ŞI MIRAJUL ÎNFLĂCĂRAT - Coaliţia orientală XIV

2011-11-21T08:23:00.001+02:00

Cu trupurile plecate în faţa Sfintei Legi, neamurile răsăritene parcurg istoria supuse şi ascultătoare, nefiind atrase de spiritul aventurii. Atât arabii cât şi ortodocşii ating cu fruntea pământul pe care au călcat odinioară profeţii lor. Acest pământ primeşte daruri înmiresmate. Parfumul Orientului e un fel de “văl al Mayei”, un gingaş acoperământ prin care se străvede textul înţelepciunii. Fără îndoială, mireasma Răsăritului este semnul unei taine care este ţinută de veacuri între hotarele acestei lumi precum un “cifru”. Aflăm din documente un lucru deosebit de interesant şi anume faptul că islamicii nu aveau voie să exporte exemplare din Coran şi nici balsamurile, tot aşa cum legile Bizanţului interziceau exportul de ulei aromat. Există deci în Orient o legătură ascunsă între Sfintele Cărţi şi taina parfumului. Să nu uităm că numele Sfintei Fecioare Maria (în ebraică “Miriam”) înseamnă “cea bine mirositoare”. De asemenea, trupul lui Hristos, înainte de a fi pus în mormânt, a fost uns cu smirnă şi aloe. Mireasma are funcţie soteriologică, ea metamorfozează sufletul fiindcă, se spune în Scriptură, Iisus l-a convertit pe Zaheu vameşul în Ierihon (“oraşul parfumurilor”). Aceeaşi tradiţie o întâlnim şi în civilizaţia mahomedană. Iată ce spune un mistic arab: Duhul meu s-a împreunat cu Spiritul Divin, precum moscul cu ambra. În Islam, la fel ca în Ortodoxie, există un cult pentru ritualul respiraţiei, la arabi eterul e “substanţă dumnezeiască”, de aici şi practicile asemănătoare cu isihasmul răsăritean.

Viaţa orientală e un nesfârşit ceremonial pe care trebuie să-l “citim” cu atenţie pentru a-i înţelege sensurile. Să privim, de exemplu, scena fermecătoare din “O mie şi una de nopţi” care descrie ritualul împodobirii prea frumoasei Zeim al-Mawasif: Însoţitoarele ei i-au dat, după baie, toate îngrijirile trebuincioase unei găteli fără pereche. I-au parfumat umerii, după aceea au îmbrăcat-o cu o rochie ţesută cu fir de aur curat şi i-au potrivit pe cap o cunună de argint ce spijinea o diademă bogată cu mărgăritare, care avea la spate un nod cu capetele împodobite cu câte un rubin mare – cât oul de porumbel. În cele din urmă, i-au împletit părul frumos şi negru înmiresmat cu mosc şi ambră, în douăzeci şi cinci de cosiţe care-atârnau până la călcâie” (A 656-a noapte). Această ceremonie savantă a gătelii e un ritual executat după canoane bine stabilite. Existau, de altfel, în Orient, numeroase cărţi cu învăţături asupra artei de a trăi. De la prepararea mâncărilor (pe baza combinării misterioase a unor mirodenii) până la împletirea savantă a părului, totul se desfăşura conform unor legi scrise ale tradiţiei. Hazardul nu-şi avea locul nici în măruntele acte cotidiene. Viaţa bazată pe învăţături definea atât Bizanţul cât şi Islamul ale căror civilizaţii “scripturale” respectau canoanele moştenite din vechime. Din acest motiv, între neamurile lui Iisus şi ale lui Mahomed, s-a înfiripat de veacuri o simpatie; dar trebuie subliniat că a fost o simpatie “clandestină”, ascunsă de priviri, deoarece o religie, cum este cea mahomedană, în care Profetul însuşi şi ginerele său Ali avuseseră, pe lângă soţiile lor legitime, nenumărate concubine, nu putea fi tolerată nicidecum, de morala creştină cu care se învecina geografic. Şi totuşi, în mod paradoxal am putea zice, între arabi şi ortodocşi a existat, cum spune Louis Massignon, o atracţie reciprocă, un soi de “miraj înflăcărat”. Colaborarea subterană dintre cruce şi semilună e una din temele palpitante ale trecutului dar şi un subiect de meditaţie pentru viitor. Să mai amintim aici faptul că în sânul Islamului s-a manifestat – precum afirmă Frihjof Schuon – o misterioasă atracţie către revelaţia creştină a lui Iisus şi asta în special în climatul persan şi turc. Axa Ierusalim-Mecca, pe care am încercat s-o divulg bazându-mă uneori pe propria intuiţie, ascunde o perspectivă geopolitică plină de surprize care poate da peste cap previziunile de până acum. Va urma.

Alexandru HORIA

Russel Kirk: IMAGINAŢIA MORALĂ (III)

2011-11-11T18:48:00.002+02:00

Cu cât este mai bun artistul, se poate spune,

cu atât mai subtil este predicatorul.

Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză,

este de obicei metoda campionului literar al normelor.

Sau scriitorul poate să trateze, cum a făcut-o J. P. Marquand[1], mai cu seamă despre trivialitatea şi goliciunea unei societăţi care şi-a uitat standardele. Adesea, în apelul său de la conştiinţă la conştiinţă, el poate vâsli cu vâsle înfăşurate pentru a nu face zgomot; uneori el poate să fie conştient numai în mod confuz despre funcţia sa normativă. Cu cât este mai bun artistul, se poate spune, cu atât mai subtil este predicatorul. Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză, este de obicei, metoda unui campion literar al normelor.

Merită remarcat faptul că cel mai influent poet al vremurilor noastre, Eliot, s-a străduit să redea poeziei, teatrului şi criticii moderne funcţiile sale normative tradiţionale. În acest demers, el s-a văzut pe sine ca pe un moştenitor al lui Virgiliu și al lui Dante. Poetul nu trebuie să-şi impună ego-ul său asupra publicului ; misiunea poetului este, mai curând, aceea de a transcede personalul şi particularul. După cum Eliot scria în « Tradiţia şi talentul individual », primul eseu găsit în Selected Essays, 1917 – 1932 (1932) :

“Poetul nu este în niciun fel remarcabil sau interesant în emoţiile sale personale, emoţii provocate de evenimente speciale din viaţa sa. Emoţiile sale particulare pot să fie simple, sau brute, sau plate. Emoţia din poezia sa va fi un lucru foarte complex, dar nu cu complexitatea emoţiilor oamenilor care au în viaţă emoţii foarte complexe sau neobişnuite. De fapt, una dintre erorile excentricităţii în poezie este căutarea exprimării de noi emoţii umane, şi în această căutare pentru noutate în locul greşit este descoperită perversiunea. Treaba poetului nu este aceea de a găsi noi emoţii, ci aceea de a le folosi pe cele obişnuite şi, prin prelucrarea lor în poezie, de a exprima sentimente care nu se regăsesc de loc în emoţiile curente.

Poezia pură, şi celelalte forme ale literaturii mari,

cercetează inima omenească

pentru a găsi în ea legile existenţei morale,

cele care îl deosebesc pe om de animal.

Poezia pură, şi celelalte forme ale literaturii mari, cercetează inima omenească pentru a găsi în ea legile existenţei morale, cele care îl deosebesc pe om de animal. Sau cel puţin aşa era până aproape de sfârşitul secolului al optsprezecelea. Între timp, egoismul unei şcoli a Romanticilor a ascuns scopurile esențiale ale literaturii umane. Și mulţi dintre Realişti au scris despre om ca și cum ar fi numai o brută – sau, în cel mai bun caz, abrutizat de către instituţii. (Astfel a apărut definiţia lui Ambrose Bierce[2] din The Devil’s Dictionary (1906) : « Realism, subst. O precisă reprezentare a naturii umane, după cum este aceasta văzută de broaşte ţestoase.”) În vremurile noastre, şi mai ales în America, am asistat la creşterea popularităţii unei şcoli de scriitori mai nihilişti decât au fost vreodată nihiliştii ruşi : literatura de dezgust şi de denunţare, descrisă suficient de clar în Man in Modern Fiction[3] (1958) a lui Edmund Fuller. Pentru membrii acestei şcoli, scriitorul nu este nici apărător nici tălmăcitor al standardelor, dat fiind faptul că nu există valori care să fie apărate sau explicate ; un scriitor pur şi simplu înregistrează, neobservat, dezgustul său faţă de omenire şi de sine. (Ceea ce înseamnă o lume foarte îndepărtată de cea a lui Swift – care, în ciuda aversiunii sale faţă de cele mai multe dintre fiinţele umane, le detesta numai pentru că ele erau departe de ceea ce se presupunea că trebuia să fie.)

Cu toate acestea, numele autorilor noştri nihilişti din secolul al douăzecilea bănuiesc că vor fi uitate în mai puţin de o generaţie, în timp ce vor rezista operele câtorva scriitori ai vremurilor noastre, al căror recurs este la lucrurile de durată, şi deci la posteritate. Mă gândesc, de exemplu la romanul lui Gironella The Cypresses Believe in God[4] (1951). Blândul novice care aranjează părul şi spală trupurile celor mai săraci dintre săracii vechiului Gerona, chiar dacă moare sub gloanţele comuniştilor, va trăi pentru mult timp în regatul literaturii; în timp ce sărăcăcios deghizatele personalităţi ale autorilor noştri nihilişti, care se fudulesc dezgustător ca personaje în best-seller-uri, vor dispărea în momentul în care imaginaţia publicului va vira către noi senzaţii. Pentru că aşa cum conştiinciozitatea normativă suflă viaţă în suflet şi în ordinea socială, tot aşa înţelegerea normativă dă unui autor faima de durată.

Crimele şi păcatele sunt, pentru aceşti tineri romancieri, doar nenoroc;

dragostea adevărată şi ura adevărată sunt absente din cărţile lor.

Malcom Cowley[5], care scria cu câţiva ani în urmă în Horizon despre recenta recoltă de romancieri debutanţi, a observat că mai mulţi scritori cu care el a discutat nu auziseră aproape de loc despre Cele şapte virtuţi cardinale sau despre cele Şapte păcate de moarte. Crimele şi păcatele sunt numai lipsă de noroc pentru aceşti tineri romancieri; dragostea adevărată şi ura adevărată sunt absente din cărţile lor. Pentru această generaţie de scriitori în ridicare, lumea pare fără scop, iar acţiunile umane fără sens. Ei nu caută să exprime nimic altceva decât un ego rătăcitor. (În The House of Intellect[6] (1959) Jaques Barzun are de spus câteva chestii foarte perspicace despre nejustificata mândrie a şirului de scriitori plini de aspiraţii ai deceniului). Iar dl. Cowley sugerează că aceşti tineri bărbaţi şi aceste tinere femei, care nu au fost introduşi în copilărie şi tinereţe în nicio altă normă în afara vagii atitudini precum că fiecare este îndreptăţit să facă ce-i place, atât timp cât nu aduce prejudicii altuia, sunt lipsiţi de disciplină spirituală şi intelectuală, fără o dorinţă reală de ceva.

Acest tip de scriitor fără ţel şi nefericit este produsul unui timp în care funcţia normativă a literaturii a fost masiv neglijată. Necunoscând-şi propria misiune, un astfel de scriitor are tendinţa de a crede despre ocupaţia sa că este o simplă abilitate, eventual lucrativă, care uneori satisface bunul simţ, dar care nu este dedicată niciunei finalităţi. Chiar şi scrisul “proletar” al anilor douăzeci şi treizeci recunoştea un anume scop; dar acela a murit de deziluzie şi de inaniţie. Dacă scriitorii sunt într-un asemenea hal, ca o consecinţă a climatului « permisiv » de opinie care a predominat, ce se poate spune despre cititorii lor ? Comparativ, mi se pare că puţini cititori de carte din zilele noastre caută o cunoaştere normativă. Ei caută distracţia, uneori a unui personaj grosolan prin substituire, sau sunt pe urmele unei vagi « cunoaşteri » a afacerilor curente şi a curentelor intelectuale, potrivită pentru conversaţiile de la cocktail-uri.

Traducere şi note – Paul GHIŢIU

[1] John Phillips Marquand (1893 – 1960) – Scriitor american cunoscut iniţial pentru povestirile de spionaj Mr Moto, apoi pentru romanele satirice. A câştigat un premiu Pulitzer în 1938 pentru romanul The Late George Apley.

[2] Ambrose Gwinnett Bierce (24 iunie 1842 – 1914?) a fost un editorialist, jurnalist, scritor şi satiric american. Este cunoscut în special pentru creația sa An Occurrence at Owl Creek Bridge, cât și pentru dicționarul satiric The Devil's Dictionary – Dicţionarul diavolului. Dispare fără urmă, după o scrisoare pe care o trimite unui bun prieten, Partigton Blanche pe 26 decembrie 1913, din Chihuahua (Mexic) şi în care îi spune acestuia: "In ceea ce ma privește, plec de aici mâine pentru o destinație necunoscută".

[3] Omul în ficţiunea modernă. Edmund Fuller (1915 – 2001) – romancier, istoric şi critic literar.

[4] Chiparoşii cred în Dumnezeu – primă parte a unei trilogii din care mai fac parte Un milion de morţi şi Pace după război aparţinând scriitorului catolic catalan José María Gironella Pous (1917 – 2003).

[5] Malcolm Cowley (1898 – 1989) – romancier, poet, critic literar, jurnalist.

[6] Casa intelectului. Jacques Barzun (1907 - ) – american de origine franceză, istoric al ideilor şi culturii, filosof al educaţiei.

Înţelegerea morţii

2011-11-06T08:37:00.001+02:00

Pericopa acestei duminici ne aminteşte, ca şi cea de duminica trecută, de un moment, pentru cei mai mulţi, teribil al vieţii noastre: moartea. Teribil pentru că, văzută ca punct al dispariţiei definitive, moartea face viaţa lipsită de sens pentru aceia care îşi înţeleg existenţa aceasta ca unică realitate.

Nu există om care să nu creadă în ceva, oricât ar nega el aceasta, căci şi acela care zice că nu crede în ceva, crede în nimic. În ultimile secole, dar mai ales în secolul care tocmai a trecut, lumea creştină s-a întors în mare parte către idolatrie: oamenii au început să creadă în maşini, în ştiinţă, în evoluţionismul ateu, în preţul de cost, în productivitate, în automobil, în televizor, în computer, în familia homosexuală, în vrăjitorie, în extratereştri, în fotbal, în vedete, în trupul uman, în raţiunea umană, în asigurări, în diavol.

A crede în ceva înseamnă a aşeza acel ceva în centrul de referinţă pentru gândurile şi faptele tale, a-l face sfânt pentru tine, adică a-l face definitoriu pentru existenţa ta. Evident, oamenii cred astăzi cel mai mult în ban. Şi evident, în spatele acestuia, ca şi în spatele tuturor acestor credinţe, stă diavolul care încearcă să ne rupă de Dumnezeu.

Indiferent însă de credinţa lor, toţi oamenii mor şi atunci nici banii, nici maşinile, nici trupurile sau raţiunea nu le mai sunt de folos. Zeul lor moare odată cu ei. Iar cei care argumentează contrariul, să-şi imagineze o lume din care au dispărut toţi oamenii.

Rămâne tot Dumnezeu. Şi tot ceea ce el a făcut pentru noi (ce sens ar avea Universul fără oameni), iar în faţa morţii, ca şi în faţa altor momente teribile ale existenţei noastre, ne amintim de El, ne întoarcem la El.

Pregătirea pentru moarte începe cu înţelegerea şi acceptarea faptului că ea nu este altceva decât o poartă prin care au trecut toţi cei care au murit şi că faţă de aceştia avem foarte mari datorii. Cea mai mare datorie o avem faţă de strămoşii noştri prin care a ajuns până la noi dreapta credinţă. Ne-au făcut prin aceasta un aşa de mare bine, încât trebuie să ne rugăm permanent pentru mântuirea lor, căci, ca nişte oameni, vor fi avut şi ei păcate. Prin străduinţa lor de a păstra ortodoxia, adesea cu mari jertfe, noi suntem ortodocşi, ceea ce este un mare dar.

Trebuie să ne rugăm şi pentru toate rudele după duh şi după trup, pentru binefăcători, pentru prieteni şi vrăjmaşi, pentru toţi cei adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea învierii. Dincolo de moarte nu-şi mai pot ajuta cu rugăciunea lor, nu se mai pot adresa nouă. Deşi viu, în iad sufletul îşi trăieşte “moartea duhovnicească”, fiind cu totul inactiv. Numai Hristos ajuns cu sufletul în iad a fost viu, activ şi aici, propovăduind Evanghelia şi scoţându-i de acolo pe cei drepţi, căci El nu a cunoscut moartea duhovnicească cu sufletul, ci doar moartea biologică cu trupul.

Toţi cei morţi au plecat de aici cu o povară de păcate nepocăite, pentru care nu mai pot face pocăinţă acolo. Dragostea ne îndeamnă să ne temem ca nu cumva pentru păcatele lor să fi ajuns în iad şi să ne îngrijim pentru starea lor, dacă am putea, ca şi cum ar fi a noastră. Dragostea păstrează comuniunea cu ei şi acest lucru este foarte plăcut Domnului. Dacă arătăm lui Dumnezeu dragostea noastră pentru ei, arătăm că au lăsat în urma lor dragoste în sufletele noastre, iar Dumnezeu, Care nu poate fi mai puţin iubitor decât oamenii, le va arăta şi El dragostea Sa.

Aprinzând o lumânare pentru ei, arătăm că am vrea să fie în lumina lui Dumnezeu şi Dumnezeu le va da lumină. Pomenile nu se fac pentru a le trimite în ceruri, ci pentru ca să arătăm lui Dumnezeu dragostea noastră hrănită de dragostea pe care ei ne-au arătat-o în viaţa pământească şi astfel să-i arătăm vrednici de dragostea Lui şi pentru a face ca şi alţi oameni, care primesc milostenia de mâncare, haine sau altceva, spunând “Bogdaproste”, să se roage astfel lui Dumnezeu pentru sufletul celui pentru care se face milostenia.

Cum nu ştim care din morţii noştri au fost mântuiţi sau nu, suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfânta Liturghie şi la parastase cu dezelgări. Iar pe cele ale lumii acesteia să nu uităm a le trata cu importanţa pe care ne-o arată această perspectivă a vieţii de după moarte.

LIANTUL ASCUNS (Coaliţia orientală XIII)

2011-11-06T08:17:00.001+02:00

Pe de altă parte, trebuie spus că natura sofianică a orientalilor e incompatibilă cu ideologiile, cu modelele abstracte. În timp ce lumea apusului evoluează ideologic, Răsăritul înaintează în istorie sapienţial. Orientul nu naşte idei ci soluţii. Aici trebuie să lămurim un aspect care ţine de vocaţia răsăriteană preponderent “autofagă” (termenul e sugerat de poetul Ion Barbu). Această “autofagie” orientală dezvăluie un mod de viaţă diferit de cel apusean. Orientul este “autarhic”, el nu caută în afară răspunsuri la întrebări pentru care îşi conţine răspunsurile în propria istorie milenară; de obicei fiinţele tinere, în special copiii, pun mereu întrebări, sunt avide de informaţie. Bătrânii au ajuns la înţelepciunea răspunsurilor, a soluţiilor. Această autarhie orientală a făcut ca în lumea creştinismului răsăritean să existe biserici autocefale; prin aceasta eclesiologia ortodoxă se delimitează de centralismul catolic. Autocefalia nu e nicidecum o trăsătură negativă, cum spun unii teologi occidentali, ci, din contră, e un semn de înţelepciune. Bisericile răsăritene trăiesc prin “autoalimentaţie” harică. În general, Orientul se hrăneşte din propriile sale revelaţii cuprinse în Cărţile Sfinte, el urmează neabătut firul tradiţiei, respectând cu fidelitate cuvântul sacru. Am vorbit despre asta pe larg într-unul din capitolele anterioare. Pentru popoarele islamice şi ortodoxe, istorie este “grapheim” de aceea ele parcurg Legea scrisă cu supunere (mahomedanii) şi ascultare (creştinii). Acest lucru a născut în Orient, aşa cum spuneam, morala “trupurilor aplecate”, adică o psihologie colectivă care diferă de elanul faustic apusean. Iată un motiv de veşnică neînţelegere între neamurile răsăritene şi cele occidentale. Colectivismul islamic, la fel ca sobornicitatea ortodoxă, nu aderă la principiul individualismului de factură protestantă.

Un alt lucru care trebuie subliniat este cel referitor la tradiţia culturală. Cultura Răsăritului este a Cărţii Sfinte, în timp ce Apusul generează biblioteci, sau, cu alte cuvinte, cursuri alternative. Cartea Sfântă înseamnă o singură cale” revelată de Dumnezeu, în schimb biblioteca înseamnă o infinitate de drumuri, o infinitate de opinii şi adevăruri relative. Orientul nu înaintează prin hazard, ci prin necesitate. Iisus a scris pe nisip o frază pe care a şters-o vântul. De două mii de ani, Orientul creştin încearcă să identifice această propoziţie tainică, să reconstituie literele dispărute în nisip, pentru a întregi textul Evangheliei. Această obsesie a literalităţii dumnezeieşti, pe care am amintit-o într-un capitol precedent, constituie liantul ascuns dintre ortodocşi şi arabi, două lumi care se hrănesc autarhic din cuvântul sfânt. Departe de a fi “livreşti”, precum neamurile bibliofile occidentale, popoarele răsăritului se închină la Carte în forma ei revelată, textele Bibliei şi ale Coranului alcătuiesc împreună, cum spune misticul musulman Ibn Arabi, un colier al înţelepciunii” orientale. Spiritul “iluminist” de formulă enciclopedică nu e preţuit în lumea Răsăritului fiindcă nu exprimă “sophia” tradiţională. Tensiunea dintre Orient şi Occident este cauzată de războiul nevăzut dintre mesajul Cărţii Sfinte şi informaţiile aleatorii ale bibliotecii, dintre principiul drumului sacru şi perspectiva diversă a cunoaşterii moderne. Aceeaşi tensiune e valabilă şi în domeniul politicii. Orientul e, prin natura lui, teocratic, în timp ce Occidentul e bazat pe democraţie. Va urma.

Alexandru HORIA

FENOMENOLOGIA DESFĂTĂRII ORIENTALE (Coaliţia orientală XII)

2011-10-30T09:03:00.001+02:00

În capitolele precedente am încercat să demonstrez că diferenţele dintre Răsăritul creştin şi cel islamic au ca revers afinităţi nebănuite. Tradiţionalul conflict dintre cele două civilizaţii ascunde de fapt o ereditate comună, de tip oriental, care va transforma vechea duşmănie într-o alianţă istorică bazată pe asemănări structurale. Mai tânără cu şase secole decât creştinismul, religia mahomedană e influenţată de mesajul neotestamentar, chiar dacă această influenţă e trecută cel mai adesea sub tăcere. Dar, dincolo de filiaţia profetică, trebuie văzut, aşa cum spuneam, liantul sofianic prin care se înrudesc neamurile răsăritene, acel stil de viaţă oriental care pentru mulţi pare de neînţeles.

O omilie atribuită Sf. Ioan Gură de Aur, citită în fiecare an în timpul utreniei de Paşti, redă plinătatea eshatologică la care năzuieşte creştinătatea răsăriteană, firea “gurmandă” a ortodoxului care sărbătoreşte “ziua a opta” cu masa plină de bucate. Iată un fragment din această omilie: “De este cineva bun şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat (…) Masa e plină, ospătaţi-vă toţi! Viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând! Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi să luaţi bogăţia bunătăţii!” E de observat cât de mult seamănă acest ospăţ sacru cu festinurile arabilor din veacul lui Harun al-Raşid, chiar dacă motivele desfătării culinare erau diametral opuse. Islamicii trăiau epicureic fericirea clipei dată de Allah, precum zice Coranul: “Mâncaţi şi beţi până-n zori de zi”, în timp ce creştinii se ospătau pentru “timpul ce va să vină”. Oricum, putem spune că ospăţul, în lumea orientală, este un modus vivendi, ritualul mesei îmbelşugate conţine bucuria sărbătorescului. Viaţa petrecută în sărbători nu are inflexiuni tragice şi de aceea Orientul e imun la tragism. Chiar şi crucea, simbol al pătimirii şi suferinţei, este la ortodocşi preschimbată în sărbătoare prin razele de lumină care izbucnesc din centrul ei vestind Învierea. Creştinii răsăriteni trăiesc sub semnul ospăţului pascal, ei nu sunt apăsaţi de fatalitatea morţii, precum catolicii. Mentalitatea ortodoxă e străbătută de fascinaţia luminii izbăvitoare, a praznicului eshatologic. La rândul lor, islamicii se înfruntă savant din plăcerile vieţii, cu aceeaşi intensitate cu care creştinii răsăriteni se înfruptă din hrana parusiacă. Descoperim aici o “fenomenologie a desfătării” tipică civilizaţiilor orientale. Chiar Sfânta Scriptură vorbeşte despre înţelepciunea divină pe care “Domnul (a avut-o) în stăpânire la începutul căilor lui, înainte de lucrările lui cele mai de demult” (Pild 8, 22) care era “alături de el veselindu(se) în fiecare zi şi desfătându(se) fără încetare în faţa lui (Pild 8, 30; cf. Cărţilor înţelepciunii lui Solomon şi ale înţelepciunii lui Iisus). Să adăugăm aici şi cuvintele Sf. Ioan Carpatiul care spune; “Desfătare mi-a făcut mie Dumnezeu” (Filocalia IV). Iată deci că arta desfătării purcede de la harul înţelepciunii, de la natura sofianică ce stă la baza spiritului răsăritean. Fără îndoială, vom spune, lumea Orientului are vocaţia fericirii, o fericire al cărei registru se întinde de la hedonismul aristocrat al lui Omar Khayam, la contemplaţia mistică a Sf. Isaac Sirul. Nu întâmplător, Ortodoxia are cultul lui Iisus “aducător de lumină” iar nu a “celor cinci răni” de pe trupul Mântuitorului (vernerate de tradiţia catolică). Creştinismul răsăritean se fundamentează pe “Fericirile” care duc spre împărăţia cerească şi asta ne poate releva acel “eudemonism” oriental, vizibil şi la popoarele islamice a căror morală e inspirată de “grădina plăcerilor” descrisă în Coran. Spiritul Răsăritului nu are tragismul misticii apusene care a născut viziuni tenebroase, coşmăreşti precum în pictura religioasă a lui Grunewald, apăsată de un dolorism insuportabil.Va urma.

Alexandru HORIA

John Steinbeck despre bănci (şi esenţa capitalismului), pe la 1939 (FRUCTELE MÂNIEI)

2011-10-26T17:48:00.003+03:00

"Dar... vezi, o bancă ori o companie nu poate lucra aşa, fiindcă monştrii aceştia nu respiră aer şi nu se hrănesc cu carne. Respiră profituri şi se hrănesc cu dobânzile aduse de bani. Dacă nu obţin profituri şi dobânzi se înăbuşe, aşa cum se înăbuşe oamenii când nu au aer şi mor când nu au hrană….

- Ne pare foarte rău. Nu noi suntem de vină. Monstrul. Banca nu-i ca omul.

- Da, dar banca tot din oameni e alcătuită.

- Ei, nu! Te înşeli, în privinţa asta te înşeli grozav. Banca e altceva decât oamenii. Se întâmplă uneori ca toţi oamenii care lucrează într-o bancă să urască ce face banca şi totuşi să facă lucrul acela. Banca e mai mult decât oamenii, ascultă ce-ţi spun eu! E un monstru. Oamenii au făcut-o dar nu pot s-o stăpânească.

Monstrul nu este om, dar îi poate pune pe oameni să facă aşa cum vrea el."

Oameni şi demoni

2011-10-23T09:41:00.001+03:00

Demonii există şi se manifestă printre noi, uneori clar, alteori disimulat. Cele mai clare cazuri sunt cele ale sataniştilor care au înlocuit închinarea la Dumnezeu cu cea către diavol, în numele căruia se dedau la acte anormale, supunându-şi voinţa acestuia. Mai subtile, ereziile din toate vremurile au încercat acelaşi lucru: să uzurpe locul Dumnezeului cel adevărat propunând o falsă imagine a Lui sau aducându-I o falsă închinare. De cele mai multe ori cei înşelaţi sau posedaţi nu îşi dau seama de situaţia în care se află dar, prin mila Domnului, prin ispite şi dureri pe care le suferă cât sunt depărtaţi de El, pot fi ajutaţi să-L regăsească şi să-I ceară vindecarea.

Alte cazuri de posesiune iau, ca manifestare exterioară, aspectul unei boli de nervi, al epilepsiei sau al personalităţii multiple, fără a putea fi, totuşi, diagnosticate clinic riguros ca atare. Şi ca dovadă că au fost false boli, sunt vindecate prin eliberarea de sub stăpânirea demonică, în chip minunat, în mânăstiri, prin mila lui Dumnezeu revărsată în Taina Sf. Maslu şi în alte sfinte slujbe.

Dar mai există o formă comună de stăpânire demonică, ce afectează, în diferite măsuri, majoritatea oamenilor care nu se recunosc în cele de mai sus: patimile grele. Printre acestea necredinţa, uciderea, ura, beţia, fermecătoria şi desfrânarea au ajuns atât de împământenite în unele variante ale lor, încât aproape nici nu mai sunt considerate ceva rău. Credinţa falsă, redusă la un set de superstiţii, atât de răspândită azi, este de fapt o formă de necredinţă, iar încurajarea avorturilor reprezintă punctul de plecare al celui mai mare genocid din istoria umanităţii, mai crud decât orice altă variantă de ucidere cunoscută prin aceea că victimele sunt lipsite de posibilitatea de apărare şi că motivaţia nu este la nivelul vreunui ideal naţional sau spiritual. Şi apoi mai sunt teroriştii, războaiele, şi toate celelalte de care jurnalele de ştiri sunt pline zilnic: răfuieli, accidente produse de beţivi sau teribilişti plini de sine şi prostituţie de toate felurile.

Deşi pentru unii lucrurile nu par a avea o conotaţie diabolică, fermecătoria şi practicile magice, în mod special cele care îşi fac reclamă prin paginile de mică publicitate ale ziarelor, sunt o formă de colaborare cu demonii. Oricâte cruci şi-ar face sau agăţa pe pereţi vrăjitoarele şi ghicitoarele, apartenenţa lor este clară câtă vreme „nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeru şi lui mamona”. Iar cei ce slujesc lui Dumnezeu ascultă cuvântul Lui şi se feresc de asemenea lucruri care sunt urâciune înaintea Lui atât de mult încât „partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi pucioasă”.

Patimile robesc pe cel în care s-au cuibărit, făcându-l slugă prin pierderea stăpânirii de sine şi, mai grav, îl fac să idolatrizeze obiectul patimii sale, nemailăsând loc pentru închinarea adusă adevăratului Dumnezeu.

În lumea aceasta în care stăpânirea demonică se întinde ca o molimă, singura soluţie de scăpare este rugăciunea continuă către Dumnezeu, Cel Care poate scoate pe demoni şi le poate porunci „să meargă în adânc”. Iar cei pe care Domnul i-a miluit şi i-a scăpat din aşa cumplită robie, cu recunoştinţă să-I mulţumească şi să urmeze sfatul pe care Hristos l-a dat demonizatului din ţinutul gherghesenilor: „întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”, pentru ca şi alţii să se folosească.

(Duminica a 23-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)

Coaliția orientală (XI) - Închinarea magilor

2011-10-23T08:46:00.001+03:00

Puterea farmecelor orientale este hipnotică, precum iluzia. Nu greşim dacă afirmăm că Orientul islamic, pe o anumită latură a lui, stă sub semnul iluziei. El are complexul “fata morgana” caracteristic zonelor de deşert mistuite de căldura halucinantă a soarelui. Alexandru Macedonski redă în faimosul său poem “Noapte de decembrie” mirajul acestui peisaj în care cetatea Mecca “rămâne nălucă în zarea pustiei” plutind parcă în irealitate. E simptomatic faptul că una din cele mai obsesive imagini din basmele arabe este “covorul zburător”. Această levitaţie este proiecţia unui vis iluzoriu, ea are o frumuseţe onirică, fascinantă. Covorul zburător din basmele islamice e un laitmotiv magic prin care mahomedanismul îşi dezvăluie firea ocultă. Cu totul altul e sensul “mersului pe ape” al lui Hristos: e o levitaţie născută din lucrarea Duhului Sfânt. “Mersul pe ape” nu e nicidecum un scenariu oniric, halucinant, din contră, e cât se poate de realist. Este manifestarea în real a harului dumnezeiesc, o hierofanie văzută aievea de apostoli a căror minte teafără nu era câtuşi de puţin atinsă de delir. Levitaţia Mântuitorului e harismatică în timp ce “covoarele zburătoare” din povestirile arabe sunt înşelări ale ochiului precum iluziile provocate de halucinogene sau de stări de insolaţie.

Între magia Islamului şi minunile Ortodoxiei este o diferenţă profundă. În primul caz, se instituie o realitate iluzorie, înşelătoare, în cel de-al doilea caz avem de-a face cu o realitate metanoizată prin har divin. Trebuie să discernem cu atenţie lucrarea duhului de cea a vrajei cu atât mai mult cu cât în Răsărit aceste două aspecte adesea se întrepătrund. Pericolul confuziei dintre ocultism şi religiozitate face ca învăţăturile ortodoxe să insiste asupra iniţierii în tainele războiului nevăzut”, un război mult mai subtil decât luptele Inchiziţiei cu ereziile. Ne putem întreba de ce în lumea ortodoxă nu au existat arderi pe rug şi decapitări precum în istoria catolicismului. Observăm că Orientul creştin nu şi-a pedepsit ereticii prin vărsare de sânge, adică prin măsuri punitive. Răul nu a fost aici contracarat prin luptă “la vedere”, ci printr-un soi de “dizolvare” tainică. Fenomenul seamănă cu fagocitoza, sau, altfel spus, duşmanul este anihilat prin “absorbţie”, răul este convertit printr-o forţă misterioasă. Aşa cum Duhul Sfânt l-a transformat pe vrăjitorul Ciprian din Cartagina într-un mărturisitor al lui Hristos preschimbând strălucirea magică a pietrelor preţioase din coroana sa într-o nouă strălucire aprinsă de harul iubirii dumnezeieşti. Această capacitate a spiritului ortodox de a metanoiza fiinţa, defineşte taina creştinismului oriental. Energiile iubirii convertesc puterea necurată a ocultismului. Conflagraţia subtilă din interiorul lumii răsăritene trebuie urmărită în ţesătura ei misterioasă ca să putem separa divinaţia de rugăciune, vraja “lămpii lui Aladin” de taina candelei sfinte – două realităţi care convieţuiesc sub cupola aurită a Orientului. Poate trebuie aici să amintim un episod al Scripturii spre a înţelege mai bine alianţa dintre natura divinatorie şi cea jertfelnică a Răsăritului. Evanghelia spune că trei magi au venit la Betleem să se închine pruncului Iisus. Deci, în momentul întrupării, magia s-a închinat în faţa minunii dumnezeieşti, recunoscându-i întâietatea. Acest episod biblic ascunde în el un tâlc pe care îl vom descifra cu altă ocazie. Trebuie amintit însă că există şi în lumea islamică o Maria Magdalena. Ea s-a numit Rabia – o sclavă eliberată de stăpânul ei şi care a introdus în doctrina sufistă sentimentul iubirii de Dumnezeu ceea ce a însemnat, tacit, o recunoaştere a moralei creştine. Va urma.

Alexandru HORIA

Coaliţia orientală (X) - DUH ŞI MAGIE

2011-10-08T08:20:00.002+03:00

Să ne întoarcem la tema “lămpii lui Aladin”. Povestea ne spune că tânărul a golit grabnic lampa de ulei pentru a face loc duhului misterios să pătrundă în ea. Gestul e în antinomie cu ritualul creştin al aprinderii candelei. Pentru creştini, candela e un obiect deţinător de puteri nevăzute. Dar ea nu este golită, ci, din contră, i se pune ulei sfânt pentru a întreţine flacăra duhului. Aşezată sub icoană, candela luminează neîncetat Chipul Mântuitorului. Untdelemnul îi dă viaţă, îi transmite harul dumnezeiesc. În schimb, duhul lui Aladin (denumit în arabă “efrit”, adică “harap negru”) este robul dorinţelor stăpânului său. Cu trăsături monstruoase şi chip întunecat, efritul semnifică duhul malefic; românul i-ar spune “necuratul”. El este întruparea magiei. Când vorbesc despre miracole şi taine, creştinii ocolesc cuvântul “magie” pentru că el exprimă puterea diavolului. Oare ce ar face un călugăr isihast în faţa lămpii lui Aladin? Bineînţeles că s-ar comporta ca mucenicul Haralambie: ar formula rugăminţi duhovniceşti, nu egoiste. şi, fără îndoială, lampa fermecată i-ar îndeplini numaidecât dorinţele smerite. Dar asta ar însemna o formă de magie albă, care tot necurată este. Fiindcă rugăciunea nu face casă bună cu vrăjitoria, morala lui Dumnezeu nu acceptă dictonul “scopul scuză mijloacele”. Și totuşi, din nebăgare de seamă, apar astfel de confuzii care duc la o religiozitate ocultă, amestecată cu superstiţiile de tot soiul. Orientul strecoară în viaţa creştină simţul superstiţiei, teama de semne, practicile vrăjitoreşti. Ele sunt momelile subtile ale diavolului. Am putea spune că sufletul ortodox e mai încercat de ispite, de chemări viclene decât cel catolic, pentru că în Orient răul are forme magice, disimulate. Scriitorul E.M. Foster afirma că defectul fundamental al Orientului este bănuiala şi suspiciunea. După părerea mea, nu e vorba de un defect ci de un reflex normal de apărare fiindcă Răsăritul are o satanologie sofisticată care necesită un plus de prudenţă. Aici păcatul este înşelător, duhul rău are arta de a se insinua, de a pătrunde pe nesimţite în mintea şi inima omului, el este onctuos, mai degrabă farmecă decât agresează. De aceea, Sfinţii Părinţi vorbesc cu insistenţă în textele filocalice despre “trezvia” sufletului, despre discernământul duhovnicesc, arta lăuntrică de a deosebi răul de bine căci demonii umblă împrejur şi întind picioarelor cursă împletită din funii de pofte viclene spune un călugăr bătrân ucenicului său. În lupta cu aceste păcate insidioase, e necesară “înţelepciunea şarpelui” pe care o recomandă Iisus apostolilor. Creştinismul oriental posedă refinamentul “trezviei”, el are o deosebită capacitate de a filtra duhurile, de a le sesiza nuanţele benefice şi malefice. Această virtute a nuanţării este specifică şi vocabularului filocalic plin de subtilităţi semantice.

Există în limbajul părinţilor pustiei o capacitate morfologică de a sensibiliza cuvintele, de a le face atente la lucrarea păcatului viclean. Această capacitate subtilă a deosebirii duhurilor este pneumatomorfă, ea ţine de logica sufletului, nu a raţiunii. Răul este perceput printr-un soi de “respiraţie” lăuntrică, nu prin analize etice. În Orient, duhurile sunt “prizate”, adulmecate cu fineţe, deoarece păcatul are aici forme oculte greu de perceput mental. De altfel, Coranul atrage atenţia că duhurile rele se strecoară în ceruri şi iscodesc planurile lui Allah. Putem afirma că răul oriental, adesea ceremonios, are puteri seducătoare, că el acţionează asupra fiinţei altfel decât satanismul catolic fiindcă posedă o anume vrajă, o anume frumuseţe. Războindu-se cu puterile vrăjitoreşti, Cartea Sfântă a Islamului condamnă magia: Ei ziseră: aceasta este fermecătură şi noi nu credem în aceasta (Coranul 43, 29). Puterea farmecelor orientale este însă hipnotică, precum iluzia. Nu greşim dacă afirmăm că Orientul islamic, pe o anumită latură a lui, stă sub semnul iluziei. Va urma

Alexandru HORIA

Opriţi! Porniţi! Roşia Montană - sau - Despre criza de încredere din societatea românească

2011-10-03T22:24:00.003+03:00

Mă îndreptam astăzi către staţia de autobuze de pe Dorobanţi, din faţa restaurantului Perla. Sesizez că am în faţă, pe trotuar, un cort, genul de strâns semnături pentru ceva. Ridic ochii aşteptând să citesc despre opoziţia la un proiect al, de exemplu, Elenei Udrea. Nu; era vorba despre: Opriţi proiectul Roşia Montană. Trec pe lângă el când o doamnă cu o listă mă întreabă:

- Nu semnaţi pentru oprirea proiectului cu Roşia Montană.

Bună întrebare. Nu semnez? De ce aş semna? Dar de ce n-aş semna?

- Nu m-am decis încă – îi răspund doamnei activiste.

- Păi, hotărâţi-vă îmi cere ea, oarecum îndreptăţit imperativ.

Da, mă gândesc eu, poate că ar trebui să mă hotărăsc. Dar cum? Ce ştiu eu cu adevărat despre acest subiect? Nimic. Câteva personaje cu o relativă credibilitate mi-au spus – au spus-o public, evident, nu neapărat personal - unele că da, altele că ba. Alte personaje, cu o certă lipsă de credibilitate mi-au spus unele că da, altele că ba. Instituţii ale statului sau private, partide şi asociaţii, cu o neclară credibilitate sau cu o lipsă certă de credibilitate, au făcut acelaşi lucru. Aşa că eu pe cine să cred? Eu, cu cine să votez? Nu am timp să cercetez toate dilemele care îmi stau în faţă, în care ar trebui să mă implic şi să dau un răspuns. Şi, din păcate, nu are cine altcineva să-mi spună care este adevărul.

Este o temă perpetuă. Şi de fapt, nu numai a societăţii româneşti ci a lumii de azi. Pe cine să credem?

Coaliția orientală (IX) - Vraja deşertului şi taina Iordanului

2011-10-02T13:09:00.001+03:00

Atât ortodocşii cât şi islamicii văd realitatea cu un “al treilea ochi”, adică percep energiile subtile care ne înconjoară sau ne constituie. Trăirea acestei cunoaşteri este însă diferită, deoarece Islamul are experienţa magiei în timp ce Ortodoxia contemplă duhul dumnezeiesc. Lipsiţi de comunicarea cu transcendenţa, arabii şi-au dezvoltat măiestria practicilor oculte, ei scotocesc elementele naturii pentru a obţine forţe magice din plante, metale, pietre preţioase etc. Dimpotrivă, la ortodocşi, spiritul apofatic a înălţat sensibilitatea spre tainele împărăţiei divine, spre universul sideral în care locuiesc îngerii. Creştinii orientali văd în abis “lumea de dincolo”, arabii cercetează misterele “lumii de dincoace”. De altfel, există în tradiţia islamică o formă de ocultism numită “geomanţia” adică arta de a ghici în nisip. Această formă de divinaţie se explică poate prin destinul popoarelor arabe care au trăit timp de milenii în deşert. Să notăm că nisipul este pentru islamici o materie cu puteri sacre; mahomedanii se şterg cu nisip pe faţă în timpul rugăciunii. Ni se pare ciudată o astfel de ceremonie, la fel cum arabilor le poate părea ciudat obiceiul nostru de a scufunda în apă copilul la botez. În Orientul Apropiat, la care ne referim în studiul de faţă, coexistă două tradiţii: magia nisipului şi harisma apei, adică vraja deşertului şi taina Iordanului. Deşert înseamnă nisip şi piatră, un peisaj natural mineral, născător de halucinaţii. Nu întâmplător pietrele preţioase au la arabi semnificaţii oculte, vrăjitoreşti (se spune că Allah era stăpânul pietrei Ka’ba). Nestematele din părul Şeherazadei au o frumuseţe magică, ele farmecă privirea, fascinează ochiul. Dar să recunoaştem că nestematele abundă şi în ritualul ortodox; mitrele episcopilor sunt împodobite cu puzderii de pietre preţioase, au acea strălucire orientală de stil bizantin. Se naşte atunci întrebarea: este Bizanţul expresia unei seducţii oculte? Putem vorbi în ritualistica ortodoxă de reminsicenţe magice? Podoabele bizantine seamănă mult cu luxurianţa musulmană a califilor şi asta pentru că între creştinismul răsăritean şi tradiţia islamică există acea asemănare orientală bazată pe cultul frumuseţii “care-ţi fură privirea”. În Orient, frumosul este virtutea principală, e criteriul fundamental al vieţii, de aceea modelul răsăritean este “sublimul” nu “absolutul” spre care năzuieşte raţionalismul apusean. Tentaţia islamică a absolutului (bazată pe tradiţia gnozei) e covârşită de imaginea lumii ca frumuseţe divină. Frumuseţea de tip oriental e în relaţie cu arta ispitirii. De la mirodeniile culinare şi parfumurile rafinate, până la muzica persuasivă şi cultul pietrelor preţioase, Orientul ni se dezvăluie ca o mare paradigmă a Seducţiei. Harul ispitirii e comentat chiar şi în cartea sfântă a arabilor: O voi, cei ce credeţi că vin la voi femei credincioase, atunci ispitiţi-le… (Coranul 60, 6). E imposibil să desprindem tradiţia ortodoxă a ceremonialului religios de această paradigmă orientală dar totodată ar fi greşit să identificăm liturgicul cu “ispita”. Vom face aici o paranteză lămuritoare. Dezvoltat pe solul calofiliei răsăritene, creştinismul ortodox a asimilat la nivel expresiv, un anume ceremonial fastuos, o anume “punere în scenă”. Dar întregul arsenal al esteticii este deturnat în Ortodoxie spre credinţa în Dumnezeu, căpătând chipul rugăciunii. Această translaţie dinspre luxurianţa bogăţiei pământeşti spre nădejdea bogăţiei cereşti e un fel de “insurecţie” pe care a comis-o Evanghelia în Orient. Vom observa că muzica, arta ornamentaţiei, parfumurile şi nestematele Răsăritului au devenit în cultul ortodox ofrande sfinte. Tot ceea ce era ispită s-a convertit în doxologie, slavă a lumii “de dincolo”. Prin spiritualitatea creştină, ornamentele strălucitoare ale Răsăritului păgân s-au transformat în lauda Ierusalimului ceresc. Fastul din bisericile ortodoxe nu vorbeşte nicidecum despre opulenţa lumii de aici, el prefigurează parusia, timpul viitor, lumina de negrăit a Sfintei Treimi. “Cupolele bisericilor strălucesc de o lumină care nu e în această lume – spune Vladimir Lossky. Această bogăţie “virtuală”, alta decât bogăţia terestră a islamului, are la ortodocşi o frumuseţe parusiacă, sau, cu alte cuvinte, metafizică. E un fast “viitorologic” nu prezent, e imaginea anticipată a “timpului ce va să vină”. Frumuseţea sclipitoare a bisericilor ortodoxe, desprinsă de orice orgoliu terestru, îndeamnă spre cunoaşterea duhovnicească pe care Sfântul Isaac Sirul o defineşte drept simţul vieţii veşnice sau simţul realităţilor tainice. Faţă de fascinaţia magică a Islamului, Ortodoxia dezvăluie o fascinaţie apocatastazică. Dacă mahomedanii consumă epicureic frumuseţile vieţii de acum, îndemnaţi fiind de Coran să trăiască ritualic bucuria cărnii, mărturisitorii lui Iisus “pregustă” dulceaţa împărăţiei lui Dumnezeu din ziua “a opta”. Iată cele două forme ale seducţiei orientale, cele două imagini ale bogăţiei Răsăritului, ambele născute sub zodia Nestematelor. Va urma

Alexandru Horia

Russel Kirk: Imaginația morală (II)

2011-09-10T12:56:00.002+03:00

Şi, pe măsură ce literatura se afundă în depravare,

tot astfel civilizaţia modernă se prăbuşeşte către ruinele ei.

Această “imaginaţie diabolică” domină astăzi cea mai mare parte a ficţiunii populare ; şi, de asemenea, şi la televiziune şi în teatre, imaginaţia diabolică păşeşte şi pozează ţanţoşă. Noaptea trecută am petrecut-o într-un nou hotel la modă; camera mea single a costat circa 80 de dolari. Pentru cinci dolari în plus îţi puteai seta televizorul din cameră pentru anumite filme. După ora zece, toate filmele oferite erau dezgustător pornografice. Dar chiar şi filmele de mai devreme, cele dinainte de ora zece, fără excepţie, erau produse ale imaginaţiei diabolice, încurajau pofta pentru violenţă, distrugere, cruzime şi dezordine senzaţională. Se părea că nu li s-a întîmplat niciodată managerilor acestui la modă hotel ca vreunul dintre clienţii lui bogaţi, de orice vârstă şi de orice sex, să-şi dorească filme decente. De când Eliot a vorbit la Universitatea din Virginia în 1933, noi am parcurs o bună bucată din drumul spre Avernus[i]. Si pe măsură ce literatura se afundă în depravare, tot astfel civilizaţia modernă se prăbuşeşte către ruinele sale : “Valul întunecat al sângelui este eliberat şi peste tot / Serbarea inocenţei este acoperită”.
Astfel, după ce v-am atras atenţia asupra existenţei imaginaţiei morale, imaginaţiei idilice şi imaginaţiei diabolice, mă încumet să vă reamintesc şi adevăratul scop al literaturii omeneşti. După cum arată C.E.M. Joad[ii] în cartea sa Decadence: A Philosofical Inquiry[iii] (1948), ceea ce noi numim “decadenţă” echivalează cu pierderea unui scop, a unui obiectiv. Când literatura a pierdut din vedere obiectivul sau scopul său real, atunci literatura este decadentă.

Scopul marilor cărţi este unul etic –

acela de a ne învăţa ce înseamnă cu adevărat să fi om.

Care este deci ţinţa, obiectivul sau scopul literaturii omeneşti? Temeiul, expresia imaginaţiei morale; sau, pentru a pune acest adevăr într-o frază mai familiară, scopul marilor cărţi este etic – acela de a ne învăţa ce înseamnă cu adevărat să fi om.
Fiecare formă majoră de artă literară şi-a însuşit pentru temele sale cele mai de adâncime normele naturii umane. Ceea ce Elliot numeşte « lucrurile permanente » - normele, standardele – au fost preocuparea poetului încă de pe vremea lui Iov, sau chiar de când Homer : "orbul care vede", cânta despre războaiele zeilor cu oamenii. Până foarte de curând, pentru oameni era de la sine înţeles faptul că literatura există pentru a forma conştiinţa normativă – adică, pentru a învăţa fiinţele omeneşti despre adevărata lor natură, despre demnitatea lor şi despre locul lor în mijlocul lucrurilor. De felul acesta au fost străduinţele lui Sofocle şi Aristofan, ale lui Tucidide şi Tacitus, ale lui Platon şi Cicero, ale lui Hesiod şi ale lui Virgiliu, ale lui Dante şi ale lui Shakespeare, ale lui Dryden[iv] şi Pope[v].
Însăşi expresia “literatură umană” implică faptul că marea literatură este destinată să ne înveţe cum să fim în întregime umani, după cum observă Irving Babbit în cartea sa Literature and the American College[vi] (1908), umanismul (derivat de la latinescul humanitas) este o disciplină etică, care este destinată dezvoltării unei persoane în întregime umane, calităţilor de bărbăţie, prin intermediul studiului marilor cărţi. Literatura nihilismului, pornografiei şi a senzaţionalismului, după cum sugerează Albert Salomon în The Tyranny of Progress[vii] (1955), este o dezvoltare recentă, care îşi are începuturile în secolul al optsprezecelea – şi îşi atinge culmile în vremurile noastre – odată cu decăderea perspectivei religioase asupra vieţii şi odată cu declinul a ceea ce a fost numit « Marea tradiţie » în filosofie.

Scriitorul se află sub o obligaţie morală pentru normalitate –

adică, explicit sau implicit, sub anume standarde solide

şi vechi de conduită privată şi publică.

Acest scop normativ al literaturii este cu deosebire puternic în literatura engleză, care niciodată nu a sucombat în egoismul ce a ajuns să domine literatura franceză la sfârşitul secolului al optsprezecelea. Numele lui Milton, Bunyan[viii] şi Johnson – sau în America ale lui Emerson, Hawthorne şi Melville – pot să fie suficiente ilustrări ale acestei situaţii. Marii şi popularii romancieri ai secolului al nouăsprezecelea – Scott, Dickens, Thackery, Trollope – şi-au asumat cu toţii faptul că scriitorul se găseşte sub o obligaţie morală către normalitate – adică, explicit sau implicit – sub anume standarde solide şi vechi de conduită privată şi publică.
Acum, nu vreau să înţeleg însă prin aceasta ca marele scriitor să pună fără încetare în circulaţie omilii. În cazul lui Ben Johnson, se poate ca el să “biciuiască nebuniile nude ale timpului” dar tot el murmură “Fi bună, dulce fecioară, şi îngăduie celui care va fi isteţ.” Nu, mai curând omul literelor ne învaţă normele existenţei noastre prin alegorie, analogie şi ţinându-ne în faţă oglinda naturii. Scriitorul poate, ca şi William Faulkner, să scrie mult mai mult despre ceea ce este rău decât despre ceea ce este bun ; şi totuşi, înfăţişând coruptibilitatea înnăscută a naturii umane, el stabileşte în mintea cititorului conştiinţa faptului că există standarde solide de la care noi ne-am depărtat; şi că natura umană căzută este o privelişte respingătoare.

Cu cât este mai bun artistul, se poate spune,

cu atât mai subtil este predicatorul.

Convingerea prin imaginaţie,

nu predica obtuză, este de obicei

metoda unui campion literar al normelor.

Sau scriitorul poate să trateze, cum a făcut-o J. P. Marquand, mai cu seamă despre trivialitatea şi goliciunea unei societăţi care şi-a uitat standardele. Adesea, în apelul său de la conştiinţă la conştiinţă, el poate vâsli cu vâsle înfăşurate pentru a nu face zgomot; uneori el poate să fie conştient numai în mod confuz despre funcţia sa normativă. Cu cât este mai bun artistul, se poate spune, cu atât mai subtil este predicatorul. Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză, este de obicei, metoda unui campion literar al normelor. (Va urma)

Traducere : Paul Ghiţiu

[i] Lumea Infernului în mitologia latină.

[ii] C. E. M. Joad (1891 – 1953) – filozof englez şi personalitate a radioului.

[iii] Decadenţa: O investigaţie filosofică.

[iv] John Dryden (1631 – 1700) – poet, dramaturg, critic literar.

[v] Alexander Pope (1688 – 1744) – unul dintre cei mai mari poeţi englezi ai secolului al 18-lea.

[vi] Literatura şi colegiul american.

[vii] Tirania progresului

[viii] John Bunyan (1628 – 1688) – scriitor şi predicator baptist reformat englez.

Coaliţia orientală (VIII) - Al treilea ochi

2011-08-14T14:10:00.000+03:00

Orientul percepe textul nevăzut, energiile invizibile, de aici simţul premoniţiei la popoarele răsăritene, capacitatea profeţiei. Dar această capacitate miraculoasă apare sub două aspecte diferite: misticismul şi magia. Creştinii sunt mistici în timp ce Islamul are o spiritualitate mai degrabă magică, aflată, am spune noi, sub zodia “lămpii lui Aladin”. Faimosul personaj din poveştile arabe este stăpânul unei lămpi fermecate care îi poate îndeplini toate dorinţele. Duhul aflat în lampă iese ori de câte ori Aladin îl cheamă, spunându-i acestuia formula de supunere şi recunoaştere: Eu sunt al tău slujitor, fie că străbat văzduhurile în zbor, fie că sunt jos pe pământ! Descoperim în această poveste arabă simbolistica magiei, elementele care definesc trăsătura ocultă a lumii islamice, aflată din acest punct de vedere în antinomie cu creştinismul, dat fiindcă învăţătura lui Dumnezeu se bazează pe energia iubirii, nu pe vrăjitorie. E interesantă opinia unui exeget al religiei musulmane care afirmă că revelaţiile lui Mahomed au avut loc noaptea când spiritul este aplecat spre fantastic.

Se spune că una din minunile pe care le-a înfăptuit Mahomed a fost aceea că a frânt în două luna de pe cer printr-o forţă miraculoasă (aşa se explică de ce mahomedanii au ca simbol semiluna). Această legendă sacră a influenţat morala popoarelor arabe, exemplul profetului a rămas emblematic. În schimb, modelul creştin e fundamentat pe jertfă şi iubire; Iisus nu a coborât în lume pentru a arăta oamenilor puterea lui supremă, el nu are o prezenţă “cratofanică”. Minunile săvârşite de el sunt milostive, el a înmulţit pîinile şi peştii şi a prefăcut apa în vin dăruindu-le oamenilor. Mântuitorul nu a rupt luna de pe bolta cerească, ci l-a înviat pe Lazăr din morţi, biruind El însuşi iadul în noaptea pascală cu moartea pre moarte călcând. E limpede că suntem în faţa a două mentalităţi antinomice: pe de-o parte învăţătura creştină a iubirii, pe de altă parte spiritul ocult al Islamului, ambele însă de factură orientală manifestate prin energii hierofanice. Dacă puterea Islamului înseamnă religie şi magie, creştinismul răsăritean e întemeiat pe lucrarea Sfântului Duh sau, cu alte cuvinte, este de natură pneumatică. O caracteristică a trăitorilor în duh este că ei nu caută semnul “norocului”.

Citim în “Vieţile Sfinţilor” o întâmplare a Sfântului Mucenic Haralambie. Acesta s-a aflat, la un moment dat, ca şi legendarul Aladin, într-o situaţie deosebit de “norocoasă”. Într-una din zile cerurile s-au deschis şi s-a auzit un glas dumnezeiesc spunând: Vino, Haralambie la Mine. Cere-mi ce voieşti şi-ţi voi da. Răspunsul sfântului mucenic a fost următorul: De este, Doamne, cu plăcere Ţie, rogu-mă ca oriunde se vor pune moaştele mele să nu fie niciodată foamete şi nici duh stricăcios care să usuce roadele. Ci să fie în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mântuire sufletească şi toate câte sunt de trebuinţă pentru nevoile oamenilor. Răspunsul lui Haralambie, spre deosebire de pretenţiile lui Aladin, dezvăluie smerenia omului jerfitor, care renunţă la toate bunurile lumeşti dăruindu-şi fiinţa celorlalţi. Această atitudine nu e caracteristică lumii islamice unde sărăcia e blamată fiindcă învăţătura lui Allah îi dispreţuieşte pe cei fără avere. Sărăcia e aproape ca apostazia ar fi spus Mahomed; pe de altă parte Coranul critică indiferenţa celor bogaţi faţă de cei nevoiaşi. În timp ce morala creştină îndeamnă spre asceză, legea mahomedană cultivă bogăţia dar atât ortodocşii cât şi islamicii văd realitatea cu “al treilea ochi” cum se spune, adică percep energiile subtile. Trăirea acestei cunoaşteri este însă diferită, deoarece, aşa cum afirmam mai devreme, Islamul are experienţa magiei în timp ce Ortodoxia contemplă duhul dumnezeiesc. (Va urma)

Alexandru Horia

ÎNDRĂZNEALA CELUI CE CREDE - Duminica a 9-a după Rusalii

2011-08-14T14:01:00.000+03:00

„Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte nici rece – am să te vărs din gura Mea” spune în Apocalipsă CEL CE ESTE îngerului bisericii din Laodiceea, condamnând pe cei ce îl scot pe Dumnezeu din viaţa lor din ignoranţă sau indiferenţă.

Indiferenţa ucide. O atitudine fierbinte sau rece faţă de El înseamnă de fapt a-I recunoaşte prezenţa şi a te raporta cumva faţă de ea, pe când a fi căldicel înseamnă a-L ignora.

Suficienţa materialistă este ucigătoare, „fiindcă tu zici: sunt bogat şi de nimic nu am nevoie!”, nici chiar de Dumnezeu. „şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!”

Cea mai mare bogăţie, pe care nimic nu o poate distruge, nici chiar moartea, este comuniunea cu Dumnezeu. De aceea câtă vreme omul nu îşi orientează viaţa spre El este orb şi gol şi rătăcit pe cale. În schimb, când cu credinţă îşi îndreaptă toate aspiraţiile spre El, poate trece orice obstacole. Vedem aceasta foarte clar şi din episodul potolirii furtunii pe mare. Ucenicii, care L-au văzut pe Hristos venind pe mare către corabia lor, s-au înspăimântat, dar Iisus le-a dat curaj şi încredere: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”

Petru, pentru porunca pe care a cerut-o de la Domnul, a mers către El pe apă susţinut de puterea credinţei, iar când această putere a scăzut din pricina împrejurărilor exterioare, teama şi îndoiala l-au făcut să înceapă să se scufunde. Aşa se întâmplă şi cu noi când puterea credinţei ne este probată prin încercări pe care viaţa ni le pune în faţă. Dar dacă în aceste împrejurări grave, de orice natură ar fi ele, cerem de la Dumnezeu să ne poruncească ce cale să urmăm către El, o vom găsi. Va trebui să mergem pe ea cu îndrăzneala dată de credinţa că aşa vrea Dumnezeu şi să nu ne temem. Iar dacă temându-ne simţim că ne scufundăm să nu pregetăm a striga „Doamne scapă-mă” cu credinţă fierbinte şi mâna Domnului ne va ridica deasupra abisului, ca şi pe Petru.

De aceea acum, în aceste vremuri de încercări de toate felurile, de greutăţi şi de ispite, de căderi şi de ridicări, să nu ne întristăm căci „Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte.” Să acceptăm cu încredere dojana pedagogică a lui Dumnezeu ca pe un medicament miraculos, care ne va vindeca de toate neputinţele noastre, să ne socotim a fi fericiţi pentru că ne găsim în iubirea Sa şi mai vârtos să credem în El. Să-i deschidem larg uşa sufletului, după cuvântul: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Vom lua astfel parte la ospăţul bucuriei, al Raiului, ne vom hrăni cu toate bunătăţile Domnului.

Să nu lucrăm cu jumătăţi de măsură ci, totul, prin credinţă tare, să punem la picioarele Domnului. Să îndrăznim cu credinţă şi vom birui tot întunericul şi toate greutăţile, mai întâi în noi înşine şi apoi în afară, ca adevăraţi ucenici ai Săi, după cum ne-a îndemnat: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Acestei biruinţe vom deveni părtaşi prin îndrăzneala ce vine din credinţa dreaptă şi nestrămutată în El. Iar roadele acestei victorii sunt de o valoare inestimabilă, sunt, de fapt lucrul pentru care ni s-a dat această viaţă: să ajungem la comuniunea de iubire cu Sfânta Treime.

Mai mare împlinire şi mărire decât aceasta nu există : „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui”.

Mihaela Ghiţiu

PÂINEA ŞI NĂDEJDEA (Duminica a 8-a după Rusalii)

2011-08-06T08:19:00.001+03:00

          Toată lumea se zbate pentru o bucată de pâine, pentru că, oricum am încerca să o uităm, fără ea nu putem să trăim. Trupul îşi cere drepturile deşi mulţi oameni necăjiţi sunt nevoiţi să-i spună: mai aşteaptă. De aceea, în această perioadă dinaintea unui an electoral, mulţi încearcă să afle care ar fi calea către „o pâine mai bună” înţelegând prin pâine toate mijloacele materiale care le-ar putea face întreţinerea familiei mai uşoară şi, de ce nu, mai plăcută.

          Calea aceasta este însă dependentă de votul nostru interior mult mai mult decât de cel exterior. Mai mult încă: cel exterior fără de cel interior va fi greşit. O viaţă mai bună nu se poate construi decât pe temelia binelui, atât al nostru cât şi al altora, iar pacea între aceste forme de bine nu poate fi găsită decât în Binele Absolut, nu poate fi găsită decât în Dumnezeu. Dacă îi dăm Lui votul nostru interior, găsim calea: este cea mai simplă şi cea mai îngustă în acelaşi timp. Mântuitorul a arătat jugul şi crucea care, pentru cei ce o găsesc, este uşoară şi blândă. Crucea şi jugul Domnului trebuie să le luăm întâi noi şi apoi să pretindem celor care ne conduc să le ia şi ei. Aşa vom şti ce să alegem.

          Să ne aducem aminte de crucea pe care o făceau bunicile noastre asupra pâinii când o tăiau pentru masă, de faptul că pâinea pe care o căutăm nu este numai materială ci şi spirituală. Pe măsură ce unora le merge ceva mai bine, îşi permit să înlocuiască pâinea aceasta de zi cu zi cu cozonac, crezând că astfel îşi vor astâmpăra foamea şi dorinţa care îi mistuie. Degeaba. Ceva tot le lipseşte. Fără pâine tot nu se poate trăi, căci pâinea transformată în Sf. Trup al Domnului este hrana pentru viaţa cea adevărată, nepieritoare, veşnică, pe care astfel o gustăm încă de aici. Altfel, murim, flămânzind după Dumnezeu. Dar găsind pe Dumnezeu vom avea de toate. De aceea pentru toţi cei care caută belşugul acum, aici, spunem să aibă nădejde că există şi îl vor găsi; dar ce vor face cu el dacă mai întâi nu îl vor găsi şi urma pe Hristos, căci belşugul acesta este alcătuit numai din lucruri perisabile?

           Aşa cum vedem în episodul înmulţirii pâinilor în pustie, o mare mulţime de oameni au urmat pe Hristos nădăjduind fiecare câte ceva: fie o vindecare, fie hrană pentru suflet şi, săturându-şi sufletul uitaseră de trup. Dar pentru dăruirea lor însuşi Hristos s-a îngrijit de trupurile lor, după cum a spus: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Celor care au căutat cuvintele împărăţiei le-a dat şi mângâiere sufletească şi vindecare şi hrană trupească, înmulţind pâinile şi peştii în mâinile apostolilor Săi până când tot poporul s-a săturat şi, ca să înţelegem ce belşug a fost acolo, ni se arată că s-au strâns douăsprezece coşuri cu frimituri şi rămăşiţe.

          Acelaşi belşug se poate revărsa şi acum, azi, asupra noastră. Şi azi Hristos spune ucenicilor Săi, aflaţi în fruntea Bisericii, să ne hrănească şi aceştia o şi fac, prin Sfânta împărtăşanie care este cea mai mare binecuvântare a Domnului către noi. Şi dacă toţi, dar chiar toţi, mai ales cei care sunt în fruntea poporului noastru, ar fi şi ei adevăraţi ucenici ai Domnului, cu siguranţă că multe binecuvântări s-ar revărsa asupra noastră şi pentru trup, căci cei bogaţi ar împărţi cu noi ceea ce au, precum copilul pâinea şi peştii, înmulţind astfel iubirea. Pentru multa lor iubire Domnul şi-ar întoarce desigur faţa către noi toţi.

           Aşa că, iată, speranţele noastre pot fi împlinite. Să începem schimbarea în noi. Să ne punem nădejdea tare în Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor şi, dacă vom urma poruncile sale lumea va fi cu totul altfel, iar pâinea va fi dulce pentru toţi, căci fiecare va iubi pe aproapele ca pe sine însuşi.

Mihaela Ghiţiu

ŞTIINTA şi ştiinţele (Duminicile de după Rusalii)

2011-07-31T17:09:00.001+03:00

Cel mai îmbucurător lucru pentru om este să ştie că n-a trăit degeaba, că a lăsat ceva în urmă, pentru generaţiile ce vin. Şi, evident, cele ce se văd sunt cele mai elocvente realizări ale sale. Roadele ştiinţelor, care se dezvoltă tot mai mult, se văd la tot pasul şi suntem recunoscători celor care, prin munca lor, au adus un cât de mic aport la ceea ce numim civilizaţia materială. Este lăudabil faptul că ne putem folosi de mijloace tehnice atât de performante pentru a ne uşura viaţa şi comunicarea. Dar folosirea acestor instrumente trebuie să aibe un scop bun din punct de vedere moral, ca nu cumva să se transforme din obiecte utile în arme distrugătoare. Şi aceasta deoarece, cum bine ştie toată lumea, omul a rămas la fel, cu aceleaşi probleme spirituale (sau chiar mai grave decât în trecut) deşi sunt prezentate într-un mod mai elevat. Suntem mult mai cultivaţi, nu-i aşa? Trăim într-o epocă în care slava deşartă rezultată din închinarea în faţa puterii creatoarea a intelectului uman a atins cote alarmante. întreb: suntem, deci, mai cultivaţi? Nu, nu suntem. Cultura care ne lipseşte este cultura duhului despre care atât de profund şi de frumos a vorbit şi scris, printre alţii, ierom. Rafail Noica. Aceasta este ştiinţa care ne lipseşte, ştiinţa care ne înţelepţeşte şi ne pune în legătură cu Dumnezeu, izvor al oricărei ştiinţe.

Există o minunată Rugăciune la revărsatul zorilor a arhim. Sofronie, ucenic al Sf. Cuv. Siluan Atonitul, (în volumul Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice) în care se spune: Tu Doamne, căruia îi sunt deschise toate drumurile, Tu ştii cele de care am nevoie, cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu…..nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici pe când mintea mea e încă oarbă.”

Este rugăciunea, plină de smerenie, a celui care ştie că există o altfel de ştiinţă pe care, dacă sufletul nu o are, este orb. Tot aşa, cei doi orbi care, venind la Mântuitorul i-au spus „miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David”, arătau prin aceasta că ştiau că este Domnul, dar nu îl vedeau. Şi spun că aveau o ştiinţă bună, deşi nu deplină, despre Domnul, spre deosebire de farisei care îl vedeau pe Hristos cu ochii trupeşti şi degeaba. Pentru că, după vindecarea celor doi orbi şi a mutului îndrăcit, fariseii au îndrăznit să spună că Hristos scoate demonii cu domnul demonilor, dovedindu-se orbi sufleteşte.

Toţi suntem orbi până la un anumit moment al existenţei noastre când Domnul ne deschide ochii, dacă, asemenea celor doi nevăzători vindecaţi, credem că El poate face aceasta. Atunci când vom crede cu adevărat că poate, ne va fi nouă după credinţa noastră, aşa cum şi acelora le-a fost.

De aceea să avem nădejde că viaţa ne poate fi inundată de lumina adevăratei ştiinţe, să cerem stăruitor Domnului să nu ne ia cât timp mintea ne este încă oarbă, ci să ne vindece, pentru ca fiecare dintre noi să-şi găsească şi să-şi împlinească menirea.

Lumina aceasta aduce cu sine smerenie şi căinţă, dorinţa nestăvilită de a îndrepta toate strâmbătăţile făcute din neştiinţă, din orbire, (până mai deunăzi parând mari realizări). Lumina aduce cu sine dorinţa de a împărtăşi şi altora ceea ce ne-a făcut nouă Domnul, aşa cum şi cei doi orbi au făcut, deşi Hristos, în smerenia sa desăvârşită, le poruncise să nu spună nimănui nimic.

De aceea să cerem să ne dea Domnul mai întâi adevărata Ştiinţă şi apoi pe toate celelalte.

Mihaela Ghiţiu

Coaliţia orientală (VII) - Civilizaţia liniei (III)

2011-07-31T16:40:00.001+03:00

Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat.

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche).

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

Civilizaţia liniei (3)

Să ne întoarcem la textul Sfintei Scripturi pentru a observa principiul “liniei” în structura acestei cărţi revelate care defineşte spiritul Orientului creştin. Biblia este o povestire a vieţii Mântuitorului. Dacă vom urmări firul epic al Evangheliei vom observa “arabescurile” acestei naraţiuni, adică împletirea evenimentelor pământeşti cu litera sacră (tot aşa cum figurativul islamic înseamnă împletirea vieţii cu litera Coranului). Sfânta Scriptură are aspectul de “grammata” fiindcă episoadele ei reflectă în plan tainic Legea, precum icoana Mântuitorului conţine în substrat textul divin. Faptele petrecute în Biblie se desfăşoară meandric dar în cursivitatea lor sinuoasă urmează neabătut calea Eshatonului. Pentru a înţelege această cale nu putem frunzări Biblia citind-o dezordonat, ci trebuie să urmărim cu atenţie firul evenimentelor, adică să parcurgem odată cu Iisus traseul iniţiatic de la Alfa la Omega (Tot o “citire” este şi privirea icoanelor de pe iconostas. E o lectură în imagini a cărţii Sfinte, o naraţiune vizuală a Scripturii de la un cap la altul). Întâmplările prin care trece Fiul lui Dumnezeu sunt, am putea spune, ca nişte “propoziţii” într-o demonstraţie sacră, ele sunt literele Legii transfigurate în real. De aceea, faptele din viaţa Mântuitorului, chiar şi cele mai puţin relevante, au importanţă canonică, la fel ca liniile trase pe Chipul lui Iisus în icoană. Din acest punct de vedere, Ortodoxia înseamnă “orto-grafie”. Abaterea de la “linie”, de la regulă, înseamnă rătăcire, erezie. Linia, în Orient, are rol călăuzitor; de aceea Coranul spune: ţineţi tare de frânghia lui Dumnezeu şi nu vă împrăştiaţi. în limbaj patristic “linia” ar însemna traseul soteriologic; Sfinţii Părinţi vorbesc despre drumul mântuirii subţire ca firul.

Rezumând, vom afirma că Orientul ortodox şi islamic are o viaţă spirituală întrepătrunsă cu Textul Sfânt şi este eminamente fundamentalist deoarece nu se abate de la canoanele tradiţiei, ale drumului anunţat profetic. La polul opus, Occidentul se dezvoltă pe baze liberale şi democratice (adică pe libertatea alegerii căilor). Dacă în Orient principiul “liniei” este ideologia unui singur drum prescris în litera Sfântului Pergament (transmis iniţiatic de la generaţie la generaţie), democraţia Occidentului înseamnă o anulare a acestui statut ezoteric al istoriei. Cu alte cuvinte, pentru occidentali, istoria se face “din mers” după principiul “încercare şi eroare”. Liberalismul îl vedem şi în imaginea democratică” a lui Iisus pictat în tablourile religioase după fantezia personală a fiecărui artist. Ignorând “orto-graphia” Chipului Sfânt, pictorii apuseni l-au zugrăvit pe Hristos fără conturul Literei ascunse în forme, rezultând astfel un tablou “analfabet” desprins de încărcătura tainei mistice, de gramatica ezoterică a Figurii dumnezeieşti. Catolicismul îşi trădează astfel indiferenţa faţă de Carte. De altfel, aşa cum afirmă Serghei Bulgakov, Evul Mediu catolic neglija citirea Bibliei neavând încredere în această citire. Protestantismul a încercat o revenire la litera Scripturii dar a fost o revenire golită de taina “graphein”-ului sau, cu alte cuvinte, străină de harul Sfântului Pergament. Protestantismul e o religie a “tiparului modern”, afirma Mircea Eliade, e un efect al revoluţiei Gutenberg, fiind paradoxal, cea mai brutală desprindere de Scriptură, de caligrafia ei iniţiatică.

Încăpăţânarea milenară a creştinismului ortodox de a “caligrafia” Chipul lui Dumnezeu dezvăluie firea scripturală a Orientului unde icoana înseamnă “Grammata”, adică “imagine-text”. Figurativul se supune unui alfabet ascuns, icoana este o “pictură scrisă”, ea presupune o rafinată cultură sapienţială, pe care civilizaţia tiparului a distrus-o. Este priceperea de a “citi” formele, de a recunoaşte linia dumnezeiască din adâncul făpturii.

Aceeaşi mentalitate “scripturală” am demonstrat că există şi în spiritul islamic. Tradiţia mahomedană însă punând accentul pe “scrisul pictat” este preponderent calofilă. Litera Coranului devine obiect de cult, ea e venerată şi invocată obsesiv în realitatea curentă. Dar totul este încărcat de estetism, de măiestrie ornamentală. Scrisul transformat în calofilie are şi rol de seducţie, de ispitire, acest lucru a contaminat şi stilul verbal, fraza arabă este plină de înflorituri. în Islam, vorba frumoasă este dezmierdătoare, folosită pentru a cuceri inimile. Iată textul unei invitaţii la o petrecere organizată de un calif pe la mijlocul secolului IX: În afară de făptura ta, avem de toate spre desfătarea noastră. Ochii narciselor s-au deschis, obrajii violetelor s-au aprins. Cădelniţele portocalilor şi lămâilor răspândesc miresmele, graiul alăutelor e plin de voioşie, cupele îşi dăruiesc parfumul. Stelele voioşilor prieteni sunt sus pe cer, iar văzduhul chihlimbariu se revarsă asupra noastră. Pe viaţa mea, când vei sosi şi tu vom fi în paradis, iar tu vei fi cu adevărat giuvaierul acestui şirag de mărgăritare (fragmentul este preluat din lucrarea lui Andre Clot “Civilizaţia arabă în vremea celor O MIE SI UNA DE NOPŢI”). Observăm aspectul savant calofil al expresiei, acel scris-pictat al Orientului islamic. Literatura duhovnicească a creştinului răsăritean a preschimbat calofilia orientală în frumuseţe filocalică, într-un limbaj pătruns de taine şi elevaţie sufletească. Oricum, logodna dintre calofilie şi filocalie trădează conivenţa dintre cele două religii răsăritene, alcătuind împreună un stil, aşa numita formulă orientală a existenţei. În interiorul acestui stil trebuie să desluşim cultul Literei. Cea dintâi literă a creştinilor este Alfa, iar a arabilor este Alef-ul. Există o tainică îngemănare între caligrafiile celor două semne grafice. Ele simbolizează civilizaţia “liniei”, şcoala rafinată a privirii ca lectură în palimpsest. Nu întâmplător Orientul este, cum se spune, o lume a contemplării, deoarece te ajută să vezi în transparenţa realităţii Scrierea pe care ochiul grăbit nu o percepe. Legea lui Dumnezeu scrisă filigranat în lucrările care ne înconjoară, e percepută doar printr-o măiestrie a privirii, ea trădează o aristocraţie a simţurilor, capacitatea de a vedea lumea ca Text, fiindcă aşa cum spune Sfânta Carte a arabilor: Pe munte, pe pergamentul întins şi pe marea umflată pedeapsa Domnului este hotărâtă. (va urma)

Colaliția orientală (VI)

2011-06-27T22:29:00.001+03:00

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)

Civilizaţia liniei (II)

Liniatura poate fi regăsită şi în sfera muzicii orientale. Există un anume “fir melodic” în muzica liturgică bizantină – psaltichia seamănă cu un arabesc sonor – a cărei inflexiune sugerează o scriere caligrafică făcută cu peniţa în eter. Acelaşi stil melodic, plin de apogiaturi (înflorituri sonore) îl întâlnim şi în cântecele arabe, unduirile graţioase de sunete au ceva din înaintarea lină a beduinilor în deşert. Diferenţa dintre cele două “liniaturi” constă în faptul că muzica liturgică a creştinilor e o comunicare cu transcendentul, e o ofrandă adusă lui Dumnezeu, în timp ce melodia islamică e învăluitoare, onctuoasă. Putem spune, în concluzie, că Orientul are virtuţi incantatorii dar şi ispititoare. Dacă muzicalitatea bizantină invocă Revelaţia, cântecul mahomedan are cel mai adesea o frumuseţe ademenitoare, senzuală. Arta caligrafiei sonore la ortodocşi este pusă în slujba credinţei, în timp ce la islamici ea este mai degrabă un însoţitor al plăcerii, dar al unei plăceri ritualice, consumată după canoanele Coranului.

Vorbeam în capitolul precedent de cele două vocaţii “olfactive” ale Orientului: mirosul de mir ca parfum al sfinţeniei şi trandafirul cel înmiresmat din seraiurile Bagdadului ca ispită erotică. Putem spune că aceeaşi diferenţă o întâlnim şi în domeniul muzicii. Melodia psaltică rodeşte din castitate, e o celebrare a lui Dumnezeu “cel veşnic adorat”, stăpân al lumilor cereşti, în timp ce sunetele mlădioase ale islamului conţin parfumul ademenitor al grădinilor “de pe pământ”, de aici şi spiritul lor epicureic.

Principiul “liniei” iniţiatice străbate şi creaţia literară a culturii răsăritene. Vom observa că scrierile orientale sunt în general povestiri, naraţiuni alcătuite pe baza unui “fir epic”. Orientalii sunt mari povestitori, literatura a evoluat aici sub semnul celor “O mie şi una de nopţi”, a istorisirilor neîntrerupte, pline de meandre, de înflorituri expresive. Stilul narativ este şi el un “arabesc”, literatura orientului e nesfârşită “caligrafie epică”. Povestirea urmează o linie şerpuită, întortocheată, e un traseu ezoteric bazat pe o învăţătură, un tâlc, pentru că urmărind firul vieţii cuiva înţelegi rosturile destinului, taina realităţiii care se ascunde în spatele evenimentelor întâmplătoare. Arta orientală a povestirii, cu aerul ei sapienţial, o întâlnim, de exemplu, în proza sadoveniană, unde istorisirile alcătuiesc o ţesătură magică. Naraţiunea literară pare un labirint în care ne putem rătăci, dacă pierdem firul poveştii. (Va urma)

Pietrele tari ale neamului

2011-06-26T15:49:00.003+03:00

Ce lucru minunat este faptul că tocmai Sf. Apostol Andrei, cel întâi chemat, a propovăduit credința creștină pe meleagurile noastre. Gândindu-ne la episodul chemării apostolilor nu putem să nu observăm cu uimire faptul că dragostea frățească dintre primii „pescari de oameni”, Sf. Ap. Petru, care a vestit Evanghelia la Roma și Sf. Ap. Andrei care a vestit-o în Dacia, a răzbătut cumva, peste veacuri în ciuda unor evenimente istorice care păreau să o contrazică. Și nu avem cum să nu ne întrebăm dacă nu putem vedea lucrarea Providenței în faptul că, după aproape 2000 de ani, conducătorii Bisericilor noastre s-au întâlnit ca frați tocamai în mijlocul unui popor născut din daci și romani.

Așa apar Sf. Apostoli, cei chemați de Hristos, precum pietrele tari pe care s-a zidit Biserica, cum o piatră tare a fost credința mărturisită de Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” (Mt. 16, 16-19). Tăria acestei mărturii este cea care a născut sfinți. Tăria acestei mărturii a modelat popoare.

În Patericul Românesc întâlnim o parte din Sfinții Români, pietre tari care stau la temelia Bisericii noastre și, îndrăznesc să o spun, la temelia neamului românesc. Pentru că în toate cumpenele prin care a trecut țara noastră în zbuciumata istorie pe care a avut-o, sfinții ei au vegheat și s-au rugat, de aici sau din cer. Fie că au suferit mucenicia pentru numele lui Hristos, cum au făcut martirii de la Niculițel, fie că au fost vrednici ierarhi care au mărturisit credința prin sinoade, fie că au fost cuvioși care ne-au lăsat modele de sfințenie sau scrieri duhovnicești, fie că au îndrumat domnitori, precum Daniil Sihastrul, toți sfinții noștrii și-au pus viața pentru Hristos și pentru noi. Și să nu credem că dacă răsfoind filele de pateric veți găsi mai ales nume de episcopii, cum a fost Tomisul, sau de mânăstiri din toate vremurile, Basarabi, Bistrița, Cozia, Argeș, Putna, Voroneț, Neamț și altele ca acestea, înseamnă că numai aici au fost sfinți. Sfinți au fost în tot locul, știuți sau neștiuți. Sfinți au fost și cei care au murit mucenicește din iubire de Dumnezeu și de țară, în toată lunga perioadă când pericolul extern amenința să ne pierdem atât credința cât și patria. Putem gândi uneori că oriunde pășim, călcăm pe moaște de sfinți, necunoscuți. De aceea spunem că este o mare cinste pentru noi că am avut domnitori sfinți, precum Sf Ştefan cel Mare și Sf. Constantin Brâncoveanu. Astăzi mai ales, avem nevoie de rugăciunile lor. Astăzi, în conjunctura politică și religioasă mondială, am avea mare nevoie de astfel de sfinți.

Sfinți au fost și printre țăranii simpli și curați care au îndurat de toate pentru nădejdea în Hristos, pentru că sfințenia, deși se află cel mai des în mânăstiri, nu se află numai acolo, ci oriunde creștinii adevărați pot spune precum Sf. Ap Pavel „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.” (Gal. 2, 10).

Problema este să vrem să le urmăm exemplul. Sfinți sunt și azi printre noi, deși nu prea ne mai vine să credem așa ceva în lumea în care trăim. Da, sunt sfinți azi, ca și ieri, prin mânăstirile noastre, sau chiar lângă noi, smeriți și nebăgați în seamă, cu privirile ațintite spre lumea celaltă, trăind în perspectiva ei și părând idealiști, rupți de realitate sau chiar nebuni, după judecățile lumii acesteia. Dar poate că tocmai rugăciunile unui sfânt mai țin lumea în existență.

De aceea, la această sărbătoare minunată, să aducem cinstire și recunoștință sfinților români dintotdeauna și de pretutindeni și, pentru ei, să dăm slavă lui Dumnezeu.

Mihaela Ghiţiu

Eroii, Sfinţii şi Împărăţia

2011-06-18T17:20:00.000+03:00

Praznice minunate stau legate de sărbătoarea Învierii Domnului. De curând am sărbătorit ziua eroilor neamului, odată cu Înălţarea Domnului la cer, iar acum, la numai o săptămână de la Rusalii, când s-a născut Biserica, sărbătorim pe toţi sfinţii, din tot timpul şi locul, care prin Duhul Sfânt s-au învrednicit de a se numi „casnici” şi „prieteni” ai lui Dumnezeu.

Credem că nimeni nu poate spune că nu a trăit vreodată sentimentul extraordinar de admiraţie, recunoştinţă şi respect faţă de cei care şi-au oferit viaţa pentru ca noi să trăim astăzi pe aceste meleaguri. şi pe cât de uşor acceptăm ideea că alţii au fost eroi, că au făcut aceste fapte minunate, pe atât de greu ne este să ne închipuim pe noi înşine făcând acelaşi lucru. Viaţa este atât de preţioasă. Şi totuşi chiar viaţa noastră merită să o dăm pentru ceva. Acel ceva trebuie că le-a părut eroilor care au făcut aceasta, mai presus decât această viaţă.

Sentimentele acestea ni le aducem aminte câteodată din copilărie, de când învăţam la şcoală despre faptele de vitejie ale domnitorilor şi ostaşilor noştri sau din povestirile istorice în care curajul şi bărbăţia făceau casă bună cu credinţa şi înţelepciunea. Ni le-am adus aminte, poate, când am văzut tineri nevinovaţi şi curaţi dându-şi cu încredere sufletul pentru libertate, acum 14 ani. Odată cu vârsta, după ce iureşul evenimentelor tinereţii care ne aruncă departe de rădăcini se potoleşte, înţelegem altfel eroii acestui neam, motivaţiile actelor lor extraordinare şi, nu fără uimire, constatăm că trebuie ca şi pe ei să-i fi mişcat ceea ce mişcă toată această lume: iubirea, care depăşeşte orice limită, chiar şi pe aceea a morţii.

Au iubit neamul, fiii, părinţii, nepoţii, s-au iubit unii pe alţii cu dragoste jertfelnică. Înţelegem, când avem copii sau nepoţi, dragostea părinţilor pentru fii, a bunicilor pentru nepoţi, dorinţa de a ne lăsa pe noi deoparte pentru ca lor să le fie bine.Întelegem că eroii noştri au avut o inimă mult mai cuprinzătoare, o iubire extinsă la întreg poporul-fiu care se cere ocrotit. Au dorit o împărăţie pământească pe care au căutat să o lase fiilor, urmaşilor, dar cu siguranţă că s-au sprijinit pe nădejdea în împărăţia Cerească. Sigur printre ei, neştiuţi, sunt şi sfinţi.

Iar sfinţii sunt tot eroi, vrednici de toată admiraţia, recunoştinţa şi respectul nostru, ca unii care s-au jertfit în multe chipuri pentru Hristos şi pentru ca noi, fii lor duhovniceşti să nu ne pierdem, ci să moştenim împărăţia. Pentru ea s-au dat pe sine martirii ştiuţi şi neştiuţi ai primelor veacuri creştine. Alţii s-au jertfit fie cu rugăciunea, fie în lipsuri pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Alteori sfinţii au ţinut dreaptă credinţa prin sinoade sau au îndrumat viaţa Bisericii prin faptele lor exemplare, prin scrierile lor, pentru a ne feri de toate rătăcirile. Acest fel de eroi, sfinţii ştiuţi sau neştiuţi, stau alături de cei sărbătoriţi de înălţare şi în acelaşi timp mai presus de ei, pentru că patria pentru care s-au jertfit nu este a noastră sau a altora, ci a tuturor, este împărăţia veşnică al cărei domn este Dumnezeu.

„Fiţi desăvârşiti precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48), aceasta este ceea ce ni se cere şi nouă. Sfinţenia este unită cu eroismul. Căci sunt eroi cei care se luptă cu vitejie cu toate ispitele şi întunecimile acestui veac tulburat, care ţin drepte valorile în mijlocul unei lumi strâmbe, în care tot ce este mai urât, mai vulgar şi mai rău pare mai grozav şi mai demn de urmat. Este un act de eroism să nu accepţi să minţi, să urăşti, să te prostituezi trupeşte sau intelectual, să sminteşti pe ceilalţi cu îndemnuri rele, să nu accepţi să te vinzi pentru arginţii pentru care şi Domnul a fost vândut.

Suntem chemaţi să fim sfinţi. Suntem chemaţi să urmăm lui Hristos. Într-o lume lipsită de modele pozitive, în mijlocul prăbuşirii umanităţii lipsite de repere morale, singura soluţie este să dorim să fim şi noi ca aceia care au făcut lumea bună începând cu ei înşişi: sfinţii.

Mihaela Ghițiu

Coaliţia orientală (V) - Civilizaţia liniei (I)

2011-06-18T16:39:00.000+03:00

Civilizaţia liniei (1)

Cum se înfăţişează Chipul lui Dumnezeu în Răsărit? Răspunsul la această întrebare dezvăluie cheia imagisticii orientale. În religia mahomedană, Allah nu poate fi văzut, el este doar citit în litera Coranului (El-Qur’an în arabă înseamnă “lectură). Islamismul interzice reprezentarea omului în imagini, de aceea pe zidurile moscheilor nu apar chipuri omeneşti ci imagini decorative, aşa-numitele arabescuri făcute din literele alfabetului arab, figuri geometrice, contururi florale, animaliere etc. Aceste ornamente sugerează literalitatea spiritului islamic; imaginea este totdeauna simbolică nu iconică, ea este “graphein” adică text. “Graphein” înseamnă în limba greacă “a trasa linii” fie că sunt liniile unei scrieri sau ale unui desen. Am putea spune că, printr-o tradiţie sacră, în islam s-a dezvoltat “scrierea pictată” adică arta caligrafiei. Scripturalitatea vine din mesajul Coranului care zice: “Domnul l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris şi l-a învăţat pe om ceea ce nu ştia”.

Să vedem acum care este situaţia în spaţiul ortodox. Creştinismul oriental a cultivat icoana fiindcă Iisus s-a arătat oamenilor cu toate atributele lui fizionomice. Dar e interesant de observat faptul că această fizionomie divină este compusă dintr-o ţesătură de linii hieratice, Chipul lui Hristos amintind parcă, în icoana ortodoxă, de”graphein”, de arta scrierii. Imaginea lui Dumnezeu de pe pereţii bisericilor este o “pictură text”. Intuim o literalitate ascunsă în icoana Mântuitorului zugrăvită după canoanele bizantine. Priviţi liniile feţei, cutele veşmintelor, poziţia “hieroglifică” parcă a mâinilor, totul trădează un fel de “scriere”. Este clar faptul că iconografia ortodoxă împleteşte subtil imaginea fizică a lui Iisus cu cea dogmatică (textuală). Icoana este alcătuită din linii precum un alfabet, ea se citeşte ca o carte sacră. Această linearitate, prezentă, după cum am văzut, şi în tradiţia musulmană, defineşte stilul oriental şi dă o amprentă specifică Răsăritului. Atât “scrierea pictată” a Islamului cât şi “pictura scrisă” a civilizaţiei bizantine au în substrat o mistică a “liniei” – simbol al drumului sfânt: “Cine ţine la Dumnezeu, acela e dus pe drumul cel drept” (Coranul 3, 93).

În Orient, imaginile sunt bidimensionale, amintind Cartea, suprafaţa pergamentului, în timp ce creştinismul catolic s-a dezvoltat în sens opus cultivînd în pictura religioasă perspectiva şi imaginile volumetrice, desprinzând astfel Chipul lui Dumnezeu de text. Spiritul catolic are vocaţia tridimensionalului, el a părăsit tradiţia bizantină a “liniei”, a portretului ca “lectură”. În Orient, figura lui Iisus este caligrafiată cu penelul precum, un text sfânt, icoana conţine, am putea spune o gramatică. În elină “gramata” înseamnă “linie” dar, după Isocrate, înseamnă şi “legile scrise”. Descoperim astfel o alianţă secretă între trăsăturile Chipului zugrăvit în icoană şi Legea lui Dumnezeu. Această hermeneutică a liniei, valabilă atât pentru creştinii ortodocşi cât şi pentru islamici, este definitorie în cultura orientală, o cultură, am putea spune, a “firului iniţiatic”. Linia, ca element pictural este un “fir al Ariadnei” o cale a cunoaşterii ezoterice. (va urma)

Coaliţia orientală (IV) - Grăuntele de muştar

2011-06-13T22:28:00.000+03:00

Grăuntele de muştar

“Musulmanii din Bagdad celebrau cu acelaşi entuziasm sărbătorile creştine cât şi pe cele islamice, fără să le pese de semnificaţia lor, pe care, de altfel, o ignorau aproape întotdeauna” – spune un istoric al lumii mahomedane. În împrejurimile Bagdadului erau multe mânăstiri nestoriene sau monofizite, iar la sărbătorirea hramului erau organizate tot soiul de ceremonii şi petreceri. La ele participa oricine, indiferent de religie. “Când afară plouă, e o plăcere să bei un vin bun într-o mânăstire creştină” – afirma un cronicar arab. Iată un ecumenism avant la lettre! În jurul burdufului cu vin, oamenii crucii şi ai semilunei îşi dădeau mâna ca nişte rude. În fond, ei se înrudeau printr-o tradiţie comună, printr-o înţelepciune şi un stil de viaţă specifice lumii răsăritene, o lume aflată sub semnul sofianic al “cupolei de aur”.

Să privim însă această afinitate şi dintr-o altă perspectivă. Observăm bunăoară că există o ciudată asemănare şi în ritualistica slujbelor religioase. Atât în moscheile arabe, cât şi în bisericile ortodoxe, credincioşii îngenunchează şi-şi lipesc fruntea de pământ. Chiar dacă poziţia ritualică are la mahomedani o semnificaţie deosebită de cea ortodoxă importantă este această asemănare posturală. Religia islamică e o religie a supunerii (în arabă “islam” înseamnă “supunere”) în timp ce creştinismul e o religie a iubirii. Dacă musulmanii îşi apleacă trupul din frică de Allah, la ortodocşi metaniile sunt dovezi ale iubirii smerite pentru Dumnezeu. Trebuie subliniat un lucru interesant însă: invocaţia arabă “dikr” seamănă izbitor de mult cu rugăciunea creştinilor ortodocşi “monologistos” care constă în repetarea continuă a numelui lui Iisus. Lumea orientală (islamică şi creştin răsăriteană) e o civilizaţie a “trupurilor aplecate” şi prin aceasta se deosebeşte de postura verticală, gotică, a lumii occidentale unde individul este semeţ şi faustic. În Orient, omul este un “amănunt”, o fărâmă ontologică, el are conştiinţa acestui destin “miniatural”. De aceea, şi talentul aici a evoluat nu spre forme grandioase, ci spre măiestria detaliului; putem spune că Răsăritului i se potriveşte pilda “grăuntelui de muştar” pe care o spune Iisus apostolilor săi. E grăuntele miraculos care ascunde înţelesuri tainice. De la arta mirodeniilor culinare, până la rafinamentul broderiilor, al ţesăturilor, al ornamentelor arhitectonice, totul exprimă o migală în care trebuie să vedem spiritul rafinat al Orientului, psihologia sa delicată, introspectivă. Fenomenul răsăritean ne apare ca o misterioasă hieroglifă pe care trebuie să o cercetăm cu atenţie. (Va urma)

Moartea, urma păcatului

2011-06-12T23:21:00.000+03:00

Moartea nu are preferinţe, nu acordă dispense, nu are culoare rasială, socială, culturală sau politică. Moartea ne face una pe toţi, în această lume: neant, lipsă, nimic. Este singura realitate a vieţii comună şi unic adevărată pentru toţi. Moartea, văzută dinspre viaţă, este limpede, indiscutabilă şi conţine o învăţătură extrem de clară, pentru că moartea este învăţătură şi claritate prin excelenţă.

Dar moartea nu a existat dintotdeauna, ea a apărut atunci când, prin neascultare, Adam s-a despărţit de Dumnezeu. Moartea este, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, o despărţire de Dumnezeu.

Moartea – leacul infirmităţii

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena – ne spune Mântuitorul. Dumnezeu, autorul a tot binele, ne-a dat viaţa veşnică. Noi însă am nesocoti-o şi astfel am păcătuit. Dumnezeu este viaţa şi îndepărtarea de viaţă înseamnă moarte… Dumnezeu nu a creat moartea, ci noi înşine ne-am adus-o… Dar El nu a împiedicat-o pentru a nu face veşnică infirmitatea noastră (Sfântul Vasile cel Mare). Păcatul slăbeşte legătura noastră cu Dumnezeu, ne depărtează şi chiar ne desparte de El. Aceasta este învăţătura morţii. La fel ne spune şi Sfântul Irineu: Despărţirea de Dumnezeu este moarte, cum despărţirea de lumină este întuneric…dar nu lumina este aceea care dă pedeapsa întunericului.

Ceea ce percepem noi oamenii este moartea trupului. Dar omul înseamnă trup şi suflet. Dacă trupul omului se întoarce în ţărână, sufletul, cel care a primit duhul de viaţă al lui Dumnezeu, este nemuritor în sensul materiei. El îşi păstrează şi după despărţirea de trup funcţiile sale: conştiinţa de sine, memoria, gândirea, imaginaţia, strările de bucurie sau întristare, poftele, dar nu mai poate lucra spre îndreptarea sa. şi sufletele drepţilor şi ale păcătoşilor duc după moarte o viaţă deplin conştientă numai că la cei drepţi amintirile sunt mai limpezi şi mai exacte, cunoştinţele mai clare şi mai unitare, ei au o viziune mai amplă şi mai adâncă a realităţilor trăite în viaţa pământeană. Perspectiva veşniciei şi a relaţiei cu Dumnezeu îmbogăţesc viaţa lor spirituală. Procesul de îmbunătăţire ei l-au pornit din viaţa aceasta, iar sufletul continuă să evolueze, el îşi continuă procesul înţelepţirii şi al apropierii de Creator.

Cel păcătos, care nu a încercat să se ridice spiritual în viaţa pământeană, ci a fost rob plăcerilor, nu va putea să se ridice spre lumea spirituală, îşi va trăi veşnicia în regrete, întristare şi plânsete. şi ştim cu toţii cât de chinuitoare sunt acestea, chiar trecătoare, din viaţa pe care o trăim aici. Moartea sufletului nu înseamnă dispariţia sa, ci golirea de har, neputinţa de a-şi folosi capacităţile, o aşezare în nemişcare, totuna cu despărţirea de Dumnezeu. Această inerţie, abdicare, şi chiar coborâre a firii, începe de aici prin păcat, prin înrobirea faţă de materia care devine obiect al satisfacerii poftelor. Este moartea duhovnicească, moartea spirituală, totuna cu despărţirea de Dumnezeu, hotărâtă conştient de cel care îl refuză pe Acesta în viaţa pământeană.

Moartea ca limită

Moartea este sfârşitul vieţii pământeşti şi începutul vieţii veşnice. Ea marchează limita până la care – chiar şi în ultima clipă – omul îşi poate afla mântuirea, adică îşi poate pregăti o viaţă veşnică în care să se alăture lui Dumnezeu. Dacă el nu o face, dincolo va fi lipsit atât de Dumnezeu cât şi de materie. Pofta de Dumnezeu nu a găsit-o, poftele cărora s-a făcut rob nu au cui să se adreseze. Viaţa veşnică va fi lipsită de conţinut şi deci de sens. în ultimă instanţă, veşnicia are, pentru fiecare, exact chipul a ceea ce crede despre lumea de apoi şi al faptelor sale: crezi că e nimic, nimic vei întâlni; crezi, dar nu te poţi deslipi de pofte, de păcate, tumultul poftelor îl vei trăi fără a putea să ţi le şi împlineşti; crezi şi înfăptuieşti conform credinţei, adică faptele îţi dublează credinţa, vei vieţui în lumină. şi să nu uităm, toate acestea în veşnicie!

Taina morţii

Marea taină a morţii este momentul ei; cum nimeni nu-şi ştie sfârşitul, fiecare suntem datori să trăim astfel încât oricând ar veni şi oricât de brusc, să nu ne găsească nepregătiţi. Ne suntem datori nouă, celor care vom trăi viaţa veşnică să trăim viaţa trecătoare ca şi cum moartea ar putea veni în clipa următoare. Căci chiar aşa şi este.

De la Babel la Cincizecime şi invers

2011-06-11T22:36:00.001+03:00

Stăm astăzi fără sfială în vârful turnului Babel şi, în gâlceava noastră cu Dumnezeu, tot construim şi năzuim ca şi aceia de demult, să ajungem ca El cu puterile noastre pitice. Pentru că, nu-i aşa, confundând adevărata iluminare care nu poate veni decât de la Dumnezeu, „lumina lumii”, cu luminile raţiunii noastre îndrăgostite de ea însăşi, am uitat de mult că puterile noastre chiar sunt pitice. Am ajuns să credem că putem aproape orice cu mintea, ştiinţele şi tehnica modernă. Astfel, furaţi de evenimentele cotitiene, uităm că de fapt pământul nu ne stă chiar atât de sigur sub picioare, că turnul nostru se poate nărui în orice clipă, că neînţelegându-ne cu Dumnezeu nu ne mai putem înţelege nici între noi şi toate acestea din motivele care de la începuturile lumii ne dau de furcă: mândria şi neascultarea.

Şi totuşi nu-L vom găsi pe Dumnezeu alergând până la stele cu rachete din ce în ce mai performante. Cu ele putem să încercăm să mai pregătim un loc bun sub un alt soare pentru omenirea care tot creşte numeric. Dar, după poruncă, aceasta nu este suficient. Trebuie să creştem şi să ne înmulţim şi sufleteşte, în înţelepciune şi mai ales în cunoaşterea lui Dumnezeu, care este viaţa fără de moarte.

Lucrul nu e greu de loc, după cuvântul Domnului, căci jugul Său este bun şi sarcina Sa uşoară. Iar calea este prin smerenie şi ascultare, acestea fiind posibile numai cu ajutorul harului dumnezeiesc. Prin smerenia şi ascultarea lui Hristos de acum 2000 de ani omul s-a împăcat cu Dumnezeu şi s-a refăcut unitatea întregii creaţii. Mai mult decât atât, la Cincizecime înţelegerea şi armonia între toate limbile pământului au fost restabilite. Toate harurile au fost împărţite când Duhul Sfânt S-a pogorât peste cei doisprezece apostoli sub forma unor limbi de foc, câte una peste fiecare dintre ei, pentru a arăta mulţimea şi diversitatea darurilor şi faptul că plenitudinea lor nu poate fi găsită decât în comuniunea Bisericii.

Întemeierea Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt la cincizeci de zile de la Înviere a fost semnul că vom vorbi din nou aceeaşi limbă şi că nu este nevoie să facem cine ştie ce construcţii măreţe pentru a afla pe Dumnezeu în înaltul cerului, în adâncul spaţiului cosmic sau în lumina microscoapelor, căci El este cu noi, chiar aici.

Limbile de foc ne arată şi faptul că Duhul a fost dat pentru toate limbile de pe faţa pământului, aşa cum universală este şi mântuirea adusă de Hristos, ea oferindu-se în dar tuturor celor care doresc să se adape din ea ca dintr-o apă vie. În acelaşi timp înţelegem că vorbirea despre Dumnezeu în mărturisirea Evangheliei Sale, aşa cum au făcut-o apostolii este soluţia limbii universale şi că, aşa cum au demonstrat pe parcursul istoriei sfinţii, vorbirea cu Dumnezeu, în Hristos, prin harul Sf. Duh a avut loc într-o limbă fără cuvinte, universală, a duhului, care se adresează direct puterilor înţelegătoare ale sufletului. Şi dacă atunci minunea pogorârii Sfântului Duh s-a făcut în chip văzut, astăzi El lucrează în chip nevăzut în Biserică.

Să primim cu încredere frunzele de nuc binecuvântate, care închipuiesc limbile de foc şi să-L rugăm pe Domnul să ne dea darul Sfântului Duh şi acum ca şi la Cincizecime. Să ne dăruiască adică harul înţelegerii şi armoniei depline cu Dumnezeu, cu toată lumea, cu noi înşine, cu aproapele, astfel încât să fim şi noi mădulare sănătoase ale trupului mistic al lui Hristos.
Mihaela Ghiţiu

Singuri, nu putem iubi cu adevărat

2011-06-10T22:46:00.001+03:00

Acum două milenii, înaintea Patimilor, Domnul a promis ucenicilor că nu îi va lăsa orfani, ci le va trimite lor un Mângâietor: Duhul Sfânt. De aceea, după ce au rămas singuri în urma Înălţării, ucenicii nu au deznădăjduit, ci „toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune” aşteptând împlinirea promisiunii Sale.

Aşa şi noi acum, după ce au trecut cele 40 de zile în care Domnul ne-a fost alături, dăruindu-ne roadele Învierii, să avem nădejde. Aşteptând pogorârea Duhului Sfânt, de ale cărui daruri dorim să ne împărtăşim cu toţii, să stăruim în rugăciune precum ucenicii şi mai ales precum Domnul înaintea sfintelor Sale pătimiri. „îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” au fost cuvintele Domnului înaintea rugăciunii din Grădina Ghetsimani. (Ioan 17). Să îndrăznim cu El. Să biruim împreună cu El.

Pentru unitatea în iubire S-a rugat Domnul atunci, în Getsimani, aceasta fiind unica soluţie pentru a birui cele ce ne despart în lume, construite pe temelia egoismului. Iubirea este singura cale pentru a cunoaşte pe Dumnezeu şi a dobândi viaţa veşnică. „şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Nimic nu trece dincolo de mormânt: goi am venit în aceată lume şi goi vom pleca. Tot ceea ce păstrăm, ce ne amintim, ce rămâne veşnic viu şi poate trece de graniţele acestei vieţi este iubirea pe care o dăruim şi de care ne împărtăşim.

Suntem chip al lui Dumnezeu iar Dumnezeu este Iubire. Iubirea intratrinitară pe care o invocă Hristos în rugăciunea arhierească este temelia comuniunii între noi, oamenii: „ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” Primindu-L pe Hristos înlăuntrul nostru prin Sfânta împărtăşanie şi unindu-ne cu El, devenim una între noi şi mai mult decât atât, suntem una în iubirea Sfintei Treimi: „Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine”

Cutremurător lucru este să afli că Dumnezeu te iubeşte aşa cum îl iubeşte pe Fiul Său.

Înţelegem, omeneşte, ce înseamnă iubirea, când ne gândim la îndrăgostiţii care sunt atraşi cu atâta putere unul către celălalt încât sunt gata să jertfească totul unul pentru altul, la părinţii care sunt gata să se jertfească pentru copii sau invers, la bărbaţii adevăraţi ai acestui neam care s-au jertfit pentru noi, la iubirea Bisericii care ne iartă toate scăderile şi ne primeşte păcatele noastre, luându-le asupra ei. înţelegem că iubirea înseamnă puterea extraordinară care te leagă de cel iubit până la a te face capabil de jertfa de sine, privind la Hristos care S-a dat pentru noi când eram păcătoşi şi strigam împreună cu ceilalţi „Răstigneşte-L!”

Înţelegem că iubirea este ceva care seamănă cu rugăciunea Maicii Domnului pentru noi, cei ce L-am ucis pe Fiul ei, în noi, cu păcatele noastre, milostivirea ei către fii risipitori ai Tatălui ceresc, prunci neştiutori ce se rănesc singuri sau între ei. Iubirea sfinţilor şi a lui Dumnezeu întrece orice ne-am putea închipui despre ea. De aceea, singuri, nu putem iubi cu adevărat şi nu putem înţelege cât de mare este iubirea lui Dumnezeu, cum este ea. Cum poate să iubească un om în asemenea fel? Nu poate. şi totuşi aceasta ne cere Dumnezeu. Dar tot El ne dă şi ajutorul ca să putem, în El, iubi aşa: Duhul Sfânt.

Prin harul Duhului Sfânt coborât în sufletele noastre primim Fericirea. Pentru că de câte ori iubind ne jertfim, ne dăruim cu totul pe noi înşine căutând fericirea celuilalt, o găsim, paradoxal, în sufletele noastre, în mulţumirea şi bucuria că am făcut pe cineva fericit.

Dezbinarea lumii a fost biruită în Hristos, prin a cărui Moarte şi Înviere s-a refăcut unitatea întregii creaţii. Dar intrarea în comuniunea de iubire cu semenii şi cu Dumnezeu nu se poate face altfel decât în Hristos, prin Duhul Sfânt, a cărui pogorâre o aşteptăm şi acum ca şi în urmă cu două milenii.

Mihaela Ghiţiu

Coaliţia orientală (III) - Între mirul smereniei şi parfumul desfătărilor

2011-06-10T22:44:00.001+03:00

Între mirul smereniei şi parfumul desfătărilor

Mirul cu care Maria Magdalena a uns trupul Mântuitorului are parfumul sfinţeniei, păcătoasa din Betania nu vroia să-l ispitească pe Iisus ci să-l slăvească. Mirul creştin este o ofrandă, nu un instrument de ademenire. În schimb, Orientul islamic e seducător prin însăşi natura lui religioasă, prin “pactul” lui Mahomed cu plăcerile vieţii, cu bucuriile simţurilor. Dar, oare, nu are şi Ortodoxia un pact cu simţurile? Nu este şi ea, spre deosebire de ritul catolic, foarte senzorială? Ne amintim cuvintele lui Avva Isaia: “simţurile sunt ferestrele bisericii lui Dumnezeu”. Mirosul de tămâie, bogăţia vizuală a icoanelor, muzica liturgică, totul se armonizează într-o ceremonie seducătoare. Există deci în tradiţia islamică şi în cea ortodoxă acelaşi fond psihologic, aceeaşi aplecare spre senzorialitate. Diferenţa este însă în planul dogmatic. Şi acest lucru îl vom analiza într-un capitol viitor.

Să poposim o clipă în universul arab ajuns la maximă înflorire epicureică în perioada celor “O mie şi una de nopţi”. Capitala plăcerilor orientale era Bagdadul, “oraşul ce trăieşte la umbra trandafirilor, în văzduhul călduţ al primăverii, în mijlocul florilor şi al grădinilor, în şoapta dulce a izvoarelor” (A 34-a Noapte). Atmosfera vieţii e una de permanentă desfătare. E suficient să citeşti “Cartea alimentelor” (Kitab al-Agdiya) pentru a înţelege rafinamentul gastronomic al arabilor din acea vreme; mâncărurile conţineau cele mai variate mirodenii: scorţişoară, mosc, piper, nucşoară, ghimber, cuişoare, fistic, mentă etc. Cu cât o mâncare avea mai multe ingrediente şi pregătirea ei dura mai mult, cu atât era mai reuşită şi mai lăudată. Această fabuloasă experienţă culinară exprima arta seducţiei pe care a lăsat-o moştenire lumii islamice Mahomed “profetul născător de trandafiri înmiresmaţi”. Măiestria culinară ascundea un ezoterism, era adeseori un ritual de castă. Orientul de lângă noi, pe lângă vocaţia războinică, de care ne vorbesc manualele de sitorie, avea şi vocaţia plăcerilor rafinate, a delicateselor ispititoare. Islamul era patria dulciurilor şi zaharicalelor, populaţia lui se desfăta cu migdale, şerbeturi, uleiuri de susan, apă de trandafiri, siropuri, miere albă, baclavale care ademeneau simţurile. Interesant de remarcat este că această “dulceaţă” orientală există şi la creştinii răsăriteni dar transfigurată, sau, cu alte cuvinte, spiritualizată, în îndemnurile spre sfinţenie: “Bucuraţi-vă căci dulce e trupul Domnului nostru Iisus” – zic Sfinţii Părinţi. Zahărul “culinar” se transformă – în religia Bizanţului – în mierea cuvintelor duhovniceşti, delectarea sufletească a luat locul plăcerii concupiscente. Hedonismul tipic oriental se converteşte la ortodocşi în savoarea limbii mistice. Filocalia are un vocabular plin de arome şi parfumuri expresive. Acest stil înmiresmat îl întâlnim la Anton Pann, scriitorul ironic aparţinând culturii laice. Epicureismul său, altoit pe trunchiul credinţei creştine, trădează amprenta orientală specifică ortodoxiei sudice unde, precum spune un hâtru poet muntean, “din aceeaşi făină se face şi baclavaua şi sfânta prescură”. La noi, ortodoxia dunăreană prezintă cele mai evidente forme de contaminare islamică, în Muntenia existând biserici pe zidurile cărora sunt zugrăvite motive orientale. Această contaminare trădează de fapt o afinitate care se manifestă în ciuda separărilor dogmatice, am putea spune că e vorba de o simpatie de ordin estetic. Asemănările la nivel expresiv leagă cele două lumi şi, îndrăznesc să afirm, estompează conflictul religios. Ortodoxia şi Islamul colaborează “temperamental” ei sunt doi vecini care îşi împletesc tradiţiile. (Va urma)

Coaliţia orientală (II)

2011-06-06T18:28:00.003+03:00

Cupola de aur a Răsăritului

Schisma de la 1054, petrecută în sânul creştinismului, a împărţit Europa în două formule istorice: paradigma răsăriteană şi paradigma occidentală. Îndrăznesc să spun că, de la această dată, Ortodoxia s-a orientat mai mult către vecinul oriental (accentuez acest joc de cuvinte) decât spre fratele catolic. Frăţia de religie cu apusul creştin devenise una rece şi convenţională, umbrită mereu de acea sentinţă de excomunicare împotriva patriarhului Mihai Cerularie pe care a semnat-o papa Leon IX. Din acest motiv, izbucneau conflicte paternaliste precum episodul binecunoscut care a avut loc în 1761 când armatele austro-ungare conduse de generalul Bukov au tras cu tunul în zidurile mânăstirilor ortodoxe din Ardeal. Interesant e că fraţii noştri catolici s-au comportat mult mai aspru cu noi decât cu invadatorii islamici. Armatele turceşti, surprinzător, au respectat credinţa noastră ortodoxă, precum şi noi, la rândul nostru, am respectat religia Coranului şi nu am organizat cruciade împotriva semilunei precum au făcut catolicii.

După cucerirea Constantinopolului de către turci, s-a dezvoltat “colaboraţionis -mul” între grecii Fanarului şi Poarta Otomană. Creştinii din Trapezunt se înrudeau cu suzeranii lor musulmani. “Au existat mulţi greci printre scribii şi arhitecţii sultanului, ba chiar şi printre generalii şi amiralii săi” afirmă Neagu Djuvara. Nu întâmplător, puterea otomană a autorizat reinstalarea patriarhului Constantinopolului chiar în oraş. Oare administratorii Romei catolice ar fi admis o astfel de vecinătate pe propriul teren? Cu siguranţă că nu. Se vede treaba că oamenii lui Allah nu erau de loc stânjeniţi de coabitarea cu mărturisitorii lui Iisus. Ba, se pare, că din contră. Găzduirea patriarhului ortodox în inima Islamului a însemnat nu numai o strategie politică, precum afirmă majoritatea istoricilor, ci şi un semn de preţuire spirituală, mai mult chiar, mi se pare că e un legământ bazat pe litera Coranului care recunoaşte sacralitatea lui Hristos.

Din păcare, s-a creat în noi un soi de stereotip în ce priveşte înţelegerea istoiriei, vedem curenţii de suprafaţă dar nu-i sesizăm pe cei de adâncime. Aceştia din urmă pot acţiona – paradoxal – în sens contrar. Istoria Constantinopolului este derutantă, sinuoasă, e o istorie care trebuie citită în subtext. Cupola Sfintei Sofii a slujit, de-a lungul veacurilor, pe creştini şi pe islamici, ea este paradigma orientală pe care aş denumi-o “cupola de aur” a Răsăritului. Mă bazez şi pe afirmaţia lui Baldowin Smith care spune, apelând la documente, că primele mari moschee din Siria au împrumutat cupola bisericilor bizantine. Trebuie să ne dea de gândit această similitudine.

Neamurile răsăritene au o tradiţie comună, un “weltanschaung”, există în această parte a lumii o predispoziţie, am spune cosmică, spre contemplare. În secolul IV, Basilus Magnus descria pacea metafizică a Orientului: “blândeţea nopţilor Asiei Minor, în care stelele, flori eterne ale cerului, înalţă spiritul oamenilor de la cele văzute la cele nevăzute”. Atunci cînd spui Orient simţi parcă un parfum enigmatic, persuasiv. Un parfum în care trebuie să deosebim mireasma sfinţeniei de mirosul plăcerilor. Balsamurile pe care Harun al Raşid le dăruia împăratului Nikefor aveau mirosul senzual al grădinilor orientale. În schimb, uleiurile sfinte folosite de creştini răspândeau parfumul vieţii monastice. Orientul este un teritoriu misterios a cărui compoziţie trebuie analizată şi “olfactiv” pentru că se află la confluenţa dinre două spiritualităţi puternic “odorizate”. Pe de o parte creştinismul răsăritean aduce aerul binemirositor al trăirii în Duh, pe de altă parte lumea lui Allah ne ademeneşte cu parfumul grădinilor înmiresmate căci, spune Coranul: “Dumnezeu a făcut pământul cu ierburi mirositoare”. Se zice că una din minunile săvârşite de profetul Mahomed a fost aceea că din sudoarea lui au răsărit trandafiri. Parfumul acestora are, în lumea arabă, o semnificaţie sacră dar şi senzuală totodată. Mahomed a instaurat o religie a senzualităţii supusă însă canoanelor. Legenda mai zice că profetul a avut multe concubine cu care a trăit voluptăţile iubirii. Iată ipostaza “licenţioasă” a misterului oriental, alternativa castităţii creştine pe care o propovăduieşte Hristos.
Va urma.

BINECUVÂNTAREA ÎNĂLŢĂRII

2011-06-02T16:17:00.002+03:00

Sfântul Evanghelist Luca, în relatarea despre Înălţarea la cer a Domnului Hristos, spune că Mântuitorul, mergând cu ucenicii spre Betania, deci pe Muntele Măslinilor, şi-a ridicat mâinile şi I-a binecuvântat; şi adaugă Sfântul Evanghelist Luca – cumva aşa ca să nu se uite lucrul acesta – şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer.

… E foarte încurajator lucrul acesta, să ştii că Domnul nostru Iisus Hristos S-a înălţat la cer binecuvântând lumea. Şi binecuvântarea aceasta este de fapt temelia tuturor binecuvântărilor pe care le dă Biserica noastră la sfintele slujbe, pe care de fapt Hristos le dă în Biserica noastră prin mijlocire preoţească. De exemplu, la Sfânta Liturghie: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! E o binecuvântare pe temeiul acestei binecuvântări de la Înălţarea Domnului.

… De ce e important să ştim lucrurile acestea? E important pentru că darurile acestea ale Învierii sunt şi nişte daruri ale vieţii celei înnoite. O viaţă nouă, o viaţă înnoită, o viaţă în înviere, o viaţă întemeiată pe Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o viaţă în care trebuie să fie prezent darul lui Dumnezeu în bucurie: bucuria sufletului, în pace: pacea sufletului cea din nepătimire, în iertarea păcatelor, în binecuvântarea pe care o dă Dumnezeu şi în netemere, în curaj. …

După ce Sf. Evanghelist Luca spune că Domnul Hristos S-a înălţat binecuvântând pe ucenicii Săi, spune şi ce au făcut ucenicii care au fost binecuvântaţi. Ce anume au făcut? S-au închinat lui. Deci binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. …

S-au întors ucenicii cu bucurie mare. şi acum urmează iar ceva frumos: şi erau totdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Bucuria cea mare izvorâtă din binecuvântare şi din închinare aduce din partea omului laudă şi binecuvântare către Dumnezeu. E ceea ce spunem noi la Sfânta Liturghie când zicem: Pe tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm; Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru. Acestea nu sunt cuvinte de ritual, ci sunt cuvinte care trebuie să ne angajeze într-o viaţă duhovnicească autentică, care, de fapt, este o consecinţă reală a conştiinţei noastre că stăm în faţa Domnului Hristos înviat din morţi şi înălţat la cer, în faţa Domnului Hristos, Biruitorul morţii, Care stă de-a dreapta Tatălui, aşa cum îl cunoaştem noi din învăţătura Sfintei noastre Biserici.

Părintele Teofil PĂRĂIAN

Tragedia Opoziţiei

2011-06-01T22:36:00.002+03:00

Tragedia Opoziţiei este amplă, este atât de mare şi diversă încât e şi greu de prins într-o analiză riguroasă. De aceea, poate, ea este mai uşor de exprimat pe bucăţele.
De exemplu:

E condusă de două personaje dintre care unul este sosia unei statui care tace mai inteligent decât el, iar celălalt este atât de ridicol de supărat, încât pare un curcan ţâfnos că şi-a pierdut coada, mărgelele, penele şi alte atribute sexuale, pe care nu le-a avut niciodată.

Va urma.

Coaliţia orientală (I) - un text despre identitate

2011-05-31T21:48:00.002+03:00

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

Între bizantini şi arabi există o atracţie reciprocă, un soi de miraj înflăcărat.

Louis Massignon

Cînd vorbim despre tradiţia ortodoxă o raportăm mai întotdeauna la creştinismul apusean. Aţintim privirea teologică spre Occident, spre fratele nostru “de dincolo” de care suntem legaţi prin religie, ignorând prezenţa rudei “de dincoace”, adică Orientul islamic din imediata apropiere. Există o relaţia de rudenie cu popoarele semilunei chiar dacă acest lucru trece neobservat. Lumea musulmană de lângă noi are o străveche tradiţie răsăriteană a cărei afinitate cu ortodoxia trebuie relevată în ciuda numeroaselor conflicte istorice. Între Ortodoxie şi Islam e o conivenţă secretă, astăzi aproape uitată, care s-a bazat pe un “habitus” comun. Mahomedanii sunt uniţi cu creştinii din Răsărit prin aşa numita formulă orientală, diferită de stilul Europei apusene.

În general, privim lumea musulmană din jurul nostru cu un soi de aprehensiune amestecată cu ironie. Plasăm Orientul apropiat sub specia pitorescului. De acolo ne-au venit şalvarii, turbanele, caftanele, morala decadentă a Fanarului. Privim Islamul din perspectivă fanariotă sau, redeşteptând imagini mai vechi, prin prisma războaielor otomane care au însângerat o epocă din istoria noastră. Ambele puncte de vedere, care vizează lumea mahomedană în ansamblul ei, ignoră un lucru important şi anume acel “substratum” al Orientului. Fără îndoială că Răsăritul islamic are şi un aer pitoresc dar a sublinia numai acest aspect de suprafaţă este ca şi cum ai privi doar bazarele Istanbulului ignorând cupola Sfintei Sofii şi minaretele moscheilor musulmane. Dincolo de aspectul uneori pestriţ al Orientului, e cazul să-i cercetăm fundamentele, să-i dezvăluim spiritul sofianic pe care se bazează colaborarea neptunică a neamurilor răsăritene, fie ele supuse Coranului sau învăţăturilor lui Hristos. Dacă interesele istoriei i-au dezbinat deseori pe mahomedani şi ortodocşi, formula sofianică i-a apropiat, dar întotdeauna a fost o apropiere “clandestină”, greu sesizabilă. Islamicii şi bizantinii au cultivat o “prietenie secretă”, simţindu-se legaţi printr-o afinitate, am spune, ezoterică, în ciuda deosebirilor religioase. De pildă, în anumite împrejurări, suveranii arabi şi bizantini îşi ofereau unii altora daruri. Califul şi basileul îşi scriau epistole ceremonioase. Şi mai trebuie subliniat un amănunt semnificativ: Bizanţul acorda întotdeauna arabilor un soi de întâietate asupra occidentalilor. De exemplu, la masa imperială, protocolul bizantin îi aşeza pe “prietenii” sarazini pe locuri mai măgulitoare decât pe “prietenii” franci. Totodată, ambasadorii din Orient aveau prioritate asupra celor din Occident. Şi exemplele de acest tip pot continua. În timp ce luptele de suprafaţă dintre creştini şi arabi se intensificau, în lumea subterană a diplomaţiei Bizanţul şi Islamul colaborau empatic. Oare pe ce se baza această empatie? Rămâne să cercetăm cu atenţie şi să demonstrăm că putem vorbi de o “ coaliţie orientală” deosebit de subtilă în această zonă a lumii.

Va urma.

Uzurparea libertăţii

2011-05-29T15:39:00.001+03:00

Păcatul este folosirea de către om, în baza libertăţii ce i-a fost dată, a puterilor sale sufleteşti împotriva învăţăturii lui Dumnezeu care exprimă voia lui Dumnezeu. De aceea, păcatul poate fi făcut cu gândul (numai cu gândirea sau puterea raţională) cu cuvântul sau cu lucrul (adăugarea puterii vitale exercitate de trup), cu voie sau fără voie (implicarea sau nu a puterii volitive alături de iuţime, care stă la baza oricărei mişcări sufleteşti, cu ştiinţă (conştient) sau fără de ştiinţă. Puterea poftitoare întotdeauna este implicată, căci se are în vedere satrisfacerea unei pofte sau dorinţe.

Păcatul apare ca o proastă folosire a libertăţii. Libertatea a fost dată omului ca faptele sale, conforme cu voia lui Dumnezeu, făcute prin liberă alegere, să aibă valoarea de virtute, care să îi ridice chipul la asemănarea cu Dumnezeu. Păcatul este opus virtuţii. Dacă virtuţile îl fac pe om asemănător cu Dumnezeu, păcatul îi strică până şi chipul primit la facere. Asemănarea nu se dobândeşte prin fire, ci prin har, deci păcatul are şi consecinţa pierderii harului.

Puterile sufleteşti sunt întreţinute de har, iar pierderea lui înseamnă şi diminuarea puterilor sufleteşti de a lupta în viitor cu păcatul sau, cum se exprimă Sfinţii Părinţi, peste puterile sufleteşti păcatul pune o legătură. Această legătură este slabă la început (pierderea de har este mică) şi omul poate lucra relativ uşor împotriva ei. Cu fiecare repetare a păcatului se aşează noi legături, care se împletesc într-o funie ce limitează exercitarea puterilor sufleteşti.

În afara acestei legături puse deasupra puterilor sufleteşti, a doua consecinţă a păcatului este vina morală a păcătosului faţă de Dumnezeu, pentru că nu îi răspunde binelui cu bine, ci îl mâhneşte pe Dumnezeu după ce acesta îi arată o aşa mare iubire. Nu este vorba nici de vinovăţie juridică din partea omului şi nici de mânie din partea lui Dumnezeu, cum afirmă catolicii. Vinovăţia juridică necesită o judecată exterioară pentru aplicarea unei pedepse exploratorii, în urma căreia se redobândeşte îndreptăţirea. Vina morală din ortodoxie cere o autojudecată interioară, adică pocăinţă.

În sfârşit, păcatul aşează peste suflet şi peste trup o murdărie care îl transformă din templu al Sfântului Duh în vas plin de mizerie. Curăţirea lui, ne spune Mântuitorul, începe dinăuntru, adică de la suflet.

Păcatul este propriu-zis trăirea unei vieţi imorale, prin nerespectarea legilor fireşti care guvernează existenţa creaţiei văzute şi nevăzute şi care ne-au fost nouă descoperite de Dumnezeu atât la începuturile lumii cât şi în desfăşurarea istorică a omului, prin prooroci şi sfinţi, dar mai ales prin intervenţia personală a Domnului în lumea noastră. Iisus ne-a adus învăţătura şi modelul, totuna cu calea şi adevărul după care găsim viaţa.

Lumina lumii

2011-05-29T13:27:00.002+03:00

Duminica a 6-a după Paști

Ultima duminică înainte de Înălţarea Domnului stă în continuare sub semnul victorios al Învierii. La Sf. Liturghie încă mai răsună cu putere imnul bucuriei: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.

Învierea înseamnă lumina adusă în întunericul mormintelor, vederea lui Dumnezeu de către cei care erau sortiţi întunericului iadului. Biruinţa poartă hainele albe ale luminii. Vedem. Trupeşte vedem. Cei care vedem, asociem vederea şi lumina cu viaţa, cu bucuria, cu pacea. Simţul acesta minunat al vederii ni l-a dăruit Dumnezeu ca să putem admira frumuseţea creaţiei şi din aceasta să înţelegem măreţia Creatorului şi să ne dorim să-L cunoaştem, să-L vedem. Căutăm, adică, o altă vedere, vederea sufletească, vederea luminii taborice, acea vederea care ne umple sufletul cu prezenţa lui Dumnezeu.

Trăim. Simţim. Ne privim în ochi aproapele şi descoperim o nouă lume. Privirea comunică iubirea sau, dimpotrivă, duşmănia. Ne bucurăm de darul minunat al vederii şi prea puţin ne dăm seama cum ar fi lumea pentru noi dacă am fi complet lipsiţi de el. Dar nu numai această vedere este importantă, ci, mult mai mult, cealaltă, vederea tainică a sufletului.

Vindecarea orbului din naştere este ultimul îndemn pe care îl primim în această minunată perioadă a Penticostarului pentru a avea curaj. Mult curaj. Pentru că poate şi noi cei necăjiţi, cei orbiţi de patimi sau de grijile acestei lumi, cu care ne întâlnim de la naştere, vom avea fericirea ca Cel ce ne-a creat din ţărână, cu tină să ne deschidă ochii vreodată. Iar dacă lumina acestei lumi descoperă atâtea minunăţii, cu cât mai mult lumina lui Dumnezeu.

Primul semn că Domnul a căutat spre noi şi că a pus din lumina sa în ochii sufletelor noastre este limpezimea cu care ne vedem pe noi înşine, cu toate cele bune ale noastre dar şi cu toate scăderile şi păcatele pe care le avem. Dar trebuie să ştim şi că dacă nu vedem bine şi cu smerenie în propriul suflet, nu am primit lumina şi deci, nici în afara noastră nu putem vedea prea drept. De aceea trebuie să îndrăznim să cerem de la Domnul lumina Sa şi să avem curajul să acceptăm ce vedem prin ea în străfundurile sufletului nostru. Iar ca să putem, trebuie să credem că Fiul lui Dumnezeu există, că El este Cel care face toate acestea cu noi.

De aceea, curăţindu-ne de tot întunericul, dacă Domnul şi nouă ne va spune despre Fiul lui Dumnezeu „L-ai văzut, căci Cel care vorbeşte cu tine Acela este”, va trebui să avem îndrăzneala de a mărturisi în faţa celor ce au rămas farisei, orbi, care vor căuta în fel şi chip să ne tulbure cu întrebări menite să ne zdruncine înţelegerea şi bucuria, că Cineva ne-a deschis cu adevărat ochii.

Am primit de la Fundația Arsenie Boca - 28.05.2011

2011-05-28T23:05:00.000+03:00

Hristos a înviat!

Dragi prieteni,

Pentru noi astăzi este o zi deosebită: se împlinesc doi ani de la înfiinţarea fundaţiei şi îl prăznuim pe Sfântul Ioan Rusul! Astfel, considerăm că avem doi mari ocrotitori: Părintele Arsenie Boca şi Sfântul Ioan Rusul! Pentru rugăciunile lor, să ne miluiască Domnul!

Ne pregătim pentru vizita de mâine la Valea Plopului-Valea Screzii şi suntem tare încântaţi că o să mergem în aşa număr mare (6 maşini x 22 persoane)! Şi de data acesta s-au strâns bani şi ajutoare, vă mulţumim!

Ataşat găsiţi tabelul pe care vi-l trimitem lunar, cu persoane bolnave ce au nevoie de rugăciunea noastră, iar mai jos transmitem articolele de săptămâna aceasta:

Cu prietenie,

Irina Coşoveanu

Tabel –probleme de sănătate

Nr. crt.	Nume	Prenume	Problema personală
1	Dobre	Maria	operată la şold, nu poate merge
2	Curtasu	Lucica Cătălin	handicap locomotor
3	Manta	Diana	epilepsie si diplegie hipotona, microcefalie scolioza ,intarziere psihomotorie severa
4	Pricop	Silviu	dizlocare de inele la coloana (sindrom bipiramidal
5	Ion	Mari	tumoare
6	Dominte	Darius	HTA esentiala , Insuficienta Mitrala , Sindrom Hiperkinetic Cardiovascular, Aritmie Sistolica Supraventriculara
7	Magyara	Rudolf Leonard	ciroza hepatica, ulcer, leucemie si scolioza toracica
8	Huci	Rareş	paralizie cerebrală-tetrapareză spastică, strabism convergent şi retard psihomotor sever.
9	Staicu	Mona	diabet
10	Roman	Adrian	autism infantil
11	Tudor	Alexandra Mihaela	aplazie medulara
12		Andreea	cardiopatie dilativă
13		Adriana-nepotel	epilepsie
14		Nicolas	problema de sanatate cu picioarele
15		Marcela	oarbă-16 ani- diagnostic malign in evolutie
16		Rareş	cancer la creier
17	Rotaru	Denisa	tumora paraventriculara anterioara stanga
18	Meda	Andrada	cancer
19	Saghin	Andrei	pentru salvarea vietii
20	Popa	Alin Catalin	tetrapareza spastica
21		Cristi	cancer
22	Ciocan	Aurelian-preot	cancer la gat
23		Mihai	infarct miocardic antero-septal
24		Andra	cancer
25	Culbeciu	Andreea	nevoie urgent de sânge B3 NEGATIV - este o fetită nou născută - mama a decedat săptămâna trecută -
26	Rambela	Andrei-Ilie	Limfom Hodgkin
27	Pasca	Daniela	leucemie
28	Tudor	Alexandra Mihaela	aplazie medulara
29	Enculescu	Nicoleta	Pareză ;dicopatie lombară ;discartroză cervicală ;sindrom coadă de cal.
30	Colda	Alina Viorica	Copil leucemie
31	Vasile	Marin	infarct miocardic,insuficienta cardiaca,cardiomiopatie dilatativa,diabet zaharat, guta, dislipidemie.
32	Rosu	Elena	prunc nou nascut donator de sange grupa B3 NEGATIV. mama a murit la nastere.
33		Eva Maria	Leucemie acuta limfo blastica
34		Maria	cancer
35	Sofron	Aniela Laura	cancer limfatic
36	Fanea	Florin	neoplasm pulmonar cu metastaze
37	Gingiu	Robert	Paralizat 5 ani
38	Totorean	Alin	liposarcom mixoid de grad inalt
39		Pr. Onufrie	De la M. Sihastria Raraului- opreat de cancer
40	Joimir	Oana	hipoacuzica(
41	Tudor	Alexandra Mihaela	aplazie medulara
42	Szabo	2 fetite	Are doua fetite care au probleme grave cu vederea si ar trebui operate
43	Dumitraciuc	Daniel	Nevoie urgenta de sange B3 Negativ - fetita nou-nascuta, mama a decedat saptamana trecuta
44		Anca Sabina	12 ani –amputarea unui picior
45	Neacsu	Viorica	HANDICAP GRAV
46	Durac(Tarineanu)	Alina
47		Constanta	cu un baiat de 35 ani -bolnav de schizofrenie
48	Pasca	Daniela	leucemie
49			Nevoie urgenta de sange B3 Negativ - fetita nou-nascuta, mama a decedat saptamana trecuta
50		Marian-Iulian	cancer limfatic
51	Paraschiv	Maria	mama unui baietel in virsta de 8 ani cu handicap grav ,
52		Maria	paralizie cerebrala infantila- 6 ani
53		Dragos	Disparut 13 ani, inaltime 1.54, parul de culoare neagra, tenul deschis, semnalemente remarcabile: pistrui, ochi caprui.
54	Zaprea	Viorica	probleme de sănătate
55	CIOPEICA	BIANCA	cancer la maduva osoasa
56		Adelin Serban	Probleme de sanatate
57		Pavel Anton	piciorul stang mai scurt cu 5 centimetrii,are nevoie de o proteza ortopedica
58	Alexandrescu	Radu	autism înalt funcţional
59

Tabel ajutor material

Nr.crt.	Nume	Prenume	Problema personală
1	Bostin	Florin	student ; are nevoie de laptop
2	Curtasu	Denisa Andreeea	ajutor financiar pentru a continua să studieze pianul în Italia
3	Becheanu	Ioana-Roxana	doreşte să fie ajutată cu un serviciul Facultatea de teologie romano-catolica, specializarea : teologie-litere, licentiata in Teologie – Limba si literatura romana didactica.
4	Pap	Felicia	Doreste ajutor material de orice fel
5	Radulescu	Toderita	Repatriere Spania corp neansufletit se roaga Radulescu Raluca
6	Caraiman	Ionela - Laura	invăţătoare la Şcoala cu clasele I-VIII, Izvoare, com. Bahna, jud. Neamţ. Avem un număr mare de elevi în şcoală, dar cei mai mulţi dintre ei au mare nevoie de hăinuţe, ca să poată veni la şcoală în sezonul rec
7	Postelnicescu	Parintele Marius	preot slujitor la Paraclisul "Sfantul Ioan Gura de Aur" din cadrul Academiei de Studii Economice, credit la banca BCR in valoare de 77.000 euro somatie cu executare silita pana la data de 02.04.2011,tel 0763. 84. 86. 82 sau e-mail*postelnicesu@yahoo.com* - parintele Marius Postelnicescu.
8	PărinteleLupu	Ioan	nu-i ajung banii să picteze paraclisul
9	Gheorghe	Preda	Preot- vă solicita sprijinul în numele enoriaşilor din Parohia Băduleşti în vederea realizării lucrării de reparaţie a acoperişului bisericii

Viorica Dinu l-a condamnat definitiv şi irevocabil pe Vântu

2011-05-25T18:06:00.002+03:00

          Udecătoarea Viorica Dinu (care, între noi fie vorba, pare dacă nu incompetentă, atunci cel puţin foarte puţin competentă, şi dacă nu co-interesată, atunci cel puţin rău intenţionată) şi-a depăşit competenţele şi, cu nişte decizii demne de anii '50, l-a făcut pe domnu Vântu, una cu pământu.
          Descinsă parcă dintr-o istorie blestemată şi roşie de sângele martirilor oprimării comuniste, dna Dinu ne anunţă că nu avem a ne interesa de procesul protejatului, pardon acuzatului, dumneaei, că presa nu are voie să scrie despre proces pentru că îl distorsionează, că publicitatea din jurul acestui caz aduce prejudicii actului de justiţie - sau actului de mânărie al justiţiabililor? -, că săracu Vântu e victima unei judecăţi populare - Deşi s-a plimbat liber fără ca nimeni să-l înjure măcar, ce să mai zic să-l atace. Păi asta e justiţie populară? Las că are dna cu pricina acum o judecată de-i sar toate penele!(Vezi mai jos câteva comentarii blânde luate de pe HotNews.) - că săracu interlop e închis degeaba, că trebuie reanalizate toate probele, reaudiaţi toţi martorii şi, eventual, pornit de la daci şi romani; adică "băi idioţilor, ciocu mic şi la coteţ, că m-am supărat rău pă voi muhaielelor şi proştilor şi inculţilor juridic şi duşmanii lu pretenu meu Sorinacio".

          Aşa zisul act de justiţie îndeplinit de această expresie penibilă a statuii legate la ochi, pe care nu pot să o numesc judecătoare, ci numai udecătoare, e o jignire adusă libertăţii, democraţiei, justiţiei, inteligenţei, bunului simţ, responsabilităţii, cât mai există din ele astăzi în jurul nostru şi în noi.
CSM-ul - dacă mai există aşa ceva în afara protejării manifestărilor abuzive şi nelegale ale justiţiabililor - trebuie să acţioneze, pentru că, dacă nu o va face, tare mi-e teamă că până în momentul în care vom vedea diverşi indivizi şi individe alergând pe stradă cu robele fâlfâind, urmăriţi de cei cărora li s-a înfăptuit actul de injustiţie, nu mai e mult.
          Şi înainte de a vă lăsa să citiţi comentariile, închei, aşa cum am început: udecătoarea Dinu l-a înfundat rău de tot pe Vântu. Ceea ce însă nu ne satisface; mult mai satisfăcător ar fi să auzim că acest specimen injustiţiabil a dispărut din justiţia română şi, dacă se poate, să apară şi dovezile despre cum a visat şi a decis ea toate acestea într-o noapte în care o voce i-a spus: Vioricoo.... Vioricoo.... (completaţi cu ce credeţi că s-a întâmplat şi trimiteţi pe adresa blogului).

Comentarii (scuze pentru unele expresii mai dure):

judeca ei, oare.
adica, ma refer la capul personal, din dotare..

Marlanie tipic romaneasca!
Pe usa cabinetului ar trebui scris: scuipati aici! Asa ne trateaza asa o tratam.
Partea proasta este ca noi o si platim. Rusine!

chiar ma intrebam cind gaseste Vintu o judecatoare de cacat sa-l scoata basma curata! Ma gindeam ca nu sunt in Romanica, dar mi-am revenit.

tot presa a incitat si in cazul achitarii de catre preacinstita judecatoare a chinezului care a transat doi oameni, i-a fiert si i-a aruncat la veceu.
stimata doamna dinu, primiti scuipatul meu ca pe o ingerinta a mea personala in constiinta unei secaturi.

deci parerea mea acum este mai clara decat inainte de secretizare. acum sunt sigur ca vantu e vinovat si in plus a platit si judecatorul pt asta.
doar nu crede ca pt o astfel de decizie va fi aplaudata..

Haznaua de sub covorul Occidentului

2011-05-25T08:53:00.000+03:00

Oricum ai întoarce poveste asta cu DSK, ea ne arată că sub covorul frumos colorat şi mirosind a detergenţi scumpi, se ascunde o hazna cât lumea, zisă liberă şi democratică, de mare. Că Occidentul nu e numai democraţie, cum ni se spune, ci şi rahat. Că rahatul de la noi are rude mai înstărite la ei.

Fie că DSK-ul chiar a făcut respectivele avansuri amoroase şi poate şi tentativa de cucerire forţată, fie că totul este un scenariu menit să-l scoată din scenă, aflăm în ea pofte care întunecă raţiunea, desfrâul celui care ajunge mai sus decât semenii săi, setea de putere şi orbirea omului prin putere, mândria deşănţată, desconsiderarea celorlalţi şi utilizarea lor ca simple unelte ale poftelor personale, fie ele sexuale, fie de înavuţire, fie politice, promovarea minciunii în locul adevărului, adularea modelului comportamental negativ, inegalitatea dintre omul obişnuit şi cel aflat pe o anumită treaptă de putere, desconsiderarea persoanei…

Dacă e adevărat, atunci aflăm, la scară planetară și la nivelul omului de televizor, că Strauss-Kahn este un gunoi, un barbar, o brută, un mizerabil, un asemenea cu interlopii noştri: seducător de meserie, apelând mai puţin la farmecele personale cât la faimă, bani, putere…

Aflăm că se ştiau multe alte întâmplări cel puţin dubioase.

Aflăm că gura unor femei care-i reclamaseră abuzurile fusese închisă mai brutal sau mai financiar.

Aflăm că, un lider socialist, preocupat de greaua viaţă a proletarilor, cheltuieşte pe noapte cât zece salarii medii de la noi, plus, pe zi, probabil că încă vreo zece. Că un singur costum de-al lui era cât 60 de salarii medii de la noi.

Că … aşa cum se întâmplă şi la noi, socialismul acestor domni lideri socialişti este o MARE MINCIUNĂ care le foloseşte lor pentru binele întregului popor.

Dacă nu e adevărat, dacă toată tărăşenia asta i-a fost aranjată, aflăm că libertatea, adevărul, protecţia persoanei valorează şi la ei cât valora în comunismul nostru drag din care de-abia nu am ieşit. Păi dacă lui Kahn poţi să-i faci – evident folosind trecutul lui, astfel că şi toate cele de mai sus rămân valabile – aşa ceva, ce valoare mai are libertatea şi adevărul tău de om mic, de membru al turmei libere în ţarc?

Având în vedere că această posibilitate s-a discutat şi este luată în calcul cu multă seriozitate dar şi cu multă linişte, înţelegem că această linişte izvorăşte din cunoaşterea temeinică a patternului, din caracterul obişnuit al unei astfel de situaţii, din conştiinţa că aşa ceva s-a întâmplat, se întâmplă şi se poate întâmpla oricând şi aproape oricui.

Domnului Preşedinte Traian Băsescu, din partea unor români

2011-05-22T15:52:00.001+03:00

OPRIŢI UCIDEREA CAILOR DIN PĂDUREA LETEA

Domnule Preşedinte al României,

Cronometrul este pornit. Şaptezeci şi unu de cai sălbatici sunt condamnaţi la moarte. Acum se află în ţarcuri. Legaţi. Bătuţi. Flămânzi. Răniţi. Vreţi să vedeţi chinul la care sunt supuşi? Puteţi privi fotografiile care stau mărturie. Priviţi ochii acestor cai sălbatici, domnule Preşedinte. Douăzeci dintre ei sunt mânji. Camioanele îi vor duce mâine la abator şi vor fi măcelăriţi. România va fi din nou stropită de sânge. Vom fi din nou văzuţi ca un popor care distruge în loc să găsească soluţii. Vom fi din nou acuzaţi că nu avem suflet, nu avem Dumnezeu.

ONG-urile se plâng de stricăciunile pe care le fac hergheliile în Pădurea Letea. Localnicii învinşi de sărăcia anilor ’80 au lăsat liberi aceşti cai. Iar caii au supravieţuit. Au avut nevoie de hrană. S-au descurcat singuri. Au avut nevoie de adăpost. S-au descurcat singuri. În ultimii ani câteva asociaţii pentru drepturile animalelor au ajutat cu hrană. Cu proiecte şi soluţii concrete pentru mutarea cailor într-o pădure învecinată rezervaţiei Letea. Cu proiecte şi soluţii concrete pentru controlul reproducerii în aceste herghelii. Doar autorităţile din zonă n-au găsit mijloace să rezolve problema.

Însă acestea sunt detalii, domnule Preşedinte. Pot să mai aştepte. Cei şaptezeci de cai programaţi joi pentru abator, nu. Minutele lor sunt numărate. Desigur, nu noi am pornit cronometrul pentru aceşti cai. Nu noi i-am prins cu frânghii şi i-am bătut până la sânge. Nu noi mânuim în abator instrumentele pentru ucidere. Dar simplul fapt de a întoarce privirea ne-ar face părtaşi la o crimă. Conştiinţa noastră refuză o asemenea complicitate. De aceea ne adresăm Preşedintelui României.

Pădurea Letea este declarată monument al naturii. Se află sub protecţia UNESCO. Cine protejează hergheliile de cai sălbăticiţi care trăiesc aici? Tăierea unui copac din rezervaţia Letea este infracţiune. Ce cod trebuie să ne aducă aminte că uciderea a 71 de cai este o fărădelege care ne înjoseşte în faţa întregii lumi şi în faţa propriului suflet?

Domnule Preşedinte, ne adresăm dumneavoastră ca unei instanţe morale. O instanţă a omeniei. Autorităţile zonei nu s-au priceput ori nu s-au învrednicit să facă ce era mai bine pentru hergheliile din rezervaţia Letea. Legislaţia actuală nu e destul de clară sau nu are mecanismele atât de rapide şi eficiente pentru a salva acum cei 71 de cai. Dar omenia nu poate da greş. Omenia nu poate ridica din umeri când ţara noastră este pe punctul de a deveni scena unui nou masacru al necuvântătoarelor. Omenia nu poate tăcea în faţa suferinţei celor neajutoraţi. În faţa nedreptăţii.

Viaţa acestor făpturi e în mâna Domniei voastre. Vă rugăm să priviţi fotografiile celor 71 de condamnaţi. Priviţi ochii acestor cai sălbatici, domnule Preşedinte. Şi apoi hotărâţi dacă merită să mai alerge vreodată liberi sau merită să apuce drumul lăzilor frigorifice, feliaţi şi împachetaţi frumos în pungi de plastic pe care scrie Made în România. Ar mai fi aceea o ţară în care noi să ne simţim mândri că trăim, iar Domnia voastră că îi sunteţi Preşedinte?

Doamne, daca-mi esti prieten,

Cum te lauzi la toti sfintii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu parintii.
Doamne, daca-mi esti prieten,
N-asculta de toti zurliii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu copiii.
Doamne, daca-mi esti prieten,
Nu-mi mai otravi ursita,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu iubita.
Doamne, daca-mi esti prieten,
Cum sustii in gura mare,
Moaie-ti tocul in cerneala
Si-nainte de culcare
Da-i in scris porunca mortii,
Cand si-o ascuti pumnalul,
Sa-l infiga-n mine, Doamne,
Si sa lase-n viata calul.

Trimiteţi această scrisoare pe adresa
procetatean@presidency.ro, presa@presidency.ro, valeriu.turcan@presidency.ro

Am primit de la Fundația Arsenie Boca - 21.05.2011

2011-05-21T09:44:00.002+03:00

Dragi prieteni,

Şi săptămâna aceasta am reuşit, cu ajutorul Domnului şi prin osteneala dumneavoastră să-i ajutăm pe cei în nevoi! Mulţumim celor care astăzi şi zilele trecute şi-au încărcat programul pentru a merge la/sprijini cele două familii, precum şi celor care deja s-au mobilizat pentru tabăra din Valea Screzii – Valea Plopului! Să primescă Dumnezeu jertfa firecăruia!

Nu uitaţi că sâmbăta viitoare pe 28.05. mergem la copiii din Valea Screzii - Valea Plopului. Deplasarea se face ca de fiecare dată, cu plecare de la sediul fundaţiei, la ora 12.15. Dorim să se meargă cu câteva maşini, iar numărul persoanelor care vor merge depinde de numărul de locuri libere în aceste maşini. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu cât mai multe locuri libere în automobil şi să ne confirme numărul acestora până la data de 26.05.2011.

Materialele de săptămâna aceasta sunt:

Cu prietenie,

Irina Coşoveanu

Paul Ghiţiu

Ultrașii - viitorul de întuneric al omenirii?

Contrarevoluţia femeilor - contrarevoluţia pe care o aştept (I)

Dreapta şi Labirintul

Cifrul magic şi mistic al “cupolei de aur” (Coaliţia orientală XV)

Magia Crăciunului (!?)

Petre Țuțea la Clubul Țăranului

GEOPOLITICA ŞI MIRAJUL ÎNFLĂCĂRAT - Coaliţia orientală XIV

Russel Kirk: IMAGINAŢIA MORALĂ (III)

Înţelegerea morţii

LIANTUL ASCUNS (Coaliţia orientală XIII)

FENOMENOLOGIA DESFĂTĂRII ORIENTALE (Coaliţia orientală XII)

John Steinbeck despre bănci (şi esenţa capitalismului), pe la 1939 (FRUCTELE MÂNIEI)

Oameni şi demoni

Coaliția orientală (XI) - Închinarea magilor

Coaliţia orientală (X) - DUH ŞI MAGIE

Alexandru HORIA

Opriţi! Porniţi! Roşia Montană - sau - Despre criza de încredere din societatea românească

Coaliția orientală (IX) - Vraja deşertului şi taina Iordanului

Russel Kirk: Imaginația morală (II)

Coaliţia orientală (VIII) - Al treilea ochi

ÎNDRĂZNEALA CELUI CE CREDE - Duminica a 9-a după Rusalii

PÂINEA ŞI NĂDEJDEA (Duminica a 8-a după Rusalii)

ŞTIINTA şi ştiinţele (Duminicile de după Rusalii)

Coaliţia orientală (VII) - Civilizaţia liniei (III)

Colaliția orientală (VI)

Pietrele tari ale neamului

Eroii, Sfinţii şi Împărăţia

Coaliţia orientală (V) - Civilizaţia liniei (I)

Coaliţia orientală (IV) - Grăuntele de muştar

Moartea, urma păcatului

Moartea – leacul infirmităţii

Moartea ca limită

Taina morţii

De la Babel la Cincizecime şi invers

Singuri, nu putem iubi cu adevărat

Coaliţia orientală (III) - Între mirul smereniei şi parfumul desfătărilor

Coaliţia orientală (II)

BINECUVÂNTAREA ÎNĂLŢĂRII

Tragedia Opoziţiei

Coaliţia orientală (I) - un text despre identitate

Uzurparea libertăţii

Lumina lumii

Am primit de la Fundația Arsenie Boca - 28.05.2011

Prenume

Maria

Lucica Cătălin

Diana

Silviu

Mari

Darius

Rudolf Leonard

Rareş

Mona

Adrian

Alexandra Mihaela

Andreea

Adriana-nepotel

Nicolas

Marcela

Rareş

Denisa

Andrada

Andrei

Alin Catalin

Cristi

Aurelian-preot

Mihai

Andra

Andreea

Rambela

Andrei-Ilie

Limfom Hodgkin

Pasca

Daniela

leucemie

Tudor

Alexandra Mihaela

aplazie medulara

Enculescu