miercuri, 31 decembrie 2014

Sfântul Vasile cel Mare, ocrotitorul săracilor şi al bolnavilor


Sfântul Vasile cel Mare (330-379), una dintre personalităţile cele mai reprezentative ale secolului al IV-lea, a adus o contribuţie de o importanţă deosebită nu doar în organizarea activităţilor caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci şi în dezvoltarea învăţăturii Bisericii despre tămăduirea omului şi practica medicală, ca unul ce avea şi cunoştinţe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena. În scrierile Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia voastră este de a practica filantropia“ (Epistola 189, 1).

Sfinţii Părinţi considerau că medicul îndeplineşte o meserie ca oricare alta - Sf. Vasile cel Mare îl aşază pe medic între meşteşugari (Epistola 233, 1) - şi că, prin urmare, formarea sa profesională nu trebuie să fie mai religioasă decât cea a unui cârmaci de corabie şi trebuie să se facă în şcolile existente (Origen, Contra lui Cels, III, 13.).
Totuşi, medicina, având în centrul ei grija faţă de oameni şi preocuparea faţă de suferinţă, devine una dintre ocupaţiile de maximă importanţă pentru om: „Toţi cei care vă îndeletniciţi cu medicina ştiţi că chemarea voastră înseamnă grija faţă de om. Şi mi se pare că cel care pune ştiinţa aceasta înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri, cărora îşi poate închina omul râvna, şi-a găsit judecata cuvenită şi nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atât de adevărat că de lucrul cel mai preţios dintre toate, care este viaţa, îţi vine să fugi ca de ceva dureros atunci când nu poţi reda cuiva sănătatea“ (Epistola 189).
Nu există nici o piedică în calea creştinilor de a face apel, în caz de nevoie, la medici şi de a aplica remediile preconizate de ei, după sfatul lui Isus Sirah: „Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă“ (Is. Sir. 38, 12-13). Sfântul Vasile cel Mare notează în acest sens: „Este o încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina“ (Regulile Mari, 55, IV), întrucât, chiar dacă vindecarea bolnavului se face cu ajutorul ştiinţei medicale, Dumnezeu este Cel ce dăruieşte tămăduirea omului: „În ceea ce priveşte ajutoarele artei medicale, să nu ne punem toată nădejdea pentru uşurarea durerilor numai în această artă, ci să ştim că Domnul nu va lăsa să fim încercaţi mai mult decât putem suporta“ (Ibidem, 55, II).
Vorbind despre crearea lumii, în Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare arată că Dumnezeu încă de la început a făcut să răsară anumite plante, în scop terapeutic, anticipând suferinţele pe care omul le va avea de îndurat după căderea în păcat: „Nici una dintre ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvântătoare, sau sunt descoperite de ştiinţa medicală pentru vindecarea noastră» (Omilii la Hexaemeron, IV); „Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală nu au răsărit din pământ aşa la întâmplare, ci s-au produs în mod cert prin voinţa Creatorului, ca să ne fie nouă de folos“ (Regulile Mari, 55, II).

Cauzele bolilor
În ceea ce priveşte cauzele bolilor, nu toate acestea, spune Sfântul Vasile, ne vin de la natură sau de la o dietă greşită, sau din alte cauze corporale, ci adesea ele „sunt pedepse pentru păcatele noastre, venite asupra noastră pentru întoarcere. Căci Scriptura spune: «Pe cine iubeşte Domnul, pe acela îl ceart㻓 (Pilde 3, 12) (Regulile Mari, 55, III). Dar bolile mai provin câteodată „şi de la cererea celui rău, când Stăpânul cel iubitor de oameni pune la luptă ca un împotrivitor al acestuia pe un mare luptător şi dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a slujitorilor săi, ceea ce ştim că s-a întâmplat în cazul lui Iov“ (Ibidem). Mai aflăm însă şi altă cauză „pentru care se întâmplă bolile la sfinţi, ca în cazul Apostolului. Căci, ca să nu pară că trece peste limitele naturii omeneşti şi ca să nu creadă cineva că el ar fi înzestrat de la natură cu ceva în plus, era bolnav necontenit, ca să arate că natura lui era cu adevărat omenească“ (Ibidem).
„De unde bolile? De unde morţile premature? - se întreabă Sfântul Vasile - Un lucru trebuie să avem precis în minţile noastre, că odată ce suntem făptura Bunului Dumnezeu, că odată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie să ne închipuim pentru noi o situaţie mai bună. Morţile vin de la Dumnezeu; dar, moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos, eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au ca autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. Începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre. Am putea să nu avem nici o suferinţă, dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca că nu am fost noi înşine autorii suferinţelor noastre?“ (Omilia a IX-a. Că Dumnezeu nu este autor al relelor).
Concluzionând învăţătura sa despre ştiinţa medicală, Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte: „Aşadar, nici nu trebuie să fugim cu totul de această artă, nici nu trebuie să ne punem cu totul nădejdea în ea“ (Regulile Mari, V). Privirea noastră trebuie să fie mereu către Mântuitorul Iisus Hristos, Tămăduitorul tuturor.

Spitalul bizantin, o „sănătoasă sinergie între tradiţia ortodoxă şi medicina raţională“
„Biserica Ortodoxă este aceea care a luat iniţiativa organizării profesiunii medicale în vederea îngrijirii şi tratamentului sistematic al pacienţilor într-un cadru spitalicesc. Oamenii Bisericii nu numai că vorbeau în cuvinte frumoase despre medici, ci-i şi foloseau într-un mod necunoscut până atunci pentru împlinirea scopurilor filantropice ale Bisericii. Spitalul bizantin este dovada cea mai puternică a unei sănătoase şi salutare sinergii între tradiţia creştină ortodoxă şi medicina raţională“ (Samuel Harakas).
Se poate considera, într-adevăr, că la Bizanţ, în secolul al IV-lea, s-au născut strămoşii spitalului modern, Biserica însăşi luând iniţiativa de a angaja medici profesionişti, de a le organiza serviciul şi de a-i remunera. Timothy S. Miller consideră chiar că „acele xenodocheia bizantine reprezintă nu numai primele instituţii publice care oferă îngrijiri medicale bolnavilor, ci şi principalul curent, al dezvoltării spitaliceşti de-a lungul Evului Mediu, din care atât Occidentul latin, cât şi Orientul musulman s-au inspirat pentru propriile echipamente medicale. A retrasa naşterea şi dezvoltarea centrelor pentru bolnavi în Imperiul Bizantin înseamnă a scrie primul capitol al istoriei spitalului însuşi“ (T. S. Miller, The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire).
Rolul esenţial în această naştere l-a avut Sfântul Vasile cel Mare, urmat apoi de Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul a ridicat, în 369, într-un cartier periferic din Cezareea, un spital dotat cu personalul necesar (Epistola 94). Acest aşezământ, denumit Vasiliada, a devenit modelul multor astfel de instituţii în Capadocia şi în alte provincii. Anul înălţării celor dintâi clădiri ale marelui aşezământ de asistenţă socială şi medicală de la Cezareea Capadociei, 369, se găseşte înscris cu cinste în toate cronicile de istorie a medicinii. Este punctul de plecare a numeroase opere similare, a spitalelor răspândite în întreaga lume.

„Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune“
Aşezământul Sfântului Vasile cel Mare era un complex instituţional social destinat suplinirii statului în acest domeniu. Complexul era foarte întins încât, după adevăr, era numit „un nou oraş“. Cuprindea cel puţin o biserică şi anexele pe care le vom aminti. De asemenea, adiacentă spitalului, era afiliată sub atenta supraveghere a Sfântului Vasile, o mănăstire.
Sfântul Vasile a schimbat radical sistemul de caritate existent la acel moment, înlocuind ocazionalele împărţiri de daruri cu ceva permanent, care să ajute în mod efectiv şi continuu pe cei aflaţi în nevoie. Socotea aceasta o datorie esenţială pentru episcop, şi, conştientizând foarte bine acest lucru, a adoptat-o cu bucurie şi i s-a dăruit total. «Dar dacă vrei să slujeşti, să slujeşti în numele Domnului Hristos. Pentru că Acesta a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut“ (Mt. 25, 40). Pentru că dacă ai primit pe străini, şi ai ajutat pe săraci, şi ai mângâiat pe cei în suferinţă, şi ai dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie, şi calamitate, şi ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui Însuşi» (Constituţiile ascetice I, 1).
Această mare operă de ajutorare nu poate fi înţeleasă decât în concepţia Sfântului Vasile ca reformator al monahismului răsăritean. Căci după ce a pus ultimele rânduieli în viaţa monahală cenobitică, Sfântul Vasile, pentru a permite călugărilor să facă în mod mai concret bine semenilor lor şi pentru a pune la dispoziţia lor opera de binefacere, a anexat, la mănăstirile sale, spitale sau azile pentru bolnavi şi săraci, în care călugării îndeplineau sarcinile cerute.
Complexul cuprindea, de o parte, case pentru găzduirea leproşilor, de altă parte azile pentru bătrâni şi bolnavi; o mare clădire pentru călătorii străini; şcoli pentru copii, în care se învăţau şi diferite meserii. Toate aceste diverse clădiri erau despărţite prin grădini, care dădeau întregului edificiu un aspect foarte armonios. Iată şi o descriere făcută de către Sfântul Grigorie de Teologul: „Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune..., prin cuvântul său el deschide hambarele bogaţilor... satură pe cei săraci cu pâine. Adună în acelaşi loc pe cei răniţi de foame, printre aceştia sunt unii care abia mai respiră, bărbaţi, femei, copii, bătrâni... Apoi el imită pe Mântuitorul Iisus Hristos slujitor, Care, încins cu o pânză peste mijloc, nu dispreţuia să spele picioarele ucenicilor, şi, cu proprii slujitori, sau, dacă vrem, cu cei asemenea lui în robie, deveniţi în această împrejurare, asemănători în lucrare, el îngrijea trupurile celor bolnavi, îngrijea sufletele, aducându-le astfel mângâiere» (Sfântul Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile).
În această descriere, Sfântul Grigorie de Nazianz punctează una dintre caracteristicile majore, care fundamentează programul caritabil al Sfântului Vasile: destigmatizarea bolnavilor, mai ales a celor suferinzi de boli incurabile. Sfântul Vasile nu doar că a stabilit un cămin leproşilor, dar chiar a încercat să îi repună, în ochii societăţii contemporane, ca fiind fiinţe umane ce au nevoie de iubire.

O nouă concepţie despre boală şi despre bolnav
Vasiliada asigura îngrijire caritabilă în şase categorii importante: săracii, străinii şi cei fără adăpost, orfanii, cei bătrâni şi infirmi, leproşii şi bolnavii. Toate aceste servicii, atât tradiţionale, cât şi inovatoare, au fost combinate în aşezământul Sfântului Vasile într-un mod strălucit.
Având în vedere varietatea serviciilor caritabile oferite de Vasiliadă nu este surprinzător că aceasta este privită ca cea mai complexă manifestarea practică a filantropiei creştine. „Ce este atât de surprinzător la acest spital? - se întreba Timothy Miller. În mod sigur confluenţa celor şase areale majore ale serviciului caritabil“.
Sfântul Vasile era conştient de faptul că impunea lumii o nouă concepţie despre boală şi despre bolnav, o concepţie revoluţionară faţă de stările anterioare. Într-adevăr, în societatea de atunci, omul bolnav, devenit neputincios în a mai lua parte la viaţa activă, se situa în afara interesului membrilor comunităţii. El era lăsat să se sfârşească în izolare, producând doar sentimentul fricii de molipsire.
Spitalul Sfântului Vasile cel Mare asigura îngrijirea medicală celor bolnavi, în mod special a celor care nu aveau mijloace materiale pentru aceasta. Teodoret al Cirului scrie că împăratul Valens a donat pământuri pentru spital, specificând să fie folosite pentru însănătoşirea săracilor (Teodoret al Cirului, Istoria bisericească). Bolnavii erau trataţi în spitale, numite de Sfântul Vasile xenodocheia, care se deosebeau de instituţiile caritabile de până atunci prin faptul că aveau personal medical angajat. Spitalul, deşi nu era o instituţie seculară, era servit de doctori şi asistente specializate. Sfântul Vasile a legat administrativ spitalul de mănăstire, şi călugării priveau slujirea în spital ca una dintre principalele îndatoriri monahale.

Vasiliada atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca un adevărat loc de pelerinaj
Ideile, nu o dată conforme concepţiilor noastre medicale moderne privind asistenţa bolnavilor, izolarea leproşilor, munca infirmilor şi ucenicia copiilor, ne fac să ne întrebăm dacă realizarea unei opere de asemenea proporţii izvora numai din reflecţiile episcopului, ale cărturarului şi binefăcătorului sau, mai ales, medicului care fusese Sfântul Vasile cel Mare. Este necesar să menţionăm că în afară de contactul Sfântului Vasile cel Mare cu medicina, la Atena, în familia lor domnea o veche tradiţie cu privire la îngrijirea bolnavilor, fiindcă în Pontul natal, bunicii şi străbunicii Sfântului Vasile trăiseră în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul, marele apostol al Capadociei, de la care, se pare, a moştenit aplecarea spre alinarea suferinţelor. În afară de aceasta, potrivit cu obiceiurile Bisericii creştine din primele veacuri, episcopul era şi medicul păstoriţilor săi. În plus, faţă de aceste argumente, se ştie că Sfântul Vasile a mai avut un sfătuitor priceput, în persoana credinciosului său medic Meletie, pe care l-a ţinut mulţi ani alături, fiindcă sănătatea şubredă a Sfântului Vasile cerea să aibă totdeauna ajutor medical în preajma sa.
După ridicarea marelui aşezământ de la Cezareea, poporul entuziazmat striga că Sfântul Vasile a înfăptuit cea mai mare dintre minunile lumii şi de atunci nu i s-a mai zis altfel acestui aşezământ decât Vasiliada, nume sub care a străbătut secole, până la noi. Faima operei atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca la un adevărat loc de pelerinaj, şi nimeni nu pleca de acolo fără să-şi lase, zguduit, obolul, fiecare pe cât îi îngăduiau mijloacele. Elocinţa celebră a Sfântului Vasile, mai înflăcărată ca oricând, contribuia la adunarea fondurilor menite să asigure trăinicia operei sale. Sfântul Vasile îşi descrie aşezământul său, într-o scrisoare adresată guvernatorului provinciei, astfel: „S-ar putea, oare, susţine că înfruntăm autoritatea atunci când ridicăm Dumnezeului nostru o casă de rugăciuni, măreţ construită şi înconjurată de locuinţe, dintre care una încă de la început a fost hărăzită căpeteniei locului, iar celelalte mai mici, potrivit cu rangul lor, servitorilor lui Dumnezeu, dar care ar putea fi folosită de magistraţi şi de alaiul vostru? Pe cine îl păgubim noi, oare, dacă înălţăm adăposturi pentru străini, pentru călători, pentru cei pe care neputinţa îi sileşte să ceară ajutor; şi cui strică dacă le dăm mângâierea şi alinarea de care au nevoie, îngrijitoare, medici, dobitoace de tras şi cărăuşi? La aşezăminte cum este al nostru e nevoie întotdeauna de meşteşugari, de cei ce sunt de trebuinţă în orice clipă, de cei care se pricep să facă vieţuirea mai uşoară; ne trebuie case pentru meşteşugari şi tot felul de lucruri care să împodobească un loc ca acesta, aşa încât să fie spre slava Celui ce ne cârmuie şi căruia I se cuvine toată cinstirea» (Epistola 94).

„Nu-i folositoare dărnicia faţă de cei care fac din infirmităţile trupului lor prilej de neguţătorie“
În legătură cu ajutorarea săracilor şi a celor bolnavi, Sfântul Vasile ne îndeamnă, printr-un mesaj devenit acum mai actual ca oricând, să fim, totuşi, chibzuiţi şi atenţi când facem milostenia, căci întrucât „mulţi au mai mult decât le este de neapărată trebuinţă şi pentru că fac din cerere prilej de neguţătorie şi temei de plăcere desfrânată, s-a socotit necesar ca să adune banii cei cărora li s-a încredinţat grija de săraci; şi aceia, cu pricepere şi rânduială, să facă împărţirea celor necesare după trebuinţele fiecăruia. După cum bolnavii au nevoie de multe ori de vin, dar trebuie negreşit căutat timpul, măsura şi calitatea şi este nevoie şi de doctor pentru darea vinului, tot aşa şi rânduiala ajutorării celor nevoiaşi nu poate să lucreze cu folos la toţi. Negreşit, nu-i folositoare dărnicia acestei slujiri celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie însă să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: „Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc“ (Mt. 25, 35)» (Omilia I la Psalmul XIV, 6).
 Pr. Ştefan Zară
Sursa: ziarullumina.ro

luni, 29 decembrie 2014

FAŢA NEVĂZUTĂ A HOMOSEXUALITĂŢII

LA EDITURA CHRISTIANA:


Cuvîntul Editorului

Volumul de faţă constituie un nou semnal de alarmă pentru lumea românească, dar şi pentru restul lumii. O excepţională monografie a fenomenului homosexualităţii şi a mişcărilor pro-homosexualitate din ultimele patru decenii, cartea Faţa nevăzută a homosexualităţii, printr-o minuţioasă documentare, scoate la iveală adevăruri ştiinţifice care aruncă în aer întregul edificiu ideologic pe care se sprijină propaganda homosexualităţii astăzi. 
Lucrarea se justifică mai ales în contextul actual, în care homosexualitatea nu mai poate fi considerată doar o problemă a unui grup de persoane, ci constituie deja unul dintre elementele dominante ale ideologiei zilei, impus legislativ în tot mai multe ţări ale lumii, într-o polemică deschisă faţă de familie şi credinţa creştină. 
Cel mai îngrijorător ni se pare însă faptul că tot mai mulţi copii şi tineri din familiile creştine, botezaţi în numele lui Hristos, riscă azi să adopte un comportament homosexual, pătîndu-şi haina botezului, căzînd din sistemul moral al Bisericii creştine şi riscînd, de asemenea, toate bolile şi suferinţele descrise în această carte. Ei devin astfel victime ale unui context ce favorizează şi chiar cultivă tulburările identităţii de gen (atac frontal şi lipsit de scrupule la adresa antropologiei creştine), abuzurile sexuale şi homosexuale şi alte asemenea fenomene prezentate cu multă acribie ştiinţifică pe parcursul cărţii. Spunem că aceşti tineri pot ajunge victime în primul rînd pentru că, sub presiunea dezinformării şi a manipulării mediatice, ei nu au nicio idee despre bolile şi suferinţele ce-i aşteaptă dacă vor urma calea homosexualităţii. În acest sens, prezenta carte putem spune că li se adresează în primul rînd lor, ca şi tuturor celor care şi-au însuşit deja acest stil de viaţă, cu tot ceea ce presupune el. Iată cîteva doar dintre consecinţele comportamentului homosexual ce rezultă din studiile citate în carte: 
- în medie, homosexualii care trăiesc în cuplu întreţin relaţii sexuale cu 8 parteneri pe an, iar cei care nu trăiesc în cuplu cu aproximativ 20 de parteneri pe an; 
- dintre homosexuali, 43% întreţin relaţii sexuale cu peste 500 de bărbaţi pe parcursul vieţii, iar 28% cu peste 1.000 de parteneri; 
- între 70% şi 78% din homosexuali raportează că au contractat o boală cu transmitere sexuală (BTS); 
- probabilitatea ca un homosexual să dezvolte cancer anal este de 38,8 ori mai mare decît în cazul unui heterosexual; 
- homosexualii prezintă o probabilitate de cel puţin 160 de ori (cu 15900%) mai mare de contaminare cu HIV decît heterosexualii; 
- rata consumului de droguri şi alcool este de trei ori mai mare la bărbaţii gay, lesbiene şi bisexuali decît la heterosexuali;
  
Prof. Univ. Dr. Pavel  Chirilă
 
Mai mult pe http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2014/12/fata-nevazuta-homosexualitatii.html

miercuri, 24 decembrie 2014

Sf. Ioan Gură de Aur - Cuvânt la 25 Decembrie, ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos

„ Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei,
 în zilele lui Irod împărat, iată Magii  de la Răsărit
 au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul
 Iudeilor cel ce s-a născut? (Mat. 2, 1-2).

Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege după cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36).
Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăţie, nici un lancier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine doisprezece oameni mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul?
Ce i-a hotărât la aceasta, şi ce bunătăţi puteau ei nădăjdui de la cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuşi ei n-ar fi avut temei să urmeze aşa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc şi în fiinţa de faţă a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl şi prin aceea să-şi câştige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu aşteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin şi depărtat, şi acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o aşa de mare călătorie, şi ii aduc daruri, mai ales când toate acestea trebuiau să le facă cu primjedie?
Căci Irod s-a înspăimântat, când a auzit aceasta, şi tot poporul s-a înspăimântat, auzind de la dânşii acestea. Tu zici, că ei tocmai n-au prevăzut, că acesta este mai primejdios. Insă acesta nu este drept. Căci ei chiar de ar fi fost foarte neştiutori, totuşi ar fi ştiut, că cine se duce într-un sat, unde domneşte un împărat, si acolo vorbeşte astfel, şi propovăduieşte pe un alt împărat, decât pe acel ce o cârmuieşte, se expune la mii de primejdii de moarte.
Si pentru ce cinstesc ei pe un prunc încă în faşă? Dacă ei ar fi făcut aceasta unui vârstnic, ar putea cineva zice, că s-au expus primejdiei întru nădejdea ajutorului lui, măcar că ar fi cea mai mare nebunie, ca un persan, un străin, care nu are nimic comun cu poporul iudeu, să-şi lase patria, ţara sa şi rudeniile şi să voiască a se supune unei împărăţii străine.
Dacă acestea sunt destule nebunii, apoi cea următoare este şi mai mare. Care? Aceea că ei, după ce au făcut o călătorie aşa de mare, s-au înfăţişat stima lor şi au adus totul în nelinişte, aşa de repede s-au întors iarăşi la urma lor. Ce semne au văzut ei îndeobşte despre vrednicia împărătească?
O colibă şi o peşteră şi un copil în faşă şi o mamă săracă. Şi cui au adus ei daruri, şi pentru ce? Era oare vreo lege sau obicei, de a cinsti aşa pe principii nou-născuţi îndeobşte. Sau ei cutreierau toată lumea, spre a cinsti înainte de suirea pe tron pe toţi aceia, despre care ei ştiau, că din starea de jos au să se înalţe pe tron? Aceasta nu o va adeveri nimeni. Şi pentru ce au adus ei cinstirea lor. Dacă pentru timpul de faţă, atunci ce puteau ei aştepta de la un prunc şi de la o mamă săracă? Era deci cu privire la viitor, apoi de unde ştiau ei, că copilul acel cinstit de dânşii încă în faşă, îşi va aduce aminte de cele de demult întâmplate? Iar dacă mama trebuia să aducă aminte de acestea, atunci ei mai degrabă trebuiau să se aştepte la pedeapsă, decât la cinste, căci ei au aruncat pruncul într-o primejdie atâta de mare. Căci Irod înspăimântat de dânşii a căutat pruncul şi a uneltit asupra vieţii lui.
Cine face undeva cunoscut despre un om particular, că odinioară va fi împărat, acela nu face altceva, decât a trăda la moarte pe acel om şi scoală asupra-i mii de lupte. Vezi, cât de multe necuviinţe se ivesc, când purtarea acelor oameni din Răsărit se judecă după chipul omenesc cel obişnuit, încă s-ar putea aduce la acesta mai multe şi mai vederate. Dar pentru ca să nu încurcăm lucrul, grămădind gândire peste gândire, să păşim acum la dezlegarea întrebării puse şi să începem cu steaua.
Căci dacă noi vom şti, ce stea era aceasta, şi de ce fel, şi de era ea una din cele multe, sau una cu totul deosebită de celelalte, şi de era ca o adevărată stea, sau numai se părea ochilor a fi stea; atunci noi uşor vom pricepe şi toate celelalte, însă de unde vom afla noi acestea?
Din Sf. Scriptură. Cum – că aceasta nu era o stea dintre cele multe, ba mai vârtos, cum ni se pare, nici nu era o stea proprie, ci era o putere nevăzută, care numai luase o formă de stea, aceasta o cunoaştem înainte de toate din cursul său. Căci într-adevăr nu este nici o stea, care să aibă astfel de drum. Soarele, luna şi toate stelele îndeobşte merg de la răsărit la apus, iar aceasta mergea de la miază-noapte spice miază-zi, căci aşa este pusa Palestina în privire către Persia.
A doua dovadă este luată de la timp, căci ea nu s-a arătat noaptea, ci in mijlocul zilei, pe când lucea soarele. Ea nu putea să fie o stea, ba încă nici luna, care covârşeşte pe toate stelele.
Când vin razele soarelui, ea îndată se face nevăzută, însă acea stea prin„ covârsirea strălucirii sale, biruia chiar razele soarelui şi era mai strălucita decât el.
Al treilea aceasta se vede din năpraznica ei ivire şi ascundere. Ea s-a arătat şi i-a dus pe cale până la Palestina; iar când au ajuns ei la Ierusalim, ea s-a ascuns. Când ei, după despărţirea lor de Irod, voiau, iarăşi să meargă mai departe, ea li s-a arătat din nou,  şi aceasta nu era mişcarea unei stele, ci a unei puteri foarte mari.
Ba încă ea nu avea un curs propriu, ci unde trebuiau să meargă ei, acolo mergea şi ea; toate întocmindu-le după trebuinţă, ca acel stâlp de nor, care le poruncea taberei Israiltenilor acum a se opri, acum a merge mai departe (Eşir. XIII, 21).
Al patrulea, răspuns dorit se va vedea lămurit din felul şi chipul, cum ea s-a arătat; căci ea nu a rămas sus în cer, spre a arăta locul, – şi ei aşa nici n-ar fi putut cunoaşte locul, – ci s-a pogorat jos, spre a face aceasta.
Voi ştiţi că o stea nu poate să arate un loc aşa de mic, precum este o colibă, ba încă o colibă ce era trebuitoare pentru trupul unui aşa de mic prunc. Aceeaşi este şi cu luna, care totuşi era mai aproape de noi, decât stelele. Deci spune mie, ar fi putut steaua să arate un loc atât de strâmt al unei peştere şi colibe, dacă ea nu s-ar fi pogorât din înălţimea sa, şi nu s-ar fi pus tocmai deasupra corpului pruncului.
Aceasta arată şi Evanghelistul, când zice: „Iată steaua mergea înaintea lor, până a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul” (Mat. II, 9). Vezi, cât de multe dovezi vorbesc despre aceea, că această stea nu era dintre cele obişnuite?
Dar pentru ce s-a arătat ea? Spre a mustra tâmpirea iudeilor, si a lua nebunilor orice pricinuire spre dezvinovăţirea lor. Adică fiindcă cel ce s-a pogorât pe pământ avea să desfiinţeze întocmirile cele vechi şi să cheme toată lumea la cinstirea sa, şi trebuia să fie cinstit pretutindeni pe pământ şi pe mare, de aceea el îndată de la început deschide păgânilor uşa, pentru ca prin cei străini să lucreze asupra poporului său.
De vreme ce ei când auzeau pe prooroci necontenit vorbindu-le de venirea lui Iisus, nu le da multă ascultare, de aceea el a iconomisit, ca să vină străinii dintr-o ţară depărtată, ca să caute pe împăratul iudeilor, pentru ca aceştia mai întâi din gura perşilor să afle ceea ce nu voise a cunoaşte de la prooroci, şi pentru ca ei, când din nou se vor împotrivi, să le lipsească orice fel de dezvinovăţire.
Căci ce trebuiau să zică acum aceia, care după atâtea proorocii n-au cunoscut pe Domnul, când au văzut că Magii L-au cunoscut şi L-au cinstit după arătarea unei singure stele?
Ceea ce a făcut el în privire către Niniviteni, când le-a trimis pe Iona, a făcut el şi cu Magii: i-a deşteptat prin stea spre ruşinarea iudeilor.
De aceea şi zice el: „Ninivitenii se vor scula şi vor osândi (pe iudei), şi împărăteasa austrului se va scula şi va osândi pe neamul acesta” (Mat. XII, 41 urm.), căci aceia, Ninivitenii, au crezut pentru mai puţin, iar aceştia, iudeii, n-au crezut nici pentru lucruri mai mari.
Insă pentru ce a adus el pe Magi tocmai prin o astfel de arătare? Pentru ce nu le-a trimis el prooroci? Magii n-ar fi ascultat de prooroci iudei. Pentru ce nu le-a trimis un glas de sus? Ei n-ar fi ascultat de acesta. Dar nu putea să le trimită un înger? Poate că ei şi pe acela l-ar fi trecut cu vederea.
De aceea Dumnezeu a lăsat toate acestea la o parte şi i-a chemat prin ceva potrivit cu dânşii (Magii erau cu deosebire pricepuţi în ştiinţa stelelor), făcându-le pogorământ, şi le-a arătat o stea mare şi neobişnuită, spre a-i aduce în uimire prin mărimea şi frumuseţea acestei arătări, şi prin felul şi chipul cursului ei.
Urmând aceasta Pavel a luat prilej de la altarul cel de la Atena, spre a vorbi către păgâni şi a adus mărturia vechilor poeţi.
Dimpotrivă către iudei el a vorbit despre tăierea-împrejur, şi la cei ce trăiau sub lege a început învăţătura sa pornind de la jertfe.
Fiindcă fiecăruia este iubit ceea ce se potriveşte cu dânsul, de aceea şi Dumnezeu se dirijează după aceasta şi după aceasta se dirijează şi oamenii, pe care El i-a trimis pentru mântuirea lumii.
Magii îndată au urmat stelei, iudeii dimpotrivă niciodată n-au crezut propovăduirile proorocilor.
Dar pentru ce Evanghelistul ne dă încă şi timpul şi locul naşterii lui Iisus, zicând: „în Betleem şi în zilele lui Irod împăratul”? Pentru ce înseamnă el chiar şi vrednicia acestuia? Acesta din urmă, pentru că a mai fost un Irod, care a ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul; însă acesta a fost tetrarch, iar nu împărat. Iar locul şi timpul ni-l dă, pentru ca să ne aducă aminte de proorocirile cele vechi. Una dintre acelea este a lui Micheea, şi zice: „Şi tu Betleeme pământul Iudei nicidecum nu eşti mai mic între Domnii Iudei” (Mich. V, 2). Alta este de la Iacov, care arată timpul, când zice: „Nu va lipsi domnul din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, până va veni cel ce s-a gătit, şi acela este aşteptarea neamurilor” (Fac. XLIX, 10).
Insă noi trebuie să cercetăm încă, de unde Magii au venit la socotinţa, că steaua însemna naşterea lui Mesia, şi ce i-a îndemnat la aceasta?
Aceasta nu mi se pare mie a fi un lucru numai al stelei, ci trebuie să fi fost şi al lui Dumnezeu, care mişca sufletul lor, precum a făcut şi cu Kyr, când a lucrat, ca acela să slobozească pe iudei din robia Babilonului (Kyr regele perşilor a surpat împărăţia Babilonului, a unit-o cu a perşilor, şi a eliberat pe iudei, care erau în robia babilonică.).
Insă Dumnezeu a făptuit aceasta nu aşa, ca să ridice voia cea slobodă, încă şi când El a chemat pe Pavel prin un glas de sus, a vederat pe cât harul său, pe atâta şi ascultarea lui Pavel. Dar pentru ce n-a dat el această descoperire tuturor Magilor? Pentru că nu toţi ar fi crezut; iar aceştia erau mai gata decât alţii. Mii de cetăţi au pierit, şi numai la Niniviteni s-a trimis proorocul. Şi erau pe cruce doi tâlhari, dar numai unul s-a mântuit.
Socoteşte mai departe fapta bună a acestor magi, nu că au venit, ci că ei au fost sinceri. Ei cu toată sinceritatea numesc lui Irod pe călăuzul ce îi conducea (steaua), şi lungimea căii lor. Ei arată o mare sinceritate. „Noi am venit, zic ei, ca să ne închinăm Lui”, şi nu s-au temut de mânia poporului şi de tirania regelui. De aceea eu cred, că ei erau dascălii poporului lor. Dacă ei nu s-au oprit pe sine de la această propovăduire în Ierusalim, cu cât mai mult curaj vor fi vorbit ei despre aceasta în patria lor.
Irod s-a înspăimântat şi tot Ierusalimul cu dânsul. Irod – fireşte, pentru că era rege, şi se temea pentru sine şi pentru familia sa, dar de ce locuitorii din Ierusalim, cărora încă de demult se proorocise despre dânsul, ca despre mântuitorul şi slobozitorul?
Aşadar pentru ce s-au înfricoşat, ei? Pentru că ei şi acum tot aşa gândeau, ca şi altă dată, când batjocoreau pe Dumnezeu bine-făcătorul, şi măcar că gustase o slobozenie slăvită, doreau cărnurile Egiptului, în spaima lor ei nu vor nici măcar să vadă ceea ce s-a întâmplat, ei nu însoţesc pe Magi, nu-şi dau nici o osteneală.
Ei sunt pe o mare treaptă potrivnici şi totodată trândavi. Pe când ei trebuia să salte de bucurie, că împăratul s-a născut la dânşii, şi el a adus acolo pe perşi, şi că ei vor supune loruşi toate neamurile, când se va începe domnia împăratului celui nou, – nici prin aceasta nu s-au făcut mai buni, măcar că nu de mult se slobozise din robia perşilor.
Ei ar fi trebuit să gândească, dacă perşii de pe acum se tem de împăratul nostru, cu cât mai vârtos se vor teme, când el va veni în vârstă, şi viitorul nostru este mai strălucit, decât al tuturor celorlalte popoare. Ei însă nu gândeau nimic din toate acestea, aşa de mare era răutatea şi dormitarea lor.
Aceste două pricini trebuie noi cu îngrijire să le depărtăm din sufletul nostru, şi cel ce vrea să se lupte împotriva lor, trebuie să fie mai iute decât focul. De aceea zice Hristos: „foc am venit să arunc pe pământ, şi ce altă vreau, decât ca să se aprindă?” (Luc. XII, 49).
De aceea şi Sf. Duh s-a arătat în chip de foc.
Noi însă suntem mai reci, decât cenuşa, şi mai ologi decât mortul.
Ganditi însă la cei dintâi credincioşi, care au defăimat banii si averea si toate grijile cele vremelnice şi cu totul s-au afurisit lui Dumnezeu.
Acesta este felul focului celui duhovnicesc, el nu sufera nici un  dor de cele pământesti, ci aprinde în noi o dragoste cu totul alta.
Cel ce este plin de aceasta,  chiar de ar trebui sa se lepede de averea sa, de traiul cel bun si de slavă, ba chiar de s-ar cere a-si da si viata , toate acestea le va face cu o vointa gata. Căci când intra intr-un suflet căldura acestui foc, el alunga de acolo toata ologia, si face pe acela, pe care il umple, mai usor decat pana, si el va pretui putin toate cele pamantesti.
Dimpotrivă el va petrece într-o zdrobire permanentă; va vărsa râuri de lacrimi, şi din ele va scoate o mare bucurie. Căci nimica nu ne uneşte aşa de strâns cu Dumnezeu, ca astfel de lacrimi. De aceea zice Hristos: „fericiţi cei ce plâng”. (Mat. V, 9).
Iudeii ar fi trebuit să meargă înaintea tuturor altora întru cinstirea nou-născutului împărat, dar ei au defăimat harul făcut lor, şi pentru aceea s-au întâmplat cele dimpotrivă.
Magii ar fi trebuit să vină nu mai înainte decât iudeii, cei atât de depărtaţi, nu mai întâi decât locuitorii cei din apropierea Betleemului, cei ce până acum nu auzise nimic despre acest lucru trebuiau să vină nu mai înainte, decât cei crescuţi între prooroci.
Dar fiindcă aceştia din urmă n-au cunoscut norocirea lor, de aceea perşii au întrecut pe locuitorii Ierusalimului.
Pe când iudeii dormeau, Magii au trecut înainte.
Aşadar lor să le urmăm noi.
Să ne depărtăm de păgânătate, pentru ca să vedem pe Hristos, precum şi ei s-au depărtat de patria lor cea păgânească, spre a-L vedea pe El.
Să părăsim lucrurile cele pământeşti, ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, au văzut pe soarele dreptăţii.
Aşadar lasă toate şi aleargă la Betleem.
De eşti păstor si te vei duce acolo, vei vedea pruncul în colibă.
De eşti împărat, şi nu te duci acolo, şi porfira nu-ţi va folosi nimic.
De eşti înţelept, şi aceasta nu te poate împiedica, de a te duce acolo şi a te închina fiului lui Dumnezeu; căci aceasta foarte bine se potriveşte cu înţelepciunea, însă păzeşte-te, ca să nu zici ca Irod numai la arătare: „Şi eu voiesc să merg să mă închin lui”, iar cu fapta să voiască a-l omorî.
Lui se asemănă toţi cei ce primesc Sfintele Taine cu nevrednicie, căci ei, zice Apostolul: „păcătuiesc în trupul şi în sângele Domnului” (I Cor. XI, 27). Ei au într-nşii un tiran, care se împotriveşte mesei lui Hristos, şi este mai cumplit, decât Irod, adică Mamona.
Iar noi, când avem aur, să-l jertfim lui Hristos.
Dacă acei varvari (străini) au adus lui daruri spre cinste, apoi cine esti tu daca niciodata nu ajuţi pe un nevoias?
Dacă aceia au făcut o cale atât de departata, spre a vedea pe nou-nascutul, apoi ce dezvinovăţire poţi tu aduce, tu, care niciodată nu poţi merge câţiva paşi, spre a cerceta pe un bolnav?
Aceia au dus aur, si tu nu dai nici măcar pâine.
Aceia s-au bucurat când au văzut steaua, iar tu vezi pe Insusi Hrostos în persoana săracului si a golului,  şi nu te misti.
Care dintre noi, cei ce am primit de la Hristos mii de binefaceri, a făcut de voia sa un asemenea drum, ca acei varvari, sau mai drept, ca acei prea înţelepţi între cei înţelepţi? Ce zic eu, un drum aşa de mare?
Multora li se pare prea departe a pune câţiva paşi până la Biserică, spre a vedea pe Domnul în peştera cea duhovnicească; dar lor nu le lipseşte puterea de a merge, când este vorba despre afaceri lumeşti, sau despre teatru, despre parăzi si despre petreceri. Nu merită oare acesta pedeapsă şi dojană?

Sursa:  http://www.ioanguradeaur.ro

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Traian Băsescu

Am scris despre Traian Băsescu numai în două situaţii: atunci când m-a provocat prietenul Cristi Pantelimon cu un text personal intitulat "Slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu" şi atunci când m-a provocat chiar preşedintele cu o declaraţie periculoasă despre natura şi statutul familiei. În rest poate am făcut referiri, trimiteri la el, l-am amintit legat de alte personaje aflate în discuţia textelor mele. În ultimele luni m-am tot gândit să o fac şi chiar am pornit a-mi face oarece însemnări. Am amânat însă momentul scrierii pentru că:
 - mi-a fost teamă să nu facă ceva TB care să contrazică concluziile mele
- era campanie electorală şi interesul era în altă parte
- de curând a scris Liiceanu un astfel de text
- se apropia momentul plecării de la Cotroceni când poate o astfel de privire asupra lui Traian Băsescu ar cădea cel mai bine.
Rătăcind însă printre postările mele mai vechi, în căutarea unei idei legate de realitatea spirituală a zilelor de sărbătoare care se apropie, am dat peste textele polemicii amicale cu Cristi şi am constatat că ele spun, în urmă cu aproape patru ani, mai exact trei ani şi zece luni, cam aceleaşi lucruri pe care le-aş spune - probabil altfel puse în pagină - şi astăzi. În plus, ele au, pentru mine cel puţin, şi valoarea unor intuiţii, care s-au verificat, legate atât de TB cât şi de oameni, structuri, instituţii, fenomene ale societăţii şi statului. Aş putea ca pur şi simplu să dau aici linkurile şi, în măsura în care vă interesează tema, să le căutaţi. Am să fac însă mai mult: am să le aduc în acelaşi loc, într-o succesiune firească pentru o astfel de polemică, încercând, cu acest prilej să mai repar şi din greşelile de scris, provocate de grabă, neatenţie, insuficienta verificare şi corectare şi din unele exprimări mai greoaie.
În plus faţă de cele scrise acum 4 ani aş mai adăuga câteva cuvinte ale lui Nicolae Steinhardt ca un soi de cheie de descifrare a multor dintre "faptele de arme" ale preşedintelui-marinar: 


·         Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect... A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi de trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care îi laşi pradă tâlharilor.

 Slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu
Am primit de la bun prieten și vechi colaborator, Cristi Pantelimon, un text pe care a încercat să-l trimită ca comentariu la discuţiile despre prim-miniştri şi în general despre situaţia din ţară. După cum vă veţi da seama, el vine şi în continuarea unor schimburi de opinii legate de Traian Băsescu şi de politica românească. Pentru că textul era prea lung şi nu a fost acceptat la comentarii, Cristi mi l-a trimis pe mail, iar eu am considerat că el trebuie să apară chiar pe blog. Cândva astăzi, după ce-mi voi  fi terminat alte treburi şi după ce voi digera mai bine textul primit îi voi şi răspunde. Aştept însă şi alte păreri, pentru că, trebuie să recunoaşteţi, este un  text incitant.

"Să nu vă imaginaţi că Traian Băsescu sporeşte ordinea în ţară prin măsurile pe care le ia – constrângătoare. Dimpotrivă. El sporeşte dezordinea. Şi aceasta pentru că în jurul lui sunt oameni fără principii. Sunt oameni de acţiune, pragmatici, poate oameni „de ordine”. Intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu dezordinea „sistemului ticăloşit”, ei sunt, din păcate, foarte toleranţi cu propriile slăbiciuni: tolerează incultura, minciuna, chiar mârlănia, graba, răzbunarea. Sunt permisivi cu cei care luptă de partea lor, pentru că ei cred că luptă de partea binelui. Şi, chiar dacă îşi doresc ordinea, ei se scufundă cu această permisivitate cu tot la un etaj inferior al societăţii, se rup de restul lumii şi cad.
Băsescu este iubit de popor, sau, mai curând, de o parte a poporului. Ba chiar, pentru a preciza, de o parte organică a poporului întreg. Visceral, el este iubit de partea noastră viscerală, ceea ce nu e puţin lucru. Dar el va pieri de mână românească. Ceauşescu a fost urât de români şi a pierit de mână străină. Băsescu are trăsăturile inversate. Iubit de ai lui, ca şi Vladimirescu, ca şi Mihai Viteazu, va pieri de ai lui.
Emil Constantinescu a fost slab, dar slăbiciunea (sau sacrificiul) lui a permis creşterea României de după el. Băsescu e puternic. Dar puterea lui va închide România pentru multă vreme. Cum să-i spui că un conducător ar trebui să se sacrifice pentru a fi tare şi nu să fie tare, pentru că va fi sacrificat? Că puterea lui stă în „slăbiciunea” cu care îi lasă pe ceilalţi să-şi vadă limitele? Că, finalmente şi cu totul paradoxal, puterea unui om politic nu este decât o formă de slăbiciune superioară, acea slăbiciune care se pliază organic pe corpul social, pentru a-l cunoaşte, pentru a-l repera, pentru a-i determina boala? A pune diagnosticul este suficient pentru un om politic, vindecarea nu va veni niciodată de la el, ci de la alte instanţe. Omul politic care crede că, punând diagnosticul corect, are şi forţa de a opera şi a extirpa răul, face pasul decisiv spre luciferism, spre puterea care nu are temei transcendent. El se aşază înaintea puterilor reale ale lui Dumnezeu, de la care emană puterea sa. Înaintemergător al acestor puteri, el intră în conflict cu ele şi nu le mai lasă să se manifeste. De aceea, dictatorul ajunge invariabil să blocheze mersul istoriei, pentru că nu ştie că, de fapt, el trebuie să se retragă ori de câte ori este tentat să acţioneze decisiv pentru „salvarea” ţării.
Dar cum să te retragi când tocmai ai pus diagnosticul, când tocmai ai localizat tumoarea, când ai şi instrumentul de a o extirpa? Tentaţia chirurgicală este prea mare şi e foarte greu ca cineva să-i reziste. Aceasta este capcana acţiunii politice prin excelenţă, pragul aproape invizibil între puterea spirituală şi cea lumească. Pragul la care puterea lumească îşi eradichează singură temeiul spiritul şi devine autonomă. Cu preţul descompunerii ei certe, viitoare.
Cum ar trebui să acţioneze omul politic pentru a nu cădea în această capcană? Ar trebui să „lase” lucrurile de la sine, să se mulţumească a privi la desfăşurarea lor, a fi spectator? Dilema om politic spectator – om politic jucător este cea mai grea dintre toate. Băsescu a ales să fie jucător. Doar că aici, în această dilemă, termenii nu sunt bine definiţi, sau, mai bine zis, definiţia lor comună sporeşte confuzia. Când spui om politic spectator, nu spui om politic pasiv. A privi nu este chiar cea mai neimplicantă acţiune. Un om politic superior „rezolvă” cele mai multe conflicte doar privindu-le. A nu vorbi e uneori mai eficient decât a spune multe lucruri inutile. Tăcerea apasă mai mult decât cuvântul când lucrurile sunt „spuse” în alt registru, când semnificaţiile lor sunt evidente. La fel, omul politic ce se abţine de la acţiune poate avea rezultate mai trainice pe termen lung decât cel care acţionează permanent, agită permanent sabia şi face mereu act de curajul acţiunii. De multe ori, acţiunea nu e semn de curaj, ci de slăbiciune. Un preşedinte extrem de activ e un preşedinte care se teme de linişte, de liniştea lui sau de liniştea celorlalţi. Controlul liniştii este mai greu de împlinit decât controlul zgomotului. La fel, între acţiunea de dragul acţiunii şi abţinerea superioară de la acţiune, orice teorie politică de tip clasic va recomanda a doua variantă. Proba este că, în ciuda tuturor eforturilor sale şi ale oamenilor care au pus umărul la acţiunea de înlăturare a acţiunilor negative ale „sistemului ticăloşit”, preşedintele Băsescu şi ceilalţi „acţionari” ai efortului de curăţare a României sunt, de fapt, învinşi de situaţie. Nu învinşi electoral sau politic, ci epuizaţi şi fără speranţă. Fără rezultate reale, ei au acţionat adesea inutil, când puteau să se abţină pragmatic de la orice act exterior vizibil.
Acum este, desigur, târziu, pentru a schimba ceva. Va veni un alt preşedinte şi va trebui să lase lucrurile libere, pentru a recăpăta aura charismatică a celui care acţionează puţin, dar face mult. Băsescu a fost, din păcate şi, în ciuda foarte probabilelor sale bune intenţii, un preşedinte de tipar opus: a acţionat mult, dar a făcut puţin."

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu

       Cineva familiarizat cu acest blog ar putea să fie uimit: de ce un text polemic când proprietarul blogului nu a vorbit despre preşedinte decât în trecere, fără aprecieri sau critici? De unde această discuţie în contradictoriu?
       Evident, din trecut.  Din cel mai îndepărtat dar chiar din trecutul foarte apropiat: în urmă doar cu vreo câteva zile (2 poate) Cristi îmi scrisese că mă citeşte şi că mă felicită pentru consecvenţa cu care îl apăr pe Băsescu - mesajul nu avea, vă asigur, nicio urmă de ironie; era concluzia firească a discuţiilor anterioare şi a faptului că eram printre puţinii care nu tras şuturi în acest sac de box popular.
      Dar a mai fost un motiv serios pentru care nu am putut să-i răspund: după cum puteţi constata citindu-l, textul despre TB, chiar dacă scurt, este extrem de complicat în a-i răspunde, căci are lucruri extrem de precise, dar şi multe de o mare generalitate; poartă discuţia de la măsurile şi oamenii lui Băsescu la teme de filosofie politică; este un text analitic dar şi filosofic, şi uneori, prin metaforă, aproape poetic. A răspunde la o asemenea provocare, însemna fie a-l expedia în câteva cuvinte, mergând numai pe concretul vieţii politice româneşti, fie a te lansa într-o mai lungă şi stufoasă discuţie a temelor lansate de autorul lui. Pentru că erau multe lucruri care mă incitau şi care am considerat că merită să fie puse pe masa discuţiei, am ales în final un soi de discuţie - analiză pe text, care să se acomodeze şi timpului şi resurselor intelectuale pe care le am la dispoziţie într-o perioadă, după cum spuneam, cam contra cronometru, în care e greu să treci de filosofia observaţiei evenimentului cotidian.

       În primul rând, fraza de pornire cred că e urmarea unei discuţii imaginare, pentru că noi doi nu am vorbit niciodată de sporirea ordinii din ţară prin măsurile preşedintelui. Aici apare însă, pentru prima oară o temă cu greutate (altfel destul de hărţuită în anii trecuţi, rar abordată serios), cea a conducătorului: liniştit, să-i spunem, olimpian, sub care lucrurile se aşează oarecum de la sine, sau agitator, provocator de agitaţie, de evenimente zgomotoase, de turbulenţă.
Din păcate, imediat după aceea, Cristi coboară la oamenii din jurul preşedintelui, amănunte care, cred că nu aveau ce cauta după primele trei propoziţii anterioare. Pentru că discuţia care începuse, şi asupra căreia Panteliomn revine cu mult mai multă concentrare de la jumătate încolo, nu are a face cu oamenii preşedintelui (care au şi ei importanţa lor, dar în alt plan, la un alt etaj, mai aproape de pământ). Tema importantă din punct de vedere al filosofiei şi sociologiei politice este aceea a naturii - formei şi conţinutului - conducătorului politic şi implicit a actului său politic, a puterii cu temei transcendent sau luciferic. Am să las însă puţin deoparte, această temă care oricum revine, în textul lui Cristi cu mult mai multă consistenţă câteva rânduri mai jos, pentru a mă întoarce la cei ce au fost nominalizaţi drept cauze ale sporirii dezordinei: oamenii preşedintelui.
       Cristi spune că prin măsurile pe care le ia (mai corect, le impune atât cât îl lasă coaliţia) acesta sporeşte dezordinea şi acest lucru se întâmplă nu din cauza măsurilor - constrângătoare, cum le numeşte el - ci din cauza calităţii oamenilor de lângă el. Pentru că sunt nişte oameni fără principii (evident morale, pentru că altfel, cum zice şi Pleşu, două-trei principii are fiecare, măcar cele care privesc binele personal). Nu mi-e foarte clar dacă se referă numai la consilierii săi şi la apropiaţii din PDL, sau în general la cei din PDL, dar, oricum ar fi, asta este o problemă generală în politica românească; nimeni nu mai are iluzii, cred, în ceea ce îi priveşte pe politicienii români.
       O caracterizare inexactă pe care Cristi le-o face este următoarea: "intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu dezordinea "sistemului ticăloşit", ei sunt din păcate, foarte toleranţi cu pripriile lor slăbiciuni..." Dacă fraza începea cu "toleranţi cu ..." şi acesta era motivul pentru care măsurile promovate de Băsescu provoacă, printre altele, şi dezordine, era perfect. Pentru că unde aţi văzut dumneavoastră politicieni intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu sistemul ticăloşit? Păi tocmai aste e, că sunt prea deprinşi cu această dezordine a statului în care se simt extraordinar şi înăuntrul căreia îşi construiesc propria ordine, folositoare lor.
       În rest, tot ceea ce spune Panteliomn despre ei este perfect adevărat. Ba nu, ar mai fi o observaţie: deşi ştiu că în grandomania lor găunoasă mulţi au ajuns să creadă că întruchipează adevărul şi binele, aş completa finalul propoziţiei "pentru că ei cred că luptă de partea binelui" cu un cuvânt: "personal". Mai mult de atât, nu avem a pretinde de la această grădină zoologică care este astăzi lumea noastră politică.  (Va urma)  

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (II)

Textul lui Cristi Pantelimon îmi dă prilejul să mă refer la două greşeli cvasi-generale ale consumatorilor de politică din România şi nu  numai. În plus, să spun ce cred eu despre Traian Băsescu.
Chiar dacă nu se vede se simte: Cristi nu se poate abţine să nu se poziţioneze faţă de mine ca faţă de un fan al lui Traian Băsescu. O primă greşeală a cetăţeanului care intră în jocul (demonic) al democraţiei. Este cea mai răspândită atitudine în România de azi, mult exacerbată de mass-media în dorinţa ei nebunească de a face rating cu orice preţ, chiar cu preţul de a ne transforma pe toţi, ca la fotbal, în fani; ba mai mult în ultraşi, în rupători de scaune, aruncători de petarde, mânuitori de lanţuri; ca să ne ofere apoi tot nouă un spectacol menit să ne upgradeze emoţiile şi răbufnirile, cruzimea, violenţa, intoleranţa, nebunia.
Poziţia mea faţă de Preşedintele României nu este aceea de fan: Preşedintele nu e un club de fotbal, nu e un personaj de telenovelă; este primul funcţionar al ţării, pe care îl plătesc şi de la care am nişte aşteptări.
Din această primă greşeală derivă o a doua greşeală pe care o facem frecvent cu toţii: aşezarea omului care ajunge la Cotroceni, sau în Victoria pe un piedestal înalt pe care să-l adorăm aşa cum fac adesea îndrăgostiţii. Când personajul real nu se arată a fi chiar cel pe care ni l-am imaginat ne supărăm pe el şi începem să-l urâm. Spargem soclul, dărâmâm statuia şi o facem bucăţi cu barosul sentimenetelor noastre confuze.
Dar pe aceşti oameni îi ştiam dinainte; tot dinainte ştiam mediile politice din care vin, oamenii cu care lucrează, ce au făcut acestea pentru ţară, adică pentru noi, cât bine, dacă au făcut ceva bine, cât rău. Ştiam, adică cu cine avem de-a face. Si atunci, de unde iluzii?
Nu, aici nu e loc de iluzii, pentru că atât timp cât ne vom lăsa manevraţi emoţional de politicieni şi mai ales de mass-media cu interesele ei şi ale mogulilor ei, nu vom face decât că fim tot mai păcăliţi, tot mai dezamăgiţi, tot mai supăraţi.
După cum am spus, e vorba despre un contract: ce dau ei şi ce dăm noi. Cum acum avem o, aşa-zisă piaţă politică şi nu un monopol, aleg dintre cei care mi se prezintă. Eu sunt un contribuabil care îi plătesc, iar politicienii trebuie să facă pentru mine nişte lucruri. Facem contractul şi la treabă. Că piaţa e deformată şi monotonă şi trebuie, din nefericire să aleg dintre aceelaşi oferte ambalate puţin altfel, asta e altă chestie. Dar atunci când îi trimit acolo şi îi plătesc trebuie să ştiu, eu în primul rând pentru ce o fac, de ce l-am ales pe acesta şi nu pe acela, cât la sută mă aştept să facă din cât au promis etc. Această analiză, această evaluare, urmărirea indicatorilor  trebuie făcute la rece, ca într-o afacere din care îmi doresc să câştig dar pot şi să pierd.
            În sensul celor de mai sus, pentru mine Traian Băsescu nu e nici Steaua, nici Dinamo nici Oţelul Galaţi; este un funcţionar, primul funcţionar al ţării pe care îl plătesc să facă ce  nu putem face noi ceilalţi 19-20 de milioane; nu am o pasiune pentru el (până să fie preşedinte, am fost chiar foarte critic cu el), am un contract. Şi Traian Băsescu a făcut câteva lucruri pe care nu le-au făcut precedenţii preşedinţi şi nu le-ar fi făcut niciunul dintre contracandidaţii săi.
  •          A condamnat comunismul.
Pe Iliescu îl înţeleg, cum era să facă aşa ceva şi să se condamne singur. Nu a făcut-o.  Nu m-am aşteptat la aşa ceva de la el. Nu era în caietul de sarcini, deci nu-l condamn pentru asta, el mi-a luat oricum banii fără contract, prin înşelăciune. Pe el îl condamn pentru tot ceea ce este rău acum.
Pe Constantinescu îl iert dar nu-l înţeleg. Cu el am avut contract. Ba am fost chiar acolo. Şi pentru că am fost acolo l-am văzut din interior: un om mic, ca vocea lui piţigăiată, ajuns pe un scaun de uriaş. L-au apucat nebuniile, se visa lider regional, gândea viitorul numai prin prisma realegerii sale. A fost ridicol. E ridicol în continuare. Cristi zice că, poate, s-a scrificat. Aiurea, nu i-a ieşit.
  • A pornit bulgărele anticorupţiei.
Nici un altul nu ar fi făcut-o.
A răscolit, după cum zicea cineva, haznaua până la fund şi azi rahatul pluteşte la suprafaţă, cu chipuri şi nume mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, din  toate partidele (consistent din PDL), miniştri, parlamentari, preşedinţi de consilii judeţene, primari. Vă imaginaţi aşa ceva sub Geoană, sau Ponta sau Antonescu.
  • A pornit timida încercare de reformare a statului. Instituţii importante încep să se dezmorţească.
Nicun altul nu ar fi făcut-o.
Mişcarea DNA-ului din ultima vreme, de exemplu, pare, în contrast cu liniştea din trecut, o poveste fantastică. Şi nu numai DNA-ul se mişcă.
  • A vorbit clar şi răspicat către Rusia.
  • A sprijinit Basarabia.
Cât a făcut, cum a făcut? Atât cât a ştiut, cât putut el şi l-au lăsat demonii care locuiesc şi înăuntrul său ca în al oricărui alt politician (şi oricărui alt om).  
Traian Băsescu nu s-a născut într-o familie bogată, eventual de politicieni din tată-n fiu, în care să consume politica pe pâine albă cu unt din fructe exotice, nu a studiat la Yale, Harvard, Georgetown. E un marinar ajuns în politică, cu o cultură probabil la nivelul comun, posibil completată în ultimii ani, fără cunoştinţe de politologie şi filosofie politică, care a adus blugi şi whisky pe vremea, care părea eternă, a lui „Ceaşcă”.
Sincer să fiu, mă aşteptam la mai puţin, mă aşteptam să fie tot un ticălos, aşa cum fuseseră ceilalţi şi cum sunt atâţia în jur. E prima oară când în schimbul a ce am dat mi-a dat cineva ceva, nu m-a scuipat între ochi zâmbind şi spunându-mi că mă iubeşte. Pentru mine, pentru familia mea, pentru cei care au fost omorâţi şi batjocoriţi de criminalii comunişti ai lui Iliescu, omorâţi şi deportaţi de sovieticii lui Lenin şi ai lui Iliescu, pentru viitorul copiilor noştri a făcut ceva. Poate că foarte puţin. Dar e prima oară când de la o funcţie politică obţinem o valoare cu plus; plus 0,5 e, oricum ai întoarce-o mai mult decât minus 100.
Evident, aşa cum face şi Cristi, în acest punct discuţia s-ar concentra pe: Dar cu ce preţ? Cu ce pierderi? Cu învrăjbirea unei ţări întregi? Cu sporirea dezordinei?
De ce nu?
Voi reveni la eseul lui Pantelimon, la tema conducătorului înţelept pe care el o propune şi implicit voi continua discuţia despre Traian Băsescu. Adică, va urma.

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (III)

Deci, Cristi, continui pe text:

  • Deşi textul tău e majoritar critic la adresa lui Băsescu, înţeleg că totuşi îl aşezi pe acesta, faţă cu destinul românilor, foarte sus: alături de Bălcescu şi, mai ales, Mihai Viteazu. Poate că e puţin cam mult, dar pentru el poate să fie deja de ajuns pentru a-şi motiva trecerea pe la Cotroceni.
  • Emil Constantinescu a fost slab din motivele arătate în răspunsul anterior: a fost orientat numai către sine. Poţi şi astfel să-ţi croieşti un loc în istorie dacă ai multă energie şi isteţime. Nu le-a avut. În perioada lui au fost luate unele dintre cele mai tragice măsuri pentru viitorul României - vezi distrugerea finală a complexelor de porci, de vite şi de păsări. Mai ţii minte imaginile cu porcii care de foame rodeau fiarele ţarcurilor şi mureau cu miile? Au fost lucruri făcute cu bună ştiinţă. Ca şi altele legate de închideri iraţionale în industrie. După 2000 lucrurile s-au mai îmbunătăţit, dar şi pentru că ajunsesem foarte jos: de acum veneau, pe pustiu, investitorii!
  • Nu cred în omul politic spectator, detaşat, urmărind superior mecanismele sociale, economice şi politice - poate în perioade de belşug, stabilitate, construcţie solidă. În perioade ca aceea pe care o tot trecem trebuie acţiune. Bălcescu a acţionat, Viteazu a acţionat; nu există conducător căruia să-i fi rămas numele în timp şi care să fi stat reflectat de la distanţă. Pămpălăii - cum au fost politicienii nemţi dărâmaţi de nazişti - de exemplu - au lăsat în urmă răni mult mai adânci. Uite, Iliescu, în toate mandatele sale, a fost mult mai "cuminte"; şi cum au mers lucrurile; ce ne-a lăsat el "moştenire"?
  • De aceea nu cred nici în linişte - mai ales în astfel de vremuri. Linişte în natură, la apusul soarelui pe malul mării, în camera de lucru sau în dormitor. Liniştea din societate mă sperie: pe vremea lui Ceauşescu era linişte. În comunism era linişte, peste tot. Înţeleg ce vrei să spui, dar am senzaţia că eşti călare pe două lucruri deosebite: într-o parte se aplică în cealaltă nu. Tâlharii de stat preferă liniştea. Jefuitorii de la ghişeul local până la Cotroceni, preferă liniştea. Vânzătorii de ţară, preferă liniştea. Mai ştii cum s-a vândut Petrom - în linişte, toţi au fost de acord, unii au luat banul gros, alţii de paradă, cum să te opui la aşa măreţ contract?
  • Sunt însă de acord că vânzoleala multă strică, devalorizează acţiunile bune, stârneşte confuzie, panică. Este chiar ea un semn al unei confuzii proprii, al lipsei de experienţă, de decantare culturală, al lipsei de colaboratori cu adevărat pricepuţi sau al neştiinţei de a-ţi valoriza colaboratorii pricepuţi. Toate astea le-a avut şi încă le are Băsescu, chiar dacă a evoluat mult faţă de momentul începutului. Dar nu e uşor să fii decan (o ştii pe propria piele), dar-mi-te preşedinte de ţară.
  • Nu cred că Băsescu se teme de linişte pentru că nu o poate controla; cred că se teme, acum, printre alte frici omeneşti, de a nu lăsa o urmă cât de cât apreciată în istorie; de a nu fi pomenit la şi alţii, sau chiar de a nu fi pomenit de loc. Se teme poate de linişte ca semn că nu a făcut nimic.
  • Nu l-aş aşeza pe Băsescu alături de cum zici tu: "ceilalţi "acţionari" ai efortului de curăţire a României"; şi nu nici învins de situaţie. Mai întâi pentru că nu ştiu cine aceşti alţi acţionari în afară de Boc cel, pînă mai ieri, cuminte; văd doar nişte umbre care mai mult mimează acţiunea, care n-o doresc şi nu vor fi nici epuizaţi nici fără speranţă. Şi câţiva procurori, judecători, funcţionari care par a se trezi. Iar
  • Nu cred că va fi bine pentru următorul preşedinte să lase lucrurile libere; să acţioneze puţin şi să facă mult, da. Dar cine? Poate unul de import cu contract de management! Dacă-i trimitem pe toţi politicienii români şi pe funcţionarii superiori în vacanţă şi aducem câteva mii de nemţi.
  • Băsescu a acţionat mult, zici tu, şi a făcut puţin. Sunt de acord. Dar: după cum spuneam şi în răspunsul (II) puţin înseamnă mult faţă de nimic şi infinit faţă de minus. Şi acest puţin - decizia de ieri pt Voiculescu turnător, crezi că se obţinea într-un "liniştit regim" Iliescu, Năstase, Geaonă, Antonescu? - se poate dovedi mâine ca mugurele din care a crescut un copac.
  •  Dacă mă gândesc mai bine, asemănarea cu Mihai Viteazu e destul de interesantă: şi domnitorul a stârnit multă vânzoleală şi a sfârşit, aparent, fără rezultate. Dar un mugure tot a fost acolo. Şi a devenit copac de-abia la 1918. 
  • Sper să fi văzut bine mugurele de azi şi să nu aşteptăm atât.
PS Şi apropo de linişte ia fii atent ce zice Blandiana: 
Am fost convinsa ca toti sunt cu mine, ca Ceausescu si ai lui sunt rai, ca noi nu suntem decat victime. Dupa '89 am descoperit ca, deoarece inainte taceam, de fapt nu ne cunoasteam.

  •  
         



vineri, 19 decembrie 2014

Pr. Constantin Necula - Pe cine incomodează ora de Religie? (Cluj, 17 dec. 2014)

O excepţională conferinţă despre necesitatea religiei în şcoală, dar de fapt despre necesitatea legăturii cu Dumnezeu în viaţa noastră, de la un capăt la altul, dar şi despre multe alte subiecte la zi politice, culturale, sociale, la: https://www.youtube.com/watch?v=SGjjAiQUUJQ#t=1343.

marți, 16 decembrie 2014

Victor Ponta revine la prima soţie şi îl denunţă pe Ilie Sârbu la DNA?

În linia piruetelor pe care le face începând din 16 noiembrie, acest musiu terchea-berchea al politicii româneşti  a mărturisit ieri public că este un hoţ (acesta este sensul frust al cuvântului plagiator), un dictator  (a desfiinţat comisii, a înfiinţat altele, a schimbat oameni, a dat afară specialişti pentru a-i înlocui cu alţi terci-berci, în cea mai bună tradiţie totalitară), un fals de la un capăt la altul, după cum o arată toată traiectoria lui începând din 1990, o proiecţie mincinoasă.
Ceea ce urmăreşte vicleanul este să ne convingă că, brusc, în seara de 16 a avut o revelaţie, a suferit o metanoia (pocăinţă, schimbare şi/sau transformare, restructurare de personalitate) şi acum este altul: unul bun, responsabil, cinstit, competent (cum le explică el, Bibicule, mai rar), adică mai  curat şi mai uscat, numai-numai ne-om aşeza în genunchi şi l-om ruga să rămână în fruntea bucatelor ţării , iar foştii lui cumetrii de sălbăticii erotice pe seama poporului să-l păstreze “il capo” al unor, de acum, “capi” curaţi transformaţi în îngeri.
Încercând să ne arate că este în căutarea celui pur care a fost odată, a început cu recunoaşterea măsluirii doctoratului. 
Normal ar fi însă ca acum, imediat, odată făcut acest pas, să mărturisească şi că, pentru a acoperi mizeria urât mirositoare a faptei sale, a manevrat structuri şi oameni, a încurajat plagiatul şi plagiatorii, a dus în derizoriu idea de a învăţa şi studia serios, de a avea rezultate pe seama muncii proprii, a descurajat tineri care credeau în aceste lucruri, i-a încurajat pe alţii, mai comozi, mai slabi de înger să facă la fel ca el pentru că, nu-i aşa, dacă se poate la vlădică, de ce să nu se poată şi la opincă.

Și, în secunda imediat următoare, să-și dea demisia din funcția de prim-ministru, nu să vină cu un alt guvern.

După demisie, care, acum că şi-a mărturisit păcatul, e singura cale onorabilă de a ieşi din această situaţie ruşinoasă, să dea în vileag toţi mafioţii şi toate pungăşiile, hoţiile, cumetriile, ticăloşiile despre care are cunoştiinţă că s-au făcut în timpul guvernării sale, de oamenii “domniei” sale şi ale celorlalţi “domni” de partid şi de stat (dar şi în trecutul mai îndepărtat, de orice guvern, orice consiliu judeţean, orice primărie despre care are date certe) şi care distrug atâtea destine, omoară cu zile atâţia români, chinuiesc şi deformează viaţa celor mai mulţi. 
Apoi să ne spună tot ceea ce a mai făcut. Să le pună pe toate pe hârtie, chiar dacă ar fi vorba de un roman fluviu. Vom avea răbdarea să le citim. Să ne spună cum e cu agentul acoperit – asta după ce anulează ordonanţa de urgenţă care îi trece la secret şi pe cei ieşiţi din sistem; cum e cu procurorul Panait; şi aşa, una după alta, cu multe situaţii negre din trecutul politic mai apropiat sau mai îndepărtat al acestui antimodel de existenţă umană.
Doar atunci am putea să începem să îl credem şi să-i mai dăm o şansă.

Într-un text din mai anul acesta, pe care îl puteţi găsi la http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2014/05/strategia-economico-sociala-lui-vv.html , spuneam:
 
Legat de implicarea lui Dumnezeu în tot acest stricat ghiveci psdist, am să-i atrag atenţia că credinţa se dovedeşte prin gânduri, vorbe şi fapte şi nu e de ajuns să-l invoci pe Dumnezeu ca să şi primeşti de la Acesta atestatul de “bun fiu”, care să te trimită la Cotroceni. Ba, poate că dacă îl implici fără voia Lui în campanie, s-ar putea supăra  şi s-ar putea ca prin iarnă să te trezeşti cu un şut în dos, la fel ca predesesorii tăi, de la colegii de partid. 
Ceea ce, iată, e pe cale să se întâmple!
Evident, întrebarea din titlul acestui text este, deocamdată, numai una retorică;
nu am cunoştiinţă despre vreo părăsire de domiciliu conjugal şi nici nu o doresc.  Deşi, cunoscându-l pe cel despre care vorbim, nu ar trebui să ne mire dacă, integral sau parţial (de exemplu, ce valoare are un socru atunci când trebuie să-ţi salvezi pielea), titlul se va dovedi, totuşi, profetic.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...