joi, 29 ianuarie 2015

Califatul Europei de Vest? (3) Alarmism, sau realism? Copacii Islamului.



            Această analiză nu are ca scop demonizarea lumii islamice şi idealizarea celei occidentale. Ea nu se constituie într-un material de propagandă pro sau contra ceva, ci doreşte să facă o descriere (săracă de altfel, dată fiind cantitatea uriaşă de date) a unui fenomen de o complexitate imensă şi de întindere planetară, la care asistăm în direct: posibila înlocuire a civilizaţiei occidentale cu cea islamică. De asemenea, îşi propune să explice posibilele cauze ale fenomenului şi să ofere unele idei pentru ca istoria să nu se repete şi în Europa fostelor state comuniste.
Tulburător pentru mine, un creştin copt din Egipt, care a trăit şi a lucrat ca medic în ţări musulmane şi nemusulmane, este abisala neputinţă de înţelegere a Islamului de către media din Vest, de către lideri şi de către omul de pe stradă. Este uluitor să vezi gradul de ignorare a adevărurilor flagrante şi a faptelor în felul în care sunt concepute politicile. (Saba E. Demian)

Unele dintre comentariile primite la primele două episoade ale acestui studiu (episoade pe care le găsiţi aici şi aici) îl cataloghează ca alarmist, sau contestă posibila desfăşurare de evenimente prezentată. Motivaţia lor: superioritatea culturii şi civilizaţiei europene faţă de cea islamică; numărul mic al radicalilor în raport cu musulmanii paşnici din Europa; aparatul poliţienesc şi militar superior numeric şi ca dotare etc. Nu e cazul să ne îngrijorăm, spun ei, democraţia (cea care, într-o formă prost înţeleasă a făcut posibilă situaţia aproape fără ieşire de astăzi, spunem noi) şi prosperitatea (El Dorado-ul râvnit de tot cel care nu are) Vestului vor învinge.
Asta deşi demonstraţia noastră pornea de la datele realităţii: modificarea raportului demografic, în mod accelerat, în favoarea musulmanilor, prin natalitatea superioară, prin imigraţia tot mai mare a acestora, prin convertiri, prin scăderea populaţiei native şi prin emigrarea acesteia. Iar dacă e să vorbim despre cultură, ceea ce avem astăzi în spaţiul occidental este de fapt o subcultură, bazată pe mediocritate şi hedonism, pe libertinaj (şi nu libertate) şi exibare în exces a simţurilor;  raţiunea a fost de mult lăsată deoparte în favoarea unui delir al autodistrugerii. Dat fiind acest presupus avans cultural şi civilizaţional (în tot mai mare măsură bazat însă numai pe tehnică nu şi pe interiorului uman) multora nu le vine să creadă în posibila instaurarea a unui regim Islamic totalitar. De ce? Pentru că, li se pare lor, aşa ceva nu mai este astăzi posibil. Iată însă câteva argumente pentru care, considerăm noi, este posibil.
După cum am arătat deja în cazul Suediei (episodul 2), ca urmare a spălării creierelor practicată de peste 50 zeci de ani şi a atotputerniciei mass-media marxiste, ca în orice totalitarism care se respectă, problemele reale nu există, sunt minore, sunt invenţiile duşmanului ideologic, sau sunt prezentate ca nişte binefaceri.
Dacă, de exemplu, tema colonizării masive a Europei de Vest de către cei din lumea a treia, în majoritate musulmani sau convertiţi chiar aici la islam, nu apare, pentru că nu este corectă politic, în presa care dictează moda politică a zilei, ci numai în cea contestară, etichetată, adesea, de către corecţi politic, ca extremistă sau naţionalistă, atunci ea nu apare nici în presa din România, decât sporadic, ca o curiozitate, o fi sau nu o fi?, ceva ce nu este oricum la ordinea zilei. Asta nu înseamnă însă că această uriaşă colonizare nu are loc odată cu toate fenomenele despre care am vorbit deja în episoadele anterioare şi pe care le vom relua mai detaliat şi în acesta şi în cele viitoare.
Istoricii, specialiştii în securitate şi cercetătorii fenomenului au anunţat această evoluţie încă din secolul 20, iar studiile, care o prezintă, ca certă se înmulţesc în noul secol. În 2008, în lucrarea Organizaţiile teroriste - Conceptualizarea terorii vs securitatea europeană, Prof.univ.dr. Anghel Andreescu, Conf.univ.dr. Nicolae Radu considerau, pe baza datelor de la acel moment şi a estimărilor anterioare, că islamizarea Europei este foarte probabil a se împlini către sfârşitul secolului 21. Riscul ca populaţia creştină din ţările occidentale să fie depăşită numeric pe parcursul câtorva generaţii de către imigranţii musulmani se acutizează şi mai mult pe fondul crizei demografice din Europa şi a natalităţii ridicate a noilor veniţi (Buchaman, 2005). Menţinerea imigraţiei la cote ridicate din statele musulmane, va duce la aşa-zisa „Eurabia”, moscheile putând să depăşească, din punct de vedere numeric, bisericile. În situaţia în care U.E. nu abordează o strategie viabilă de control a imigraţiei provenită din statele cu populaţie musulmană, foste colonii ale statelor Europei (Barnea, 2007) nu este exclus să asistăm chiar la transformarea Europei într-un continent islamic, până la sfârşitul secolului al XXI-lea (Lewis, 2006). Între timp, populaţia musulmană s-a dublat, iar imigraţia s-a triplat. În Anglia sunt mai multe moschei decât biserici creştine, situaţia foarte posibilă şi în Franţa şi Germania, luând în calcul şi lăcaşele de cult neoficiale. Oricum, numărul imamilor a depăşit în toate aceste state, dar şi în Suedia sau Olanda, numărul preoţilor/predicatorilor creştini.

Radicalismul european neaoş

Ne îngrozim de practicile criminale ale grupării teroriste Statul Islamic şi ale altor grupări radicale, de comportamentul totalitar al unor state islamice, de cruzimea, amploarea, nemerenicia crimelor acestora îndreptate, de obicei împotriva celor de o altă religie, dar chiar şi a coreligionarilor lor; şi ni se par ireale, cel puţin de negândit să se întâmple pe sol european. De aceea, mulţi dintre noi refuză să iasă din confortul călduţ al acelor câteva gânduri de a avea şi de a consuma, care le mobilează existenţa zilnică, şi să accepte că, mâine chiar, lumea poate arăta altfel.
Dar nu aici, în Europa, am avut noi Revoluţia franceză, o matrice a viitoarelor genociduri totalitariste, un prim regim totalitar bazat pe ideologie, cu vestita perioadă a “Terorii” în care a functionat legea "Moartea, singura pedeapsa"; cu teroarea ca practică, legislaţie şi principiu. O practică reluată peste o sută şi ceva de ani de revoluţia bolşevică şi de regimurile comuniste  cu zeci de milioane de victime? Oare nu aici în Europa am avut un regim nazist şi altele fasciste, care au adus alte zeci de milioane? Nu avem chiar acum, aici, la câteva sute de kilometri, în Ucraina de est şi Crimeea, răpiri, execuţii, dispariţii, mutilări, genocid, suspendarea legii statului şi aplicarea legii bunului plac?
Şi  oare nu mai există şi prin Vestul acesta civilizat şi superior cel puţin câteva sute de mii sau chiar milioane de francezi, nemţi, englezi, italieni, spanioli etc., altfel nativi get-beget, care, dacă ar şti că nu li se întâmplă nimic, ar lua casele, averile, vieţile celor mai avuţi sau ale duşmanilor lor ideologici, fecioria fetelor sau virtutea femeilor concetăţenilor lor? Şi nu sunt destule zeci de mii, individual sau în bande, care chiar fac asta ştiind că riscă puşcăria sau (în SUA) chiar moartea? Şi atunci, de ce nu ar face-o, în definitiv, nişte străini?
Aşa numita noastră superioritate civilizaţională nu este decât, în mare parte, o spoială, care cade la prima aversă mai consistentă. Este exact ceea ce remarca Soljeniţin în celebrul său discurs de Harvard: ...inima democraţiei şi a civilizaţiei voastre a rămas fără electricitate timp de câteva ore, cel mult, şi iată că deodată hoarde de cetăţeni americani ies pe stradă, jefuiesc şi violează. Iată cât de subţire e pelicula! Iată cât de fragilă şi de roasă de o boală internă e structura voastră socială.  
Să ne amintim de toate mişcările extremiste europene din Irlanda Spania, Franţa, Italia sau Germania, care au lăsat în urmă, după cel de-al doilea război mondial, zeci de mii de morţi, au semănat teroarea pe străzile oraşelor occidentale, au mutilate trupuri şi suflete şi au provocat distrugeri importante. Organizaţiile teroriste de stânga: 17 Noiembrie în Grecia, RAF germană, Brigăzile Roşii italiene, Action Directe în Franţa; de dreapta: Ordinea Nouă şi NAR în Italia; grupările teroriste naţionaliste: IRA irlandeză, ETA bască (fiind doar cele mai cunoscute) au avut şi un destul de important sprijin popular ca urmare a nemulţumirilor, exasperării şi contestării sistemului.
În ultimii ani este în construcţie o vastă reţea teroristă europeană în cadrul careia colaborează terorişti locali cu cei islamici.  Teroriştii din Orientul Mijlociu le-au promis celor de aici ajutoare şi arme, în schimbul fidelităţii lor faţă de strategia luptei acestora. Serviciile italiene de informaţii au identificat, în luna aprilie 2001, o nouă reţea numită “FIRUL ROŞU”, care ar reuni următoarele grupări teroriste: “GRAPO”(Grupul de Rezistenţă Antifascistă Întâi Octombrie) din Spania, “GRUPAREA DE ACŢIUNE DIRECTĂ“ din Franţa, “PIRA”(Adevărata Armată de Eliberare Irlandeză) din Irlanda, “BRPCC”(Brigăzile Roşii - Partidul Comunist Combatant) şi “FEDERAZIONE” (FEDERAŢIA), ambele din Italia. Cea din urmă reuneşte, în fapt, trei noi mişcări teroriste italiene, anume “NPR” (Nucleul Proletar Revoluţionar), “NIPR” (Nucleul deIniţiativă Proletar-Revoluţionar) şi “NTA” (Nucleele Teritoriale Antiimperialiste). Potrivit datelor oficiale, “NTA” ar reprezenta un real pericol datorită structurării şi organizării grupurilor sale, reţeaua acoperind aproape în totalitate teritoriul peninsulei, spre deosebire de celelalte două grupări din componenţa “FEDERAŢIEI”, “NRP” şi “NIPR”, prezente în zonele celor două mari oraşe, Milano şi Roma. (Prof.univ.dr. Anghel Andreescu, Conf.univ.dr. Nicolae Radu - PRIVATIZAREA VIOLENŢEI. MEDIUL DE SECURITATE ŞI PSIHOLOGIA TERORII; 2011).
Parteneriatul radicalilor islamişti cu reţelele de crimă organizată
Oriunde ar acţiona grupările islamiste (şi, în general, toate grupările teroriste), acţiunile lor  sunt conjugate cu activităţi de tipul crimei organizate: jafuri, trafic de droguri, de arme, de carne vie, extorcări de bani etc., fie că se ocupă direct de ele, fie că sunt în simbioză cu bandele criminale organizate. După cum spune Dr Cristian Baci în Revista de Investigare a Criminalităţii nr. 4, 2010:  Obiectivele celor două tipuri de organizaţii sunt adesea comune, vizând impunerea propriilor politici, controlul economiei statelor, dezvoltarea paralelă a structurilor economico financiare subterane, proliferarea corupţiei, înlăturarea liderilor politici consideraţi incomozi, practicarea asasinatelor împotriva adversarilor.  
În acest sens, rapoarte oficiale ale poliţiilor sau ministerelor de interne din statele vest-europene, precum şi o serie de mărturii “personale” ale unor personaje implicate în lupta împotriva infracţionalităţii relevă că în toate suburbiile, cartierele sau oraşele ocupate de imigranţii islamici şi nu numai, există o mulţime de bande care se ocupă cu activităţi de criminalitate organizată, care se constituie în surse pentru existenţa zilnică dar şi pentru finanţarea organizării celulelor, grupurilor şi organizaţiilor islamiste. De fapt, este destul de greu de apreciat din exterior, în măsura în care poliţia şi în general statul au scăpat din mână aceste zone, cât din separarea şi închiderea acestora este pentru motive politico-religioase şi cât pentru motive interlope (este de fapt un subiect aproape nediscutat şi deci neelucidat, câte dintre aceste mişcări radicale din întreaga lume, de diverse inspiraţii: maoiste, comuniste, islamiste, naţionaliste etc., sunt mobilizate cu adevărat de acele “idealuri”, sau acestea sunt doar o acoperire pentru activităţiile ilicite? Sau câte au pornit ca organizaţii radicale teroriste şi pe drum au devenit tot mai mult bande criminale? )
Am arătat în primul episod că în Franţa există din 1996  751 de ZUS (Zone Urbane Interzise) delimitate prin decret guvernamental, în care autorităţile, chiar dacă nu o recunosc oficial, nu mai au nicio autoritate şi în care cei care nu locuiesc acolo şi, mai ales europenii nativi, sunt sfătuiţi nici să nu intre. Altfel spus, Republica ia sfârşit în apropierea liniei de demarcaţie dintre acestea şi restul teritorului.
În iulie 2012, guvernul francez a anunţat un plan pentru reafirmarea controlului statului în 15 dintre cele mai cunoscute ZUS desemnându-le ca Zone prioritare de Securitate (ZSP). Numărul ZPS-urilor a ajuns între timp (în numai 2 ani) la 64; o listă completă găsiţi aici . Districtele (subunităţi ale suburbiilor) infestate de criminalitate, desemnate de către Ministerul de Interne includ părţile puternic musulmane din Amiens, Aubervilliers, Avignon, Béziers, Bordeaux, Clermont-Ferrand, Grenoble, Lille, Lyon, Marseilles, Montpellier, Mulhouse, Nantes, Nice, Paris, Perpignan, Strasbourg, Toulouse etc.
În ultimul articol al lui Soeren Kern - European 'No-Go' Zones: Fact or Fiction? puteţi găsi de altfel o mare cantitate de informaţii precum şi zeci de link-uri către materiale scrise sau video din presa franceză sau străină, sau ale unor observatori independenţi, despre infracţionalitatea din Franţa, inclusiv clasamente ale zonelor celor mai periculoase. Din motivele enunţate la începutul acestui episod, materialele media nu fac, în general, legătura dintre infracţionalitate şi zonele compact musulmane, dar o putem face singuri suprapunând ZUS-urile peste ZSP-uri.
Copacii Califatului mondial: Statele islamice şi…
Statul Islamic, a cărui principal funcţie este aceea de a pune în practică legea lui Dumnezeu, urmăreşte să impună Islamul ca ideologie  care să domine întreaga lume… În acest sens, Jihadul a fost întrebuinţat ca un instrument atât pentru universalizarea religiei cât şi pentru stabilirea unui stat mondial imperial - afirmă irakianul Majid Kadduri, o autoritate mondială pe tematica islamică, în cartea sa “Război şi pace în legea Islamului”, apărută în 1955.          
Nu numai în Europa, ci pe întreg globul lumea islamică dă dovadă de o vitalitate de excepţie: demografică, religioasă şi politică.
Islamul mondial era estimat în 2010- 2011 la circa 1,6 miliarde de adepţi, adică cca 23 % din populaţia globului.
Nu mai puţin de 49 de state au o populaţie majoritar musulmană şi o legislaţie care merge de la aplicarea 100 % a Şariei: Iran, Pakistan, Arabia Saudită,Qatar, Emiratele Arabe Unite, 12 state din Nigeria, statul Aceh în Indonezia, Yemen, Maldive, Iraq, Brunei, Afganistan, Sudan, Mauritania, la aplicarea ei în diverse grade doar în viaţa personal şi în unele aspect publice.
Pentru a avea o imagine cât mai fidelă a fenomenului expansiunii Islamului şi pentru a nu rămâne cu impresia greşită că Europa noastră, în definitiv, mică este singura beneficiară a acestuia, va invit într-o scurtă incursiune pe celelalte continente.

Indonezia în jur de 209 milioane de musulmani (88 % din populaţie), pe locul 1 în lume. „Indonezia devine un arhipeleag jihadic”, datorită extremismului islamic, care îşi face tot mai mult simţită prezenţa în regiune, pe fondul instabilităţii politice şi sociale. (geopolitics.ro)
India – 172 milioane (14,2 %) în 2011. Islamul este religia cu cea mai rapidă creştere.
Pakistan – 190 milioane de muslmani din 196 milioane total. Rata de feritilitate 3,6 %
Israel – musulmanii au crescut de la 14,1 % în 1990 la 25 % în 2011 şi, se estimează, vor fi majoritari in jurul lui 2035. Rata de fertilitate 3,4 comparativ cu 1,4 a evreilor. În zona palestiniană, sporul demografic de 3 ori cât cel israelian. Numărul locuitorilor Palestinei împreună cu cel al refugiaţilor depăşeşte de două ori populaţia Israelului. În acelaşi timp se remarcă o tendinţă de emigrare a evreilor din Israel.
Rusia – după diverse surse, între 20 şi 30 milioane de musulmani din 140 milioane. În regiunile de origine a ruşilor: Breansk, Smolensk, Novgorod, Pskov, Ivanovsk se nasc de 2-3 ori mai puţini oameni decât mor.  Creşterea populaţiei musulmane prin: natalitatea înaltă din Caucazul de Nord (Cecenia, Inguşetia, Daghestan, de 3-4 ori mai mare decât mortalitatea); imigraţia masivă din ţările învecinate musulmane. ONU estimează la 116 milioane populaţia Rusiei în 2050 în care ponderea musulmanilor ar putea fi apropiată de 50 %.
Africa – după diverse surse între circa 434.500 milioane şi 565.000 milioane din circa 1.100.000 (în 2010).
Canada – de la 579,640 (2 %) în 2001 la 1.053.945 (3,2 %) în 2011. Rata de fertilitate 2,4 în comparaţie cu 1,6 a celorlalţi locuitori.
… Organizaţiile islamiste
Vi s-au părut îngrozitoare crimele de la Charlie Hebdo?  Cu Statul islamic şi atrocităţile sale sunteţi oarecum deja familiarizaţi, dar de Boko Haram aţi auzit?  Probabil, mai puţin, sau de loc pentru că este o grupare islamică care acţionează în Nigeria. Şi care, deşi a omorât în aceeaşi perioadă, între 3 şi 7 ianuarie 2015, în oraşul Baka şi în 16 sate din împrejurimi, peste 2000 de oameni (majoritatea femei, copii, bătrâni, bolnavi) şi a distrus literalmente acele aşezări, nu a provocat niciun val de “Şi eu sunt Baka”, niciun marş al mai marilor lumii şi al cetăţenilor Parisului sau ai altei capitale. Pentru că, nu-i aşa, se întâmplă la ei nu la noi. Deşi, Boko Haram, numai în 2014, per total, a produs peste 11.000 de victime. Tot ei au răpit sute de fete de la două şcoli, au provocat mutaţii mari de populaţie, convertiri forţate etc.
Tipică este organizaţia islamo-nazistă Boko Haram ce luptă activ in Nigeria pe o platformă politică islamistă secesionistă, panarabică, ce promovează purismul şi supremaţia rasială şi religioasă, mişcare ce a intrat pe scena războiului cu doar 8 ani in urmă cu o mînă de oameni ajungînd in prezent să atace armat penitenciarele statului şi forţele de ordine. Este vorba de un pattern. Acelaşi fenomen a putut fi observat şi in Sudan…un partid islamo-fascist cu o aripă paramilitară care treptat, prin presini, agresiuni, asasinate, şantaj reuşeşte să subjuge toată scena politică a unei ţări şi ulterior anihilează orice nucleu nemusulman, religios sau laic. Sudan, Somalia, Niger deja au fost cîştigate; se întîmplă, cu aceleaşi legităţi şi trucuri, ocupaţia silenţioasă a islamului in Etiopia, in Uganda, in Ghana, in Burkina, şi de curînd şi in Kenya. Primul pas şi in acelaşi timp semn al ocupaţiei este obţinerea prin felurite strategii a statutului legal şi a includerii in legislaţia naţională a şariei, întîi intr-o formă ameliorată şi treptat in plenitudinea ei totalitaristă. Deci începutul expansiunii se poate remarca atunci cînd tot mai mulţi musulmani rezidenţi dintr-o ţară încep să militeze [=vocifereze] pentru recunoaşterea din partea autorităţilor statale a compatibilităţii şariei cu constituţia laică şi cu cutumele celorlalte creligii, această campanie neîncetînd pînă cînd nu obţin măcar o frîntură de Şarie inclusă in sistemul de drept. (în linie dreaptă)
Acelaşi lucru se întâmplă peste tot în lume acolo unde există mari comunităţi musulmane şi, evident, organizaţii islamiste, chiar şi atunci când ele nu sunt majoritare. În ultimii zece ani sunt omorâţi anual circa 100.000 de creştini doar pentru că sunt creştini; imensa majoritate a acestor omoruri au loc pe teritoriile afectate de radicalismul islamic. Dar oricare alt “necredincios” e bun fie mort, fie, dacă are noroc, sclav. Alte milioane sunt siliţi să-şi părăsească casele şi ţinuturile. Mulţi sunt convertiţi cu forţa.
Cele circa 90 zeci de organizaţii radicale islamiste declarate teroriste (pe lista ONU, dar şi pe cele ale UE, sau cele naţionale ale SUA, Israel, India, Egipt, Rusia etc., care includ de obicei şi alte organizaţii locale, nedeclarate teroriste la nivel planetar ), sutele de organizaţii mai mici, grupuri, celule locale dar conectate la unele dintre cele mai cunoscute, acestea sunt, împreună cu statele islamice care le şi susţin strategic şi financiar, copacii care sunt destinaţi formării statului islamic mondial. Iată un exemplu:
Frăţia Musulmană
(Analize detaliate şi stupefiante despre prezenţa ei în Europa şi SUA la 1, 2, 3, 4, 5; un serial video de peste 10 ore aici) este cea mai veche şi mai mare organizaţie politică musulmană din lume, o mişcare islamistă globală înființată în 1928 de către Hassan al_Banna, un admirator declarat şi susţinător al lui Hitler. (Mulţi analişti ai fenomenului au arătat inspiraţia şi baza nazistă a celor mai multe dintre organizaţiile islamiste)
Crezul mișcării: Allah este adevărul nostru suprem, Profetul este conducătorul nostru, Coranul este legea noastră, jihadul este drumul nostru şi moartea în slujba lui Allah este cel mai măreţ ideal. Allah este cel mai mare. Ambiţia lui Al-Banna a fost aceea de a institui Şaria ca o lege globală: Este o datorie obligatorie pentru fiecare musulman să  se străduiască pentru idealul de a face din oricare om un musulman şi întreaga lume islamică, astfel încât steagul Islamului să fluture peste întreaga planetă, iar chemarea muezinului să poată răsuna în toate colţurile lumii. Allah este cel mai mare.
La început a activat mai ales în Egipt, dar activiştii săi au cooperat înainte şi în timpul războiului cu naziştii în Germania, iar unii dintre ei au fost membri ai celebrei (prin cruzime) divizii bosniace Handschar SS. Către 1950 mişcarea avea circa 2 milioane de mebri, iar influenţa sa, ideile şi modelul  s-au extins în lumea araba constituind baza pe care s-au constituit mai târziu multe dintre organizaţiile teroriste actuale printre care Hamasul, Al-Qaida şi Jihadul Islamic Palestinian. La începutul anilor 60, membri şi simpatizanţi s-au mutat în Europa şi SUA şi în anii care au urmat au creat o reţea de moschei, organizaţii de caritate, organizaţii pentru drepturi şi libeertăţi şi organizaţii islamiste destinate nu ajutării musulmanilor din aceste zone pentru a se integra (aşa cum se afirma de faţadă), ci extinderii islamismului.
La rândul lor aceste organizaţii s-au unit în asoiaţii, ligi, uniuni islamice internaţionale care au influenţat în mod decisive, de la nivelul ONU sau UE, introducerea conceptului de islamofobie şi au contribuit în statele respective la o discriminare pozitivă tot mai pronunţată în favoarea islamului, crescând în acelaşi timp intoleranţa şi discriminarea împotriva creştinilor. Multe dintre aceste organizaţii au ajuns consultanţi sau parteneri ai guvernelor pentru implementarea unei legislaţii a toleranţei faţă de Islam şi Islamism şi de intoleranţă faţă de actele de discriminare. Caracteristic pentru cele mai multe dintre ele este dublul limbaj practicat de liderii şi membrii lor: în spaţiul public, unul de deschidere şi cooperare în vederea integrării şi al unei cât mai bune convieţuiri; în interiorul lor, al moscheilor, al reuniunilor naţionale sau internaţionale, de luptă pentru impunerea totală a Islamului în societăţile respective.
Baza activităţii lor în Europa s-a constituit în Germania pentru ca apoi modelele de organizare, de organizaţii şi de negociere cu autorităţile să fie aplicate în restul statelor vest-europene.
Principalele state finanţatoare ale FM au fost Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Turcia, primele două chiar şi după ce, oficial, au aderat la desemnarea ei ca organizaţie teroristă de către Egipt. Dar venituri uriaşe, în medie de zeci de milioane de euro anual au fost primite, în fiecare dintre statele occidentale, de la bugetele naţionale pentru finanţarea aşa-ziselor programe şi proiecte de integrare.
În acest moment, Frăţia Musulmană este prezentă (după surse diferite) în de la 70 la peste 100 de state (diferenţele provin de la ascunderea ei sub faţada organizaţiilor civice), reuşind să construiască, ca alternativă islamică moderată acceptată ca partener al guvernelor (tot datorită acestei faţade civice), o formidabilă reţea mondială.
Va urma.

joi, 22 ianuarie 2015

Obama se va opune prin veto legii care ar interzice avortul după 20 de săptămâni de sarcină. Istoricul lui Obama în ce privește avortul

Cu ceva timp în urmă am avut un mic text - de fapt traducerea parţială a unui articol referitor la direcţia covârşitoare a planificării familiale în America - avortul - pe care l-am denumit "Avortul, politică de stat în SUA". Mi s-a reproşat că exagerez, că nu acesta este adevărul. (Am distribuit în acelaşi timp ştirea privind iniţiativa republicanilor de reducere a posibilităţii de avort doar pentru primele 20 de săptămâni). Poziţia exprimată de preşedintele Obama vine însă să întărească cele afirmate anterior. Căci simplificând oarecum (dar nu prea mult), statul, în acest moment, este Barack Obama. Mâine, poate, va fi altfel.

„Liderul lumii libere”, președintele american Barack Obama, se va opune prin veto legii care ar incrimina avortul după a 20-a săptămână de sarcină, a comunicat Casa Albă ieri, înaintea discursului anual privind starea națiunii.
Legea, a comunicat serviciul de presă al Casei Albe, „ar restricționa în mod inacceptabil drepturile reproductive și de sănătate ale femeii și este un asalt la dreptul femeii de a alege”. Proiectul legii urmează să fie votat de Camera Reprezentanților din Congresul SUA mâine.
Anunțul nu este o surpriză pentru nimeni. Obama este cel mai radical pro-avort șef de stat american din istorie. El are, conform dosarului alcătuit de organizațiile civice conservatoare din SUA care monitorizează activitatea politică, 0% voturi prolife în carieră, înainte de a veni la Casa Albă, și numeroase acte administrative de promovare și finanțare a avortului, din prima zi a primului său mandat. Iată mai jos, rezumate, câteva date.
Așadar, Barack Obama:
Între 2001 și 2007, în calitate de congressman:
  1. a votat de 4 ori contra Born Alive Protection Act – o lege care obligă medicii să acorde îngrijiri copiilor avortați târziu, care prezintă semne vitale; aceștia sunt lăsați să moară, deși sunt viabili;
  2. a votat contra interzicerii avortului cu naștere parțială – procedură de avort în ultimul trimestru de sarcină, deosebit de barbară (legea de interzicere a fost promulgată în 2003 de președintele G.W. Bush, dar aplicabilitatea ei este extrem de limitată);
obama-avortCa președinte și șef al guvernului american:
  1. în a treia zi a primului mandat a abrogat Mexico City Policy, decret al fostei administrații republicane, care interzicea finanțarea de la buget a organizațiilor care promovează avortul în afara SUA. Printre principalii beneficiari – Fondul Națiunilor Unite pentru Populație și Planned Parenthood, ambele implicate în politica de avorturi forțate din China;
  2. s-a opus interzicerii avortului selectiv motivat de sexul nedorit al copilului;
  3. a acordat anual, în medie, 400 milioane USD pentru Planned Parenthood, cea mai mare organizație de avort din lume (circa 50% din bugetul acestui adevărat business al morții) a cărei ramură românească este Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală (SECS);
  4. în timpul „crizei bugetului” din 2011, când guvernul a fost la un pas de a nu mai putea funcționa, a refuzat orice compromis, riscând colapsul instituțiilor centrale, până ce nu a obținut continuarea la același nivel a finanțării Planned Parenthood;
  5. a numit în Curtea Supremă doar judecători pro-avort – element-cheie în condițiile în care tabăra pro-life caută rejudecarea deciziei Curții prin care, în ianuarie 1973, s-a instituit „dreptul la avort”, Roe vs. Wade;
  6. a ales sau numit în posturi executive cheie persoane cu viziuni pro-avort declarate, precum vicepreședintele Biden, secretarul de stat H. Clinton, șeful cancelariei Rahm Emanuel sau ministrul sănătății Tom Daschle;
  7. autor și principal susținător al „Obamacare”, lege de reformă a sistemului sanitar care face avortul și contracepția și mai accesibile financiar, din bani publici;
  8. a abrogat decretul lui G.W. Bush care proteja spitalele care refuză să faciliteze proceduri avortive;
  9. a emis un decret care obligă spitalele confesionale să asigure anumite proceduri care violează convingerile religioase ale cultelor respective;
  10. a emis un decret prin care permite finanțarea publică pentru cercetarea distructivă pe embrion;
  11. și-a exprimat sprijinul oficial pentru politica antinatalistă a guvernului chinez, „O familie – un copil”, în ciuda practicii avorturilor forțate.
Legea cărei i se va opune vizează „protejarea nenăscutului care poate simți durere” – un artificiu la care au recurs congressmanii pro-life pentru a face o breșă în legislația federală. Reamintim, odată cu decizia Curții Supreme a SUA în cauza Roe contra Wade din ianuarie 1973, avortul este permis până la naștere, pentru orice motiv, în toate statele. În cei peste 40 de ani care au trecut opinia publică a devenit majoritar pro-life și au fost adoptate zeci de legi statale pro-life, însă decizia federală Roe nu a putut fi răsturnată.
Opinia noastră rămâne aceeași ca întotdeauna și nu ne ferim să o spunem, nici măcar în aceste vremuri tensionate în care orice cuvânt „nepotrivit” te poate aduce pe o listă neagră: ce autoritate morală poate avea un astfel de om pentru a se pretinde liderul lumii democratice? Ce este democratic în avort, și mai ales ce este democratic în avortul după 20 de săptămâni de sarcină? Din fericire, spre deosebire de alții, putem face diferența între o națiune și conducătorii săi. Doar să nu fie prea târziu pentru America…

Sursa: culturavietii.ro

marți, 20 ianuarie 2015

Mărturisindu-i pe mărturisitori - în căutarea vredniciei pierdute

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Califatul Europei de Vest? (II) Imigraţie, violuri, incendii şi dictatură în Suedia.





Vi se pare uneori că România este puţin cam zgomotoasă?
V-aţi dorit adesea liniştea şi consensul, predicate până de curând (şi încă nu ştim ce ne mai rezervă viitorul) de nişte politicieni de prin mai toate partidele şi de jurnalişti, analişti, comentatori de bine? Vă pare unora, din această cauză, rău că trăiţi aici? Vă cred. Îndemnul meu este să priviţi în jur şi în viitor; s-ar putea să vă reconsideraţi poziţia.
În episodul de astăzi, în continuarea analizei situaţiei Islamului în Europa, vă voi prezenta un caz extrem, unic la nivel mondial, dar perfect pentru un studiu de caz, despre încotro poate duce actuala politică multiculturalistă şi corectă Europa. Şi atenţie: ceea ce în acest caz se poate petrece într-o perioadă de timp mică, în tot restul, dacă acest rest nu se va trezi, se va împlini într-una puţin mai mare. Dar nu mult mai mare. Deci:
V-aţi fi închipuit vreodată că Suedia va ajunge pe locul doi în lume la violuri, după Lesotho?
V-aţi putea imagina vreodată că Suedia este pe locul 1 în lume la şcoli incendiate premeditat?
V-ar fi trecut cumva prin minte că în Suedia s-ar putea ajunge la dictatură?
Eu recunosc: până la recentele cercetări pe tema Islamului în Europa, care m-au dus şi în acest stat al Europei, nu l-aş fi crezut pe cel care ar fi venit să mi le spună. Sau, mă rog, le-aş fi pus sub semnul îndoielii. 
Consecinţele imigraţiei masive fără politici de integrare
Suedia este ţara cu cea mai permisivă politică de imigraţie. Imigraţia per capita (adică pe cap de suedez) este mai mare decât a fost vreodată în America şi nu are egal în istoria Vestului. Pe săptămână, Suedia primeşte mai mulţi refugiaţi din Siria decât Statele Unite, Canada şi Australia împreună primesc într-un an întreg. (conform articolului: Suedia, un rai pentru terorişti şi traficanţi, apărut în Dispatch International, pe 29.09.2014). Statele Unite primesc cca 70.000 refugiaţi pe an, Canada 20.000 şi Australia cca 15.00. Suedia nu are nicio limitare şi primeşte cam acelaşi număr de refugiaţi din lumea a treia ca şi aceste trei ţări la un loc. Suedia este singurul stat care acordă automat rezidenţă permanentă sirienilor care o solicită, fără a cere documente care să dovedească originea celor care pretind că vin din Siria. S-au format astfel reţele foarte bine organizate, care sporesc traficul cu fiinţe umane. Dacă nu există control al celor care intră, problemele de Securitate sunt enorme: teroriştii capătă fără problemă rezidenţă şi cetăţenie şi apoi pot călători oriunde în lume – chiar şi în SUA, cu care Suedia are un acord de tip visa waiver. Dar, până la terorism, din cauza unei imigraţii mult prea mari pentru posibilităţile sale, Suedia trebuie deja să facă faţă unui număr de probleme importante.
Sistemul de învăţământ, în trecut unul dintre cele mai solide din lume, a ajuns acum pe ultimele locuri între statele din OECD (Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare). Fostul prim ministru Fredrik Reinfeldt a recunoscut, după pierderea alegerilor, că, din cauza imigraţiei, nu mai sunt resurse pentru reforme.
Integrarea imigranţilor a eşuat, astfel că din nou Suedia este pe ultimele locuri în OECD. Imigranţii nu au locuri de muncă, trăiesc din programe de stat şi din ajutoare sociale, adesea întreaga viaţă, se izolează de suedezii nativi, au rezultate mai slabe în şcoală, iar şcolile cu mulţi imigranţi au performanţe tot mai scăzute.
De altfel şi în evaluările  ONU privind “Indicele de dezvoltare umană”, Suedia cade de pe locul 6 în lume în 2007, pe locul 12 în 2014.
În suburbiile locuite de imigranţi au loc revolte regulate (vezi revolta Husby din 2013, cunoscută în întreaga lume),
Suedia se găseşte pe locul doi în lume (după Lesotho) la violuri, şi pe locul întâi în lume la incendieri premeditate ale şcolilor.
Între 2000 şi 20913 numărul locuitorilor străini a crescut cu 713.000 în timp ce cel al sudezilor nativi cu numai 50.000. La o populaţie totală de aproape 10 milioane, sunt deja peste 10 % imigranţi (peste 80 %, dintre ei, musulmani) ceea ce ne arată că este pe cale o masivă schimbare demografică. Atât de mulţi imigranţi aduc şi costuri mari: în present de circa 14 miliarde de dolari anual.
Motivaţia acestor costuri uriaşe este aceeaşi cu cea pentru care, dincolo de primirea neselectivă, este asaltată Suedia de imigranţi:  ajutor social care acoperă atît chiria locuinţei cât şi cheltuielile iminente de masă şi transport ale familiilor în şomaj (cazul majorităţii celor nou-veniţi dar şi al multora dintre cei vechi, alocaţie pentru copii generoasă,  asigurare medicală a tuturor locuitorilor săi şi învăţămînt de toate gradele gratuit (probabil ca mai puţin atractivă facilitate).
În cazul în care vor fi acordate vize de reşedinţă permanentă pentru un număr mediu de 80.000 de imigranţi pe an, pentru următorii ani s-ar aduna circa 640000 de nou sosiţi. În general, fiecare resident permanent din lumea a treia trage după sine cel puţin alţi 2-3 membri ai familiei, ceea ce ar însemna peste 2 milioane de nou sosiţi în 8 ani. (De ce 8 ani? Veţi afla în curând.) Împreună cu cei deja stabiliţi şi luând în calcul şi nou-născuţii pe teren suedez se ajunge la o cifră optimistă de 4 milioane şi una pesimistă de 5, populaţie alogenă susţinută în cea mai mare parte, de partea active dintre cei cca 8 milioane de suedezi nativi .

În Suedia de astăzi, cel puţin în ceea ce priveşte imigraţia, avem de a face cu o dictatură. Părerile contrare sunt sever amendate. Persoanele şi organizaţiile care fac comentarii în acest sens sunt acuzate de media principală şi de liderii politici de rasism, fascism, nazism, xenofobie. Oamenii sunt etichetaţi public şi devin nişte proscrişi, îşi pierd locurile de muncă, asistenţa social, sau chiar libertatea, pe motiv de “hate speech” (discursul urii). Şi nu pentru că au spus ceva rău despre imigranţi, ci pur şi simplu pentru că au criticat politica guvernului referitor la imigraţia fără limite, fără o strategie şi fără mijloace de integrare a nou-veniţilor.

Lovitura de stat din decembrie 2014
Politic, la nivelul partidelor parlamentare, există două poziţii:
1.      Imigraţia fără reserve, sprijinită de 7 dintre cele 8 partide parlamentare, care consideră că aceasta este o binefacere pentru Suedia.
2.      Imigraţia controlată, aşezată pe politici clare de integrare, funcţie de posibilităţile statului şi societăţii şi de prezervarea celor două, susţinută de Partidul Democrat de orientare national-conservatoare.
După alegerile din septembrie 2014, Partidul Democrat, înfiinţat în 1996, ca reacţie la acest tip de politică imigraţională, a ajuns al treilea partid parlamentar cu 49 de locuri (14 %) după social-democraţi, cu 113 mandate, şi moderaţi, cu 84. În propaganda de stânga, care domină presa şi politica europeană actuală, partidul democrat este asimilat partidelor de extremă dreapta, alături de UKIP britanic sau Frontul Naţional francez, deşi atât criticile cât şi propunerile lui ţin  de un elementar bun simţ şi pragmatism politic naţional şi statal. Şi chiar European.
În decembrie 2014 proiectul de buget, propus de cabinetul condus de fostul lider sindical Stefan Löfven, a fost respins în parlament. În prima fază, primul ministru a decis ţinerea de noi alegeri în 22 martie 2015. Dar după ce sondajele de opinie au arătat că democraţii sunt în creştere accelerată, fiind situaţi deja la 18 %, astfel că nici alianţa social-democraţi-verzi-comunişti, nici cea de centru dreapta nu ar fi avut posibilitatea de a face majoritatea în parlament, şase partide au semnat un protocol de guvernare comună şi pe 27 decembrie au anunţat că nu se vor mai ţine alegeri în 2015. Acordul din decembrie, după cum a fost el denumit, se întinde până în 2022 (de aceea făceam acele calcule privind evoluţia demografică pe 8 ani), ceea ce înseamnă că, în afara cazului că democraţii obţin peste 50 % în 2018 (ceea ce nu ar fi chiar imposibil, data fiind înrăutăţirea accelerată a situaţiei, dar nici foarte uşor data fiind posibilitatea  Puterii de a manevra), actuala largă coaliţie şi-a asigurat 8 ani de guvernare fără Opoziţie; în realitate, după cum a fost şi etichetat  de criticii săi, Acordul din decembrie este o veritabilă lovitură de stat soft, care, spun aceştia, a pavat drumul Suediei către deces.
Un parlament de faţadă şi un partid (în curând) unic
În afara existenţei unei Opoziţii reale, care să poată amenda politicile guvernului, instituţiile democratice din Suedia sunt intacte, dar ele devin o carcasă lipsită de conţinut. În fapt apare un sistem parlamentar dublu: parlamentul oficial continuă să existe, dar în spatele acestuia va funcţiona adevăratul centru de putere format din liderii celor 7 partide (cele 6 de la guvernare şi comuniştii care le susţin), unde, departe de ochii publicului, se vor lua deciziile, care vor fi prezentate parlamentului. Aici cei 300 de parlamentari (din 349) evident că vor fi de accord cu tot ceea ce s-a decis.
Noul sistem mai este descris, de către criticii săi, şi ca o dictatură consensuală, dat fiind faptul că oricare ar fi guvernul pe care îl va avea Suedia în următorii 8 ani, acesta va avea în realitate puteri dictatoriale. De exemplu, bugetele anuale vor trece de acum încolo fără nicio problemă. Adică politicile economice, sociale, culturale nu vor mai putea fi amendate în niciun fel.
În declaraţiile lor, liderii celor 6 partide au susţinut că Acordul din decembrie a fost necesar pentru a asigura Suediei o guvernare “ordonată” şi “responsabilă”. Totuşi, Jan Björklund, liderul Partidului Poporului a dezvăluit adevărata intenţie: ţinerea în afara puterii a “partidelor resentimentare”.

Deformarea presei aliată regimului după calapodul ideologiilor marximului cultural este atât de avansată, iar dictatura acestora este atât de puternică în Suedia, încât, după cum afirmă Ingrid Carlqvist şi Lars Hedegaard în articolul lor - Sweden: From "Humanitarian Superpower" to Failed Stateniciunul dintre jurnaliştii prezenţi la conferinţa de presă a primului ministru, în care acesta a anunţat noua ordine politică nu a pus  evidenta întrebare: Nu este obligaţia Opoziţiei politice să se opună politicilor guvernamentale?  Pentru că, dacă nu, la ce mai este bună Opoziţia? Şi de ce să mai organizăm alegeri democratice dacă toatepartidele “responsabile” sunt în acelaşi glas?”

Şi, ne mai întrebăm-amintim noi:
Nu pe un asemănător fundal de dictatură ideologică, în statele din Estul comunist, în jurul partidelor comuniste, s-au strâns formaţiuni “neresimentare”, vorbind într-un singur glas, şi formând, până la urmă, un singur partid?

Problema reală în Suedia acestui moment nu este larga alianţă politică, ci scopul pentru care ea a fost realizată. Nimic de reproşat, dacă ea ar fi avut numai scopul ieşirii dintr-o situaţie de instabilitate politică – aşa cum se întâmplă în Germania, de exemplu . Dar cu totul de acuzat atunci când ea se suprapune peste o deja existent ă dictatură ideologică şi are ca scop eliminarea de la decizie a unui partid,  care reprezintă un anume procent din populaţie, deci, de fapt, eliminarea de la libertatea de expresie şi de la decizie a persoanelor care formează acel procent: 14, 18 sau mai mult la sută. Aceasta nu mai este alianţă responsabilă, ci o dictatură politică pe fundament ideologic.
(Va urma)

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...