luni, 23 februarie 2015

Eminescu, şcoala românească şi ora de religie


 Mihai Eminescu pedagog și revizor școlar, 5 lei - Lajumate.ro
 
Şcoalele primare nu sunt institute pentru propagarea ştiinţei, ci institute de creştere (educaţiune). Pe de altă parte, Biserica este asemenea un institut de creştere şi influenţa ei asupra şcolii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul şi socoteala nu sunt ştiinţe, sunt mijloace numai, cele dentâi pentru a-şi fixa memoria şi a ajunge la cunoştinţe, cea din urmă pentru a uşura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în şcolile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul şcoalelor din România, că cele primare cât şi cele secundare îngreuie memoria şi judecata copiilor c-o mulţime de cunoştinţe nefolositoare – nicio programă de studii nu-i aşa încărcată ca cea din România – lăsând caracterul şi sentimentele paragină. Ştiinţa începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decât creştere prin deosebite mijloace, din cari religia este cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sâmburele ei moral rămâne şi formează tăria caracterului. Institutele noastre de educaţie – interconfesionale – produc pehlivanii şi papugii cari de la 15-16 ani încep a aspira la funcţiile statului, împlu – privelişte greţoasă – localele obscene de petrecere şi ne inspiră de pe acum dezgust şi o mare nelinişte în privirea viitorului României. (Fragment din articolul:  „Românul” combate ideile emise de noi ... apărut în ziarul Timpul pe 11 octombrie 1878)
            
Lăsând deoparte forma cuvintelor, care ne poartă în atmosfera de acum 144 de ani, nu găsesc în fragmentul de mai sus nimic care să nu fie o temă importantă a educaţiei şcolare a zilelor noastre.
Iar în ceea ce priveşte importanţa religiei în formarea fiecărui om, mai simplu de atât şi mai evident nici că se poate. Acum mă aştept să vină unii şi alţii să zică că Eminescu e bătrân (adică are vreo 172 de ani), că e bolnav, că e habotnic, sau că acum e rece şi că nu mai are habar de focul cu care ard tot soiul de patimi în noi, iar morala religioasă, pe care a fost construită societatea europeană atât amar de ani, le încurcă lucrurile. Ce patimi? Păi a banului, a puterii, a sexului cu diverse soiuri de partener uman, animal şi tehnic, a magiei....
Eminescu nu a rămas cunoscut ca un creştin habotnic sau fundamentalist; şi nici măcar ca unul practicant. Nu poate fi „acuzat” nici de o viaţă de ascet sau de sihastru. Puţine dintre miile sale de articole se opresc asupra religiei. Dar atunci când o face, ca şi în toate celelalte, se dovedeşte acelaşi gânditor închegat şi complex, cu o viziune coerentă, organică, de bun simţ. Ceea ce el ne spune este că, înainte de a vrea să facem din copiii noştri savanţi, ingineri, funcţionari (şi să existe riscul ca ei să ajungă nişte biete nulităţi, nişte carcase fără conţinut, fără repere, cu viaţa dezorganizată, paraziţi sau potenţiali infractori) să avem grijă să le dăm ceea ce este necesar pentru ca ei să devină oameni: adică să-şi ducă viaţa conştienţi de existenţa celorlalţi şi, dacă nu ajung să fie chiar dedicaţi acestei existenţe, măcar să o respecte.  Acest lucru nu se obţine nici prin studiile de istoria religiilor, care rămân în final o chestiune de specializare, de canalizare a unui interes născut tocmai din contactul cu religia, nici prin lipsitele de sevă ore de educaţie civică. Acest lucru nu se poate obţine decât prin includerea poveştilor în educaţia copilului; iar religia are tocmai acest unic merit: de a transmite normele morale de convieţuire armonioasă pe o ţesătură apropiată de cea a basmelor, care au lucrat, alături de contactul senzorial direct şi completându-l pe acesta, în prima etapă a contactului fiecărui omuleţ cu universul înconjurător văzut şi, mai ales, nevăzut.
Chiar dacă din citirea fragmentului de mai sus unii ar putea spune că Eminescu vorbeşte despre necesitatea religiei numai în ciclul primar, eventual în cel secundar, concluzia lor este una greşită. În câteva cuvinte, marele poet creionează, de fapt, o nouă structurare a învăţământului, cu accentul pus în anii primari şi secundari pe formarea ca om, pe „creşterea” sau „educaţia” copilului, pentru ca numai apoi acesta să se întâlnească, treptat şi după vocaţie cu domeniul ştiinţelor.
Mai mult chiar, după cum voi arăta, Eminescu crede că învăţământul confesional este mult mai performant, în ceea ce priveşte calitatea şi soliditatea celui care îl urmează, decât cel general, denumit în text „interconfesional”, adică ceea ce avem astăzi.
Dar dovada cea mai limpede... sunt şcoalele confesionale din Austro-Ungaria, singurele institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în mod riguros caracterul populaţiunilor române de acolo. O altă dovadă sunt şcoalele catolice din Bucureşti, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Şi de ce? Pentru că şcoalele interconfesionale corup.
În ceea ce ne priveşte, când te uiţi în unele dintre manualele bieţilor copilaşi şi te simţi în "Ţara cuvintelor stupide, cu adevărat reci, goale, deformatoare şi nefolositoare, din diverse ştiinţe false şi neputincioase îndesate în minţile lor încă fascinate de lumea poveştilor (Oare de ce îi prind şi, dacă nu se repliază la timp, chiar îi distrug, jocurile de pe calculator pe copii? Oare de ce sunt atât de fascinaţi după filmele cu magie, după cele fantastice sau ştiinţifico-fantastice? Oare nu pentru că în ele caută vitaminele şi mineralele cunoaşterii, necesare dezvoltării caracterului şi spiritului lor, sub forma unui sirop gustos şi nu a unui praf înecăcios sau a unei soluţii scârboase.), parodii ale celor serioase şi adevărate, nu ai cum să nu te întrebi: Şi copiii ce vină au? Sau ce vrem să facem din ei? Că pentru ei nu mai întreb.

vineri, 20 februarie 2015

RUSIA VREA O BUCATĂ DIN ROMĂNIA. DAR NU INSULA ŞERPILOR.



Căci, în ceea ce priveşte Insula Şerpilor, subiectul pretenţiei este Ucraina, nu România. Şi, dacă lucrurile vor merge ca până acum, este de presupus că, într-un viitor destul de apropiat, o va şi avea.
De la România, Rusia are pretenţii mult mai consistente: Moldova. Şi lucrurile, după cum vom vedea, nu se opresc aici. De fapt, în cazul în care această pretenţie veche şi permanentă a Rusiei s-ar materializa, ea ar fi parte dintr-o operaţiune mult mai mare: reîmpărţirea României între Rusia, Ungaria, Bulgaria şi, eventual, Serbia. Ceea ce ar rămâne ar deveni extrem de uşor subiectul unui protectorat rusesc, adică Valahia, republică, sau regiune autoguvernată într-o entitate mai mare, adică, practic, o gubernie rusească.
Republica Federală Moldova
Iulian Fota, fostul consilier prezidenţial pe probleme de strategie, spunea de curând că România este supusă, din 2012 unui război informaţional, adică unei manifestări puternică a propagandei ruseşti prin intermediul unor subiecţi cu impact public, unii chiar cu o anumită popularitate. Acest război, destinat a face cât mai atractivă Rusia în ochii unor lideri de opini, ai unor categorii sociale şi, în final, în cadrul unor mase populare consistente, este împletit cu formule deja clasice, şi clasic susţinute de Rusia încă din perioada sovietică, mişcările civice de stânga  cum sunt organizaţiile sau partidele ecologiste şi ale stângii radicale. Dar ucrurile au mers mai departe: am avut în România, în mic, un scenariu de tip Ucraina la Pungeşti. Dar să vedem cadrul general.
În iulie 2012, mişcarea „Moldova Federativă”, lansată la Chişinău, propunea crearea unui nou stat în care să intre cinci republici autonome: Moldova de Est, Moldova de Vest, Republica Moldovenească Transnistreană, Republica Găgăuzia şi Republica Bucovina şi Regiunea autonomă Basarabia.

Sveatoslav Mazur, liderul noii mişcări, şi membru al partidului filo-rus Patrioţii Moldovei anunţa pe site-ul federatia.md (siteul nu pare a mai fi funcţional, dar funcţionează pagina de facebook şi twiter) că aceasta are drept scop “centralizarea poporului moldav multinaţional în jurul ideii renaşterii Patriei-Mamă Moldova şi pentru a salva teritoriile istorice de laşi şi trădători”. Republica federală urma să aibă o formă de guvernare prezidenţială, iar organul legislativ să fie alcătuit din două camere. Limbile oficiale în noul stat ar trebui să fie “moldoveneasca” şi rusa, iar drapelul national, după cum Voronin afirmă de mult timp, ar fi  bicolorul roş-albastru cu capul de bour drept stemă, sau steagul roşu cu cap de bour. Noul stat ar urma să facă parte din Uniunea Euroasiatică a lui Vladimir Putin.
Proiectul din 2012, un soi de balon de sondare a opiniei publice, a fost continuat în iulie 2014, când trei partide de extrema stângă, creaţii ale Moscovei (Partidul Regiunilor, Partidul Patrioților Moldovei, Partidul Socialiștilor), bașcanul Uniunii Teritorial Administrative Găgăuzia, Mihail Formuzal (Cu cine credeţi că are, din 2013, acord de colaborare Găgăuzia? Cu judeţul Harghita! Pe aceeaşi direcţie, merită amintită şi vizita oficială a ambasadorului maghiar în R Moldova în Găgăuzia.) și Episcopul de Bălți și Fălești, Marchel au semnat un pact privind crearea Mișcării Populare Moldova Mare.
Tema recuperării Moldovei de către Rusia nu este nouă. Ea a constituit şi obiectul înţelegerii dintre Republica sovietică de la Budapesta şi Rusia bolşevică în 1919 când graniţa dintre cele două trebuia să fie pe crestele Carpaţilor. Interesele lor continua să se întâlnească în tema: Romania stat artificial, imperialist care trebuie să revină la situaţia de dinainte de… 1859!. Ideea: „România, ultimul imperiu din estul Europei” a reprezentat zeci de ani elementul central al campaniilor propagandiste ale Cominternului.
Diversiunea: moldovenii minoritate în România
Un glonte a trecut pe lângă urechea României în 2007 când Lucian Timofticiuc a înfiinţat la Iaşi, împreună cu Marian Russo şi Claudiu Alexa, “Comunitatea Moldovenilor din România”. În sentinţa de admitere a înscrierii judecătorul scria că „Se reţine că asociaţia are ca scop apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români care au origine etnica moldovenească şi de a asigura reprezentarea lor pe plan local şi central.
Nici nu este bine înfiinţată şi cecredeţi că se întâmplă? Într-o perioadă a dictaturii comuniste în care relaţiile oficiale erau practice îngheţate  o delegatie a Comunitatii Moldovenilor din Romania este invitată la Chişinău, primită, în 22 februarie, de preşedintele Vladimir Voronin şi apoi primită cu aplauze in Parlament.
În parlamentul de la Chişnău, crezând că situaţia este ireversibilă şi vâzându-se deja liderii unei republici separatiste a Moldovei de Vest, cei trei şi-au dat în petec cu declaraţiile: Aşa cum în Republica Moldova este recunoscută “minoritatea română” şi România trebuie să recunoască “minoritatea moldovenească (MR). Atâta timp cât există un stat independent Republica Moldova, în statele vecine există şi o minoritate a acestei ţări (CA). Atâta timp cât justiţia din România ne-a permis să înregistrăm acest statut în care vorbim pe îndelete de etnia, de minoritatea moldovenească considerăm că deja avem acceptul să activăm în acest sens” (L Timofticiuc, ucrainean, care vorbeşte româneşte fără accent dar susţine că vorbeşte “limba moldovenească”.) Continuând mesajele acestora, Voronin afirmă că în România sunt 10 milioane de cetăţeni moldoveni discriminaţi, care trebuie ajutaţi să-şi obţină drepturile fireşti de minoritari.
Ca urmare a acestor declaraţii Parchetul ieşean a introdus recurs faţă de încheierea Judecătoriei Iaşi şi asociaţia a fost desfiinţată. Dar dacă ea rămânea? Dacă ciumecii care au înfiinţat-o tăceau atunci, o dezvoltau în toată Moldova, făceau propagandă Rusiei “ortodoxe şi anti-imperialiste? Vă daţi seama cam care ar fi fost dimensiunea protestelor de la Pungeşti şi cam care ar fi acum reacţia Rusiei la strigătul de ajutor al oprimatei şi discriminate minorităţi moldoveneşti din România?
Patrioţii moldoveni, marxiştii români, Pungeşti, Roşia Montană....
Pentru a evita comentariile inutile, menţionez că în acest articol nu se discută despre exploatarea gazelor de şist şi nu se susţine vreuna dintre poziţiile intrate în conflict. Acelaşi lucru despre Roşia Montană. Ceea ce ne interesează este numai dimensiunea ideologică şi geopolitică a evenimentelor de la Pungeşti.
Protestele de la Pungeşti au fost organizate de şi la ele au participat “patrioţii moldoveni” şi “marxiştii” de o parte şi cealaltă a Prutului. Iată câţiva dintre ei:
Nicolae Pascaru – patriot moldovean, ecologist, admirator al lui Putin, lider al asociaţiilor filo-ruse şi antiromâneşti “Mişcarea Voievod” şi “Scutul Moldovenesc”. Opozant de la Chişinău, al exploatării gazelor de şist şi al proiectului Roşia Montană (!!!), organizator al protestelor din judeţul Vaslui.
În 2012, Nicolae Pascaru și Csibi Barna (cel cu arderea lui Avram Iancu) au organizat la Chișinău, un protest împotriva “imperialismului românesc” la adresa Republicii Moldova. În noiembrie 2012, la Miercurea Ciuc, Csibi Barna a protestat tot împotriva “imperialismului românesc”, afișând o pancartă pe care scria “Moldova nu e România!”.
Ivan Muntean – patriot moldovean, ecologist, frate al deputatului comunist Iurie Muntean, lider al organizaţiei “Еу грэеск молдовенеште!” (“Eu grăiesc moldovenește”) scris în litere chirilice. Organizator al protestelor de la Pungeşti. o front organisation a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova.
Viorel Furtuna, fost lt. col. în MAI din R. Moldova, lider al organizaţiei “Mișarea Național Democrată”.
Lucian Timofticiuc – “patriot moldovean” din România, ecologist, proprietar şi director al publicaţiei vasluiene “Vremea Nouă”, principala sursă media pentru stimularea, organizarea şi promovarea protestelor de la Pungeşti, participant neîntrerupt la proteste.
 Anatolie Prohniţchi - fost ofițer sovietic, probabil la trupele Ministerului de Interne sau KGB, preşedinte al Partidului Verde Ecologist din Moldova. Cum totul e perfect în R Moldova, a organizat la Chişinău, în 2013, manifestaţii împotriva exploatării de la Roşia Montană.
Toţi aceşti “patrioţi” moldoveni, şi mulţi alţii, dintre care o mare parte nici nu vorbesc moldoveneşte, ci numai ruseşte, susţin acelaşi lucru: Că valahii au anexat Moldova, că trebuie anulată unirea de la 1859 şi trebuie reunită cu R. Moldova în Eurasia.
Protestele de la Pungeşti şi Bucureşti au avut şi alte figuri organizatoare, fie dintre basarabenii trăitori în românia, ca Vasile Ernu, leninist, şi Victoria Stoiciu, troţkistă, fie români şi asociaţii româneşti promotoare ale marxismului cultural.
Într-un interviu la televiziunea online „Omega”, a comuniştilor de la Chişinău, Ernu a declarat că “România este un stat artificial”. Victoria Stoiciu atacă în textele sale România şi românismul basarabenilor. Pentru ea “imperialismul cultural românesc a întreţinut tensiunile identitare din RM, tensiuni nocive pentru statalitatea moldovenească şi, respectiv, societatea moldovenească”.
Asociatia VIRA, organizatoare timp de aproape 18 luni a protestelor, după cum se poate citi chiar pe site-ul acesteia, şi promotoare a revoltei ecologiste la comandă , este parte integranta a ONG-ului FACIAS, care aparţine de Dan Voiculescu. Asociația Vira lucrează îndeaproape cu ActiveWatch, Miliția Spirituală, Criticatac, Tinerii Mânioși, Mircea Toma, Alina Mungiu Pippidi, Claudiu Crăciun, Mihai Bumbaş şi mulţi alţii, cu toţii implicaţi în protestele din Bucureşti şi din alte oraşe ale României.

Posibilitatea unei lovituri de stat model Bulgaria.

"Am fost șocat. Niciodată n-am avut proteste la Pungești și, dintr-o dată, am fost invadați de protestatari. Escaladarea situației a fost cauzată de Gazprom", declara primarul din Pungești, Vlasa Mircia.
În Bulgaria, protestele contra exploatării gazelor de şist au dus la căderea guvernului.
La Pungeşti, dar şi în protestele contra gazelor de şist şi contra exploatării de la Roşia Montană din Bucureşti şi din celelalte oraşe, s-a construit cu minuţiozitate o operaţiune îndreptată împotriva  statului roman, prin destabilizare politică şi contestarea autorităţii de către grupuri de populaţie “nemulţumită”, cu ajutorul unor spioni şi agenţi de influenţă, coloane a cincea (basarabeni din România, imperiul lui Dan Voiculescu, rezervişti, nostalgici comunişti), manipularea prin mass-media şi internet.
S-a urmărit să se obţină cel puţin verificarea scenariului, constituirea unei mase critice de protestatari faţă de politica statului roman şi de contestatari ai Occidentului, atragerea unor lideri de opinie cu influenţă (cum ar fi preoţi), crearea de organizaţii şi de reţele, instalarea unui climat de nemulţumire faţă de statul roman şi, în final, faţă de identitatea românească. În acelaşi timp s-a făcut propaganda pentru beneficiile aduse de o apropiere de Rusia, şi s-a pregătit terenul pentru decuplarea Moldovei de la România.
Protestele împotriva exploatării gazelor de șist din România au pornit cu și datorita unui prim impuls primit de la Moscova via “activiștii” anti-fracking din Bulgaria. În ţara vecină, după cum a fost relatat pe larg în presa bulgară, protestele împotriva exploatării gazelor de șișt au fost puse în pagină de alianța dintre activiștii ecologiști, socialiștii pro-ruși, foștii comuniști și lobiștii South Stream. Prin mişcările de stradă organizate, această alianță a reușit înlăturarea guvernului pro-occidental și înlocuirea lui cu unul subordonat Rusiei, care a interzis exploatarea gazului de șist și a dat afară din Bulgaria compania Chevron.
Însuşi primul grup anti-fracking românesc “Nu vrem exploatarea gazului de șist în România!, a fost creat la iniţiativa şi cu ajutorul activiştilor din Bulgaria. Pentru a sprijini acţiunea de la Pungeşti, bulgarii au organizat şi un protest în fața ambasadei românești din Sofia. În descrierea de pe facebook a evenimentului, se vorbește despre “atitudine fără precedent a autorităților române”, despre o “companie compromisă, Chevron”, despre “violențele jandarmilor” etc.
Un interes deosebit pentru protestele de la Pungeşti a fost arătat şi de presa rusă. Postul de televiziune Russia Today a trimis de două ori o echipă de filmare în localitate (care a filmat cu carul de emisie al TVR!!!), iar pe site-ul Vocea Rusiei ştirile despre opresiunea şi violenţele de la Pungeşti au fost dintre cele mai accesate.
Protestele de la Pungești, începute în octombrie, au fost pregătite din aprilie-mai 2012. Timp de un an şi jumătate, organizaţii precum Asociația Vira au străbătut judeţul Vaslui, şi au ținut pe stradă, în casele oamenilor, în trenuri sau în adunări publice “campanii de informare și dezbatere” în care se explica în detaliu de ce prin exploatarea gazelor de șist corporaţiile americane le vor distruge pământul, apa, viața și viitorul.
Provocarea de la Pungeşti a fost o acţiune menită să creeze o nemulţumire locală, să o amplifice, să creeze haos şi panică, să iniţieze şi să dirijeze “lupta de eliberare împotriva opresorilor”, identificaţi initial cu imperialiştii americani şi statul roman slugă al acestora, apoi chiar cu românii şi românismul şi să se creeze cel puțin o identitate separatistă regional care să pregătească unirea “moldovenilor” într-un singur stat. De altfel, la Pungeşti, pe întreaga perioadă a protestelor, în afara personajelor unionist amintite şi a “soldaţilor lor” veniţi de peste Prut, a fost prezent şi steagul roşu cu cap de bour al anunţatei Moldove federale.
După cum spuneam la început, aici a fost aplicat un scenariu de tipul Ucraina, numai că pe stimularea unei revolte populare ecologiste, nu etnice. Dar componenta etnică, necesară pentru formarea Moldovei Mari, deja implicată şi în timpul protestelor, aşteaptă în spatele unor astfel de puneri în scenă.



Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...