vineri, 30 noiembrie 2012

Parlamentul penal - Uniţi împotriva României

        Din 1990 şi până astăzi, Parlamentul României s-a schimbat permanent – evident vorbesc de parlamentari (nu mă interesează clădirile, dotările, funcţionarii) şi mai precis de calitatea acestora. Era departe de a fi ideal şi la început, dar, în timp, după ceva academicieni, profesori universitari, oameni de cultură, specialişti din finanţe şi economie, din industria şi agricultură,au urmat tot mai mult activiştii neica nimeni, specialiştii pe puncte, semidocţii şi sfertodocţii, iar de un timp, oamenii de afaceri tip mafiotul incult şi cei din administraţia locală nevoiţi să-şi caute „un adăpost de vreme rea fiindcă vine DNA”.
        Concomitent s-a trecut şi de la ademenirea parlamentarilor de către personale penale pentru a-şi aranja afacerile necurate în dauna statului, la ademenirea alegătorilor de către penali, pentru a şi le continua din parlament şi din guvern sub pălăria sănătoasă şi răcoroasă a imunităţii  parlamentare. Este o transformare care se regăseşte în aproape întreg „spectrul politic”, sau, dacă vreţi, în aproape toată „clasa politică”, dar neasumată până acum de nimeni.
         Veţi fi înclinaţi să ziceţi: ce ticăloşi, ce nemernici, ce bandiţi! Dar nu aţi avea dreptate. Pentru că oricum ar părea, nu uitaţi, există şi în ei un suflet, o conştiinţă, ceva din lumina pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare din noi. Şi ca dovadă iată:                         
         Oarecum mai cinstiţi decât ceilalţi, dar neputând totuşi să ne spună adevărul în mod direct, „ca să nu află mama şi tata lor şi să nu-i mai lasă la calculatoarele de la parlamentu”, candidaţii USL ne zâmbesc galeş, ne întind mâna, ne propun şi ne ademenesc de pe nişte afişe mai mari sau mai mici cu formule (intenţionat perimate şi autoironizatoare, ca să ne atragă atenţia asupra adevărului ascuns):
        
         Uniţi, împotriva corupţiei!
         Uniţi, împotriva nedreptăţii! -
         Uniţi împotriva trădătorilor!
         Uniţi împotriva sărăciei!
         Uniţi, pentru România!
         Marea reUnire Naţională!
        
         Dat fiind faptul că, în acelaşi timp, marea lor majoritate este formată din:
        
          catindaţi cu dosare de corupţie, delapidare, constituire de grup infracţional organizat, evaziune fiscală, abuz în serviciu etc.
         catindaţi foşti demnitari care au construit cu sârg acest sistem nedrept
         catindaţi traseişti pe la mai toate partidele,
         catindaţi bogaţi, personaje cu zeci şi sute de milioane de euro făcute peste noapte,
         catindaţi devalizatori şi vânzători ai bietei noastre ţări,

şi pentru că noi ştim asta şi că ei ştiu că noi ştim asta, este evident că în realitate aceste afişe nu sunt altceva decât un strigăt disperat al conştiinţei acestor oameni, conştiinţă care vrea ca noi să aflăm că de fapt se pregăteşte o Mare reUnire Naţională a celor de mai sus într-un parlament în care vor fi nevoiţi să lupte:
       
         Uniţi, pentru corupţie!
         Uniţi, împotriva justiţiei!
         Uniţi, pentru trădare! – de orice fel
         Uniţi, ca să vă sărăcim şi mai mult.
         Uniţi Împotriva României!
        
         Aşa că, doamnelor şi domnilor, în numele tuturor catindaţilor penali de la aceste alegeri mă ridic şi vă întreb: Înţelegeţi dumneavoastră cu adevărat drama, dar ce zic drama, TRAGEDIA pe care aceşti oameni o trăiesc?
Şi dacă da, ce aveţi de gând să faceţi?
Sau: Mai puteți face ceva?

miercuri, 28 noiembrie 2012

Imbecilitatea europeanului de tip nou

Sau: Planeta maimuţelor

Nişte bipezi
care de-abia s-au ridicat în picioare ca să privească orizontul cu palma la fruntea îngustă,
care, descoperind lumea înconjurătoare, cred că aceasta a apărut odată cu ei şi chiar datorită lor,
care, descoperind băţul motorizat şi-au zis că acesta este esenţa civilizaţiei şi expresia ultimă a culturii,
care cred că a accepta că lumea a existat şi înainte de ei şi chiar a atins unele culmi la care astăzi nu se mai poate visa este echivalent cu a se nega pe ei înşişi,
care văzând soarele, luna, stelele atât de mici în comparaţie cu pământul şi cu umbra lor îşi imaginează că aici şi acum este centrul şi sursa universului, iar ei sunt dumnezeul civilizator al acestuia, aşa că nu mai este loc pentru un Dumnezeu care, ce tupeu! ce prostie! ce obscurantism! ar fi făcut însuşi Universul şi de care mai trebuie să şi ascultăm,
pentru care religia este opiul popoarelor,
pentru care sfinţii sunt un soi de nazişti care trebuie interzişi pentru că îi sperie pe cei mici adânciţi în jocuri pe calculator, droguri, alcool, reviste porno,
pentru care neutralitatea religioasă înseamnă dictatura ateismului, libertinajului şi a consumului ca motiv al existenţei,
pentru care adevărul e subversiv, intolerant și incorect,
pentru care istoria e un muzeu cu ciudăţenii nefolositoare,
pentru care ierarhia valorilor înseamnă inegalitate nedreaptă,
pentru care cultura este folositoare doar ca colecţii exprimate prin zerouri de dolari sau euro,
care nu au citit decât ceea ce au scris ei, mai ales rezumatele şi în special lozincile,
pentru care familia clasică, venind din trecut e un pericol la adresa drepturilor și libertăților şi trebuie înlocuită cu familia homosexuală,
pentru care dragostea este doar sex, eventual pe bani, pe bunuri, pe favoruri, în general, pe ceva câştig,
pentru care avortul este corect politic, căci foetusul nu e o fiinţă, aşa cum, de exemplu, un animal este,
pentru care tradiţia, morala, ordinea, datoria, loialitatea, sacrificiul, curajul sunt termeni reacţionari și subversivi,
pentru care identitatea înseamnă a alege între a fi unu sau zero,
pentru care femeia este un bun comercial şi un mijloc de a vinde,
pentru care Europa, fără trecut, fără creştinism, fără toate cele care în enumerarea de mai sus sunt „periculoase, inexistente, incorecte etc”, e o mare stână de turme clonate astfel încât să nu existe nicio diferenţă,
pentru care Pământul este Planeta maimuţelor,
s-au trezit într-o dimineaţă şi au decretat că nu se poate ca pe moneda aniversară de doi euro a Slovaciei să apară sfinţii Chiril şi Metodiu* căci ”având în vedere neutralitatea religioasă a Uniunii Europene, o monedă europeană nu poate avea sfinţi cu aureole”. Şi pe urmă, s-au întrebat ei important-ironici, ce mare lucru au făcut nenorociţii ăia mincinoşi, care au ţinut Europa noastră, cu toată tagma lor habotnică şi obscurantistă, în întuneric vreo 1900 de ani?

Imbecilitatea unei astfel de poziţionări nu poate fi egalată decât de ticăloşia pe care ea o poate presupune. Personal, cred că sunt implicate amândouă.

* Fraţii Chiril şi Metodie sunt cei care au creat alfabetul "glagolic", care vine de la slavonescul "glagol" (cuvânt), şi care, cu unele adăugiri ale ucenicilor, a devenit alfabetul chirilic. Ca instrument de cultură, limba slavă veche a avut o arie largă de răspândire, cuprinzând Marea Moravie (pe teritoriul Cehiei şi al Slovaciei), Bulgaria veche, Serbia, Croaţia şi Rusia veche. Ulterior, această limbă a fost adoptată ca limbă de cultură şi în ţări neslave, şi anume în Ţările Române şi în Lituania. (sursa: Radu Alexandru pe crestinortodox.ro)

marți, 27 noiembrie 2012

Povestiri din partea luminată a lumii: BARBARA

 
Sau:  
Despre cum a învins Barbara sistemul de două ori

      Barbarei îi place profesia ei (este chiar un medic foarte bun),  îi plac oamenii, dar, atunci când o cunoaştem, singurul lucru care o interesează cu adevărat, la care se gândeşte zi şi noapte, pentru care se pregăteşte, este fuga din Germania comunistă. Toate celelalte se aşează în mintea şi în sufletul Barbarei cuminţi, în aşteptare, în spatele dorinţei obsesive de evadare. Este o dorinţă atât de mare încât ea însăşi nu mai poate  fi nimic altceva decât „cea care aşteaptă să scape”.
        Din această cauză fusese deja închisă şi acum este deportată sub strictă supraveghere într-un mic spital al unui mic oraş din nord, de la malul mării. O maşină cu securişti stă ore lungi în faţa apartamentului sordid pe care îl primise ca locuinţă. La câteva zile, în prezenţa, dar şi în absenţa ei, supraveghetorii intră în casă, îi răvăşesc toate lucrurile, atunci când este de faţă, o percheziţionează, o tovarăşă specializată, cu mănuşi de cauciuc, îi investighează locurile tainice în care ar fi putut ascunde, probabil, mărci federale cu care să-şi plătească fuga, planuri, hărţi, mesaje de la cei care ar fi urmat să o ajute.
        De de fapt unul singur, un om de afaceri din Vest, iubitul ei, sau, nu ne dăm prea bine seama, oricum salvarea ei. Este omul cu care se întâlneşte pe ascuns într-o pădure, sau în camera de hotel în care intră noaptea pe geam. El este cel care îi trimite bani printr-o filieră , apoi, în întâlnirea din hotel îi dă o hartă cu locul de pe plajă în care trebuia să fie într-o noapte de sâmbătă şi de unde urma să fie luată. Tot atunci la hotel, acesta o anunţă că odată scăpată nu va mai trebui să facă nimic, adică să mai muncească, pentru că are el bani destui.
        La spital Barbara e retrasă, tăcută, singuratică. Lumea o crede distantă pentru că vine de la Berlin, dintr-un spital mare, de la o carieră în ascensiune. Se dovedeşte însă repede un medic cu adevărat bun şi mai ales plin de afecţiune faţă de pacienţii cu care stabileşte relaţii speciale. Unul dintre aceştia este o fată de circa 15-16 ani, Stela, închisă într-un lagăr de reeducare prin muncă pentru tineri, de unde evadase de mai multe ori. Ultima dată este găsită după câteva zile într-un lan de rapiţă, inconştientă, muşcată de căpuşe şi epuizată de foame şi oboseală. Barbara, care o îngrijeşte, îi citeşte până adoarme, petrece zile şi nopţi în preajma ei, devine prietena, sora mai mare, mama, singurul om în care Stela are încredere şi de care se agaţă cu disperare, sperând să nu mai fie dusă înapoi în lagăr. Barbara încearcă să o salveze dar, ea însăşi aflată sub „îngrijirea” organului de represiune, mai mult de câteva zile în plus în spital nu reuşeşte să câştige. Stela e dusă înapoi în lagăr de unde cu prima ocazie fuge din nou, rănindu-se în sârma ghimpată a gardului înconjurător.
        Directorul spitalului este un medic cam de o vârstă cu Barbara, André, a cărui carieră de succes este întreruptă de un nefericit accident cu incubatoare şi copii nou-născuţi, un amestec de neglijenţă şi neştiinţă al personalului pe care îl coordona. Este pedepsit cu o carieră de medic de provincie şi cu darea de rapoarte către securitate – după cum îi povesteşte el însuşi Barbarei. E pasionat de medicină, încearcă să-şi încropească un mic laborator în spital, îşi trăieşte viaţa alături de pacienţii săi.
Probabil din curiozitate şi din fraternizare la început – în definitiv erau doi ostracizaţi, Barbara venea cu o poveste specială – André, care cunoştea dosarul noii colege chiar de la şeful echipei de supraveghetori ai acesteia, e foarte atent, amabil, chiar grijuliu cu noua sa colegă. Descoperă astfel atât medicul cât şi omul. O îngrijesc un timp pe Stela, apoi pe un tânăr care se aruncase, din dragoste, de pe o clădire şi care se dovedeşte un caz întortocheat şi dificil. Îşi prelungeşte adesea timpul petrecut în spital alături de pacienţii cu probleme.
        Dar, după un timp, atenţia, curiozitatea, fraternizarea, şi ce o mai fi fost pe acolo, se transformă în afecţiune, poate chiar dragoste – o afecţiune a privirilor, micilor gesturi, complicităţilor; nimic ostentativ, nimic dulceag, nimic agresiv. O afecţiune care, se descoperă în chiar ziua dinaintea nopţii marii evadări; şi care este de ambele părţi. O afecţiune care se mărturiseşte într-un singur sărut.
       Totul e pregătit pentru fugă. Barbara şi-a luat liber de la spital, dar descoperă că tânărul lovit la cap are nevoie de o intervenţie urgentă, care este programată în chiar seara cu pricina – nicio clipă nu se gândeşte să ascundă starea acestuia, mai mult chiar, îl caută pe André peste tot şi îl găseşte îngrijind-o, cu aceleaşi sentimente cu care ar fi îngrijit orice alt bolnav, pe soţia securistului, aflată în faza terminală a unui cancer. Andre îi cere să participe la operaţie şi, după ce ezită puţin, ea îi promite că va veni. Aşa că pe seară acesta o aşteaptă până în ultimul moment.
       Barbara aşteaptă şi ea acasă. Probabil e prima dată când dezertează de la datorie, dar acum e mai mult decât dorinţa de fugă, acum e deja fuga. Şi oricum prezenţa ei nu era în mod special necesară. Avea cine să-i ţină locul. Dar atunci când se părea că nimic nu se mai poate întâmpla, la uşa ei se prăbuşeşte murdară, epuizată şi cu rănile infectate, Stela. Stela este şi ea o altă dorinţă de a scăpa, o dorinţă tânără, năvalnică, buimacă, sinucigaşă, iar Barbara este ultima ei speranţă, întreaga ei speranţă. În lipsa ei, e condamnată să dispară fie în nebunie fie în moarte. Barbara o îngrijeşte în grabă, îi face o injecţie, care să o ţină trează, şi o ia cu ea în noapte către plajă.
        După operaţie, neliniştit, presimţind ceva, André o caută acasă dar în apartamentul acesteia nu sunt decât securiştii care au întors, după tipic, totul pe dos, iar şeful acestora îl anunţă cu o voce resemnată că de data asta Barbara n-o să se mai întoarcă.
La malul mării soseşte clipa cea mare. Eliberatorul, care apare din mare, un  scafandru cu un motor subacvatic şi o mică saltea legată de mijlocul lui, o anunţă însă că nu poate lua decât un singur pasager. Aşa că Barbara îi dă banii, o urcă pe Stela pe saltea şi se întoarce pe mal. Cei doi sunt repede înghiţiţi unul de apă celălalt de întuneric.
       A doua zi, Barbara apare la spital, ca în oricare altă zi. Şi atunci când, venind din spate, îşi pune mâinile pe umerii lui André, care privea nedesluşit şi pierdut către niciunde, ştim că nu mai e aceeaşi. Că dorinţa de a pleca s-a topit, a dispărut, că Barbara a învins sistemul de două ori: odată atunci când putea să plece, dar a rămas pentru că ea a ales aşa, a doua oară când a înţeles că adevărata dorinţă, sensul real al existenţei este de a fi de folos celorlalţi, şi că aici sunt oameni care au mai multă nevoie de ea şi ca medic dar şi ca om.

       V-am povestit filmul lui Christian Petzold „Barbara”, un film despre fosta Germanie comunistă. Un film care nu seamănă de loc cu filmele noastre despre comunism. Un film care, chiar dacă vi l-am povestit, merită din plin să-l vedeţi – va fi din ianuarie pe ecrane.
       Un film extraordinar de simplu şi de complex totodată. Un film cu multe tăceri şi cu cadre liniştite, dar care te ţine în tensiune mai dihai decât un thriller.
       Un film despre cum ar trebui să fim.

       (Sursa fotografiei: www.cinemagia.ro)

duminică, 25 noiembrie 2012

România, o caricatură de ţară! Cine e de vină?

        În Europa am ajuns ultimii sau aproape ultimii: albanezii, cu care concurăm direct, câştigă tot mai mult teren. Prin Asia, dar mai ales în Africa sau America de Sud, state care nici nu visau în trecut să ajungă vreodată ca noi, ne privesc acum de la înălţimi care ni se par ameţitoare. Tot ceea ce facem - sau aproape - e neserios, de mântuială, iresponsabil, delirant. Cu greu mai putem fi aşezaţi într-un tipar european. Refacem - în sens invers - drumul către un spaţiu ocupat de o populaţie sinucigaşă. Ne distrugem, ne desfiinţăm zi de zi, clipă de clipă. Laurenţiu Ulici vorbea despre paradoxul românesc al, într-o asemuire cu o pădure, aruncării vreascurilor şi frunzelor moarte către în sus, adică invers de cum se întâmplă în orice pădure sănătoasă şi în orice popor care crede într-un viitor. Adică, la noi, tot ceea ce are neamul mai decrepit şi mai putred urcă pe scara ierarhiei politice, economice, profesionale... Am ajuns, e un sentiment care mă încearcă tot mai des, o caricatură: o caricatură de popor; prin el, în lume, o caricatură de ţară. Îi înţeleg pe cei care nu mai pot să ne ia în serios; pe cei care profită de noi; pe cei care scot din calcule. O facem oricum singuri: nu ne luăm în serios, ne tâlhărim, lovim buimaci în stânga şi în dreapta fără a ţine cont de răul pe care îl facem. Rău pe care am ajuns chiar să-l savurăm. Binele meu, al meu personal, oricum, pe orice căi, oricât de multe distrugeri am face, a ajuns "brand de ţară".
       Suntem o caricatură! Dar nu mi-e ruşine; nu, sunt furios, vreau să fac ceva pentru a inversa acest marş bezmetic către desfiinţare. Mai sunt şi alţii. Mai sunt şi alţii care prin ceea ce fac, prin cum sunt se opun acestei viituri de noroi şi gunoaie. Dar pentru a face ceva ar trebui, poate, să ştim cine e de vină.      Am putea începe, de exemplu, prin a face o listă.
       Ar fi, normal, preşedinţii ţării, prim-miniştrii, miniştrii, secretarii de stat, senatorii, deputaţii şi nu mai trebuie să spun de ce.
Preşedinţii şi vice-preşedinţii de agenţii, de companii sau societăţi naţionale, de consilii de administraţie ale firmelor cu capital de stat, directorii generali, directorii simpli, directorii adjuncţi, şefii de birouri care nu-şi fac treaba, care fură, care îşi pun salarii "nesimţite", care îşi angajează rudele, prietenii şi colegii de partid, care iau mită, care forţează mita, care direcţionează banii către anume firme umplându-şi adesea buzunarele pe mai multe căi.
Preşedinţii, vicepreşedinţii, consilierii, directorii etc. consiliilor judeţene, primarii, vice-primarii, consilierii, directorii etc. primăriilor pentru aceleaşi motive.
Judecătorii şi procurorii care sunt delicvenţi şi infractori.
Poliţiştii care sunt delicvenţi, infractori, mafioţi.
Funcţionarii din ministere, administraţii locale, agenţii etc., care sunt leneşi, aroganţi, lacomi, dispreţuitori, brutali, iau mită, cer mită, ne fură timpul, ne distrug nervii.
Specialiştii şi meseriaşii care nu-şi mai fac meseria.
Firmele particulare şi oamenii lor care iau pieile de pe clienţii lor.
Firmele particulare care parazitează sectorul de stat.
Firmele particulare care trăiesc din corupţia folosirii fondurilor bugetare contra unor comisioane uriaşe şi cu lucrări de o calitate execrabilă.
Profesorii care nu educă.
Medicii care nu vindecă.
Ceferiştii, ratbiştii, metroriştii, tractoriştii, fermierii, vânzătorii, asistenţii medicali ......
Dar mai ales:
Preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii generali, secretarii, membri organismelor de conducere, centrali şi locali ai partidelor pentru toate cele de mai sus.
Membrii partidelor asemănători şefilor lor pentru toate cele de mai sus.
Similarii lor din sindicate pentru toate cele de mai sus.
ONG-urile născute pentru a drena fonduri, pentru a susţine iniţiative potrivnice moralei, identităţii persoanei şi identităţii naţionale, pentru a susţine toate cele de mai sus.
Și, de ce nu, Eu, Tu, El pentru micile, nevinovatele noastre compromisuri, pentru justificatele încălcări ale regulii, fie ea normă nescrisă, fie lege, pentru prea puțin interes, prea puțină implicare, prea puțină responsabilitate, pentru prea puţină grijă, pentru prea puţin respect, pentru prea puţină bunăvoinţă, pentru…
Evident, fiecare aruncă vina pe toţi ceilalţi, sau măcar pe cei cu care intră în coliziune, cu cei din cealaltă tabără profesională, politică, de interese. Dar vina e în toți, chiar dacă în cantități diferite, iar transformarea trebuie să înceapă în fiecare dintre noi. Pentru că numai atunci, cei pe care îi alegem, sau îi punem undeva, cei pe care îi educăm, cei cărora le încredinţăm responsabilităţi, care vor fi, după cum e normal, asemenea nouă, vor fi altfel decât cei de azi. Dacă nu ieşim din nevoile, îndreptăţirile, drepturile, privilegiile, plăcerile, adică din feudele cu care ne-am înconjurat fiecare dintre noi şi nu privim în noi şi prin noi către ceilalţi, nu se va întâmpla nimic bun. Sau se va întâmpla doar după ce vom trece prin crunte încercări.
Drumul de la caricatură la capodoperă trece prin fiecare dintre noi.

marți, 20 noiembrie 2012

Povestiri din partea luminată a lumii - Maria CEBOTARI

În jurul nostru, pare că se întâmplă numai lucruri rele; cantitatea lor creşte nemăsurat, viteza cu care ne invadează viaţa devine ameţitoare. Tentaţia este de a răspunde cu aceeaşi monedă; şi atunci devenim la fel, producem noi înşine răul. Tentaţia este şi de a vorbi numai despre cele rele pentru că ne irită, ne macină, ne înfurie. Şi atunci "luăm atitudine", ieşim la luptă. Ceea ce nu e rău în măsura în care nu uităm lucrurile bune, nu devenim neatenţi sau indiferenţi faţă de bine şi frumos. În măsura în care, măcar din când în când, vorbim şi despre faţa luminată a lumii.
Cum ar fi, de exemplu, următorul eveniment:
            
                                               ACADEMIA  ROMÂNĂ
                                      Secția Arte, Arhitectură și Audiovizual
                                               Institutul de Istoria Artei
                                                      „G. Oprescu”

                                         COMUNICAT DE PRESA     
                                  
Sub egida Secției Arte, Arhitectură și Audiovizual a Academiei Române, Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, în colaborare cu Academia de Științe a Moldovei – Institutul pentru Patrimoniu Cultural și cu Goethe Institut, organizeaza Sesiunea Internațională ”Maria Cebotari”.
Evenimentul se va desfășura în zilele de Joi 22 Noiembrie 2012 (Aula Academiei Române) și Vineri 23 Noiembrie 2012 (Institutul de Istoria Artei, Calea Victoriei, nr. 196), Orele 10.
Sub semnul recuperării patrimoniului cultural, Sesiunea ”Maria Cebotari” omagiază un extraordinar destin artistic românesc, îngropat sub tăcere până  în 1989.
Personalitate de primă strălucire a artei românești și europene, stea  a marilor scene de operă și a studiourilor de film din Italia, Germania și România,  celebra soprană Maria Cebotari va fi evocată din dubla perspectivă a Istoriei Teatrului Liric și a Istoriei Cinematografului.
Născută la Chișinău în 1910, după ce a absolvit Conservatorul “Unirea” din același oraș, soprana a  avut  o ascensiune fulminantă. Vedetă a operelor din Berlin, Dresda și Viena, a fost aplaudată la Paris, Londra, Milano, București.
Talentul, frumusețea și vocea de o calitate excepțională, cu un ambitus rar întâlnit, au impus-o în galeria de aur a artiștilor europeni ai primei jumătăți a veacului trecut.
Prețuită de compozitori (Richard Strauss a scris pentru ea opera Salomeea)  și de dirijori (Arturo Toscanini, Bruno Walter, Herbert von Karajan, Fritz Bush, Clemens Krauss, Karl Böhm, Wilhelm Furtwängler),  adulată de marele public, a fost o personalitate de prim plan a vieții artistice europene.
Deși cotată  drept o “Callas” interbelică, în perioada comunistă numele Mariei Cebotari  a fost șters din cartea de aur a marilor artiști români. Este timpul și avem datoria să  îl readucem în actualitate.

miercuri, 14 noiembrie 2012

CÂT DE REPREZENTATIVĂ MAI ESTE DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ?

  În curând vom avea din nou alegeri în faţa cărora vom fi şi mai mulţi cetăţeni turmentaţi: Anul ăsta cu cine votăm? Sau: Mai votăm? Dacă nu avem cu cine, mai pierdem timpul, mai investim ceva speranţe? Există vreo şansă ca ceva să se schimbe în bine? O fi mai bun sistemul de democraţie parlamentară? Sau cel de democraţie prezidenţială? Sau: Nu ar trebui să găsim altceva?
       Actuala criză a adăugat, şi aici dar şi în restul lumii,  noi certitudini în legătură cu proasta funcţionare a selecţiei în politică prin evidenţierea incompetenţei, dezinteresului sau complicităţilor în  gestionarea ineficientă a economiei şi în special a sectorului financiar-bancar, dar şi prin corupţia, minciuna, populismul deşănţat al cărui unic scop este câştigarea alegerilor.
       Discuţia despre alegerea Puterii este grea şi veche. E o discuţie care, prin reducerea constantă a participării la vot, dar mai ales prin rezultatele acestuia, duce la chiar punerea sub semnul întrebării a întregului sistem politic actual, cel al aşa numitei democraţii reprezentative. E o discuţie pe care v-o propunem, cu referire la România, dar şi la restul lumii democratice, în cadrul acestei secţiuni a platformei Estica şi la care vă invităm să luaţi parte alături de analiştii platformei. Voi încerca în continuare să fac referire la câţiva dintre pilonii democraţiei în care trăim: partide, instituţii ale statului, tipul de vot, elitele. Mai mult pe noua platformă de analiză, opinii şi comentarii www.estica.eu

miercuri, 7 noiembrie 2012

Ponta se resetează cu Băsescu - sau - Frica păzeşte pepenii

       E posibil ca toată ofensiva americană - impresionanta delegaţie de business care vine la Bucureşti, vizita procurorului general adjunct Cole, vizitele şi ieşirile aproape săptămânale ale ambasadorului Gitenstein - probabil cel mai interesant ambasador SUA de după 90, de altfel cu rădăcini în nordul Moldovei - şi mai ales realegerea lui Obama care nu mai dă răgaz "grupului infracţional organizat" să se mişte înainte ca să se dezmeticească o nouă administraţie la Washington şi să-i tragă de urechi - să fi avut asuupra lui ponta efectul miraculos de a-l face să pară un tip responsabil şi rezonabil, care este dispus să coopereze pentru binele ţării, în loc să-l înjure pe preşedinte şi pe urmă tot el să ţipe ca din gură de şarpe că Băse e "mean and vicious".
      E posibil să fie şi contribuţia multor altor semnale şi crude realităţi pe care nici minciuna continuă nici privirea pe lângă  nu te ajută să şi scapi de ele.
       Dar mai cred că e ceva: victoraş a ajuns sus, sus de tot. A fost un timp ameţit de aerul tare de acolo. Ciracii lui i-au spus că de acolo poate face orice vrea, poate să fie exact cum îşi doreşte. Din păcate pentru el, nu a avut succes. A provocat forţele necunoscutului şi acestea i-au deschis cufărul cu comoda ocupaţie de plagiat. Despre care a aflat toată lumea bună de afară. E de ajuns să nu mai poţi face niciodată pe eroul intransigent. Şi toţi să aştepte politicoşi - nesuferiţie de politicoşi şi convenţionali - să fii trecut pe linia de depou.
       Apoi turnătoru', cu chiulangiu' şi cu dragnea (şi baronii lui) au început să ia distanţă; ba chiar să le convină ca el să nu fie desemnat prim ministru după 9 decembrie în cazul în care usl-ul are peste 50%. Ca, astfel  să aibă un motiv să-l dea jos pe Băse, antonescu să se suie în deal iar felixoiculescu să ia, într-o formă sau alta, Palatul Victoria.
       Poate  reîncarnarea lui Titulescu să facă ceva pentru a împiedica mişelescul plan? Nimic mai mult decât poate şi statuia aceluiaşi: să privească aburit viitorul.
       Aşa că, şi-o fi spus, soţul Dacianei şi ginerele lui sârbu, n-ar fi oare mai bine să-l vrăjesc pe marinar, decât să aştept să-mi dea golanii ăştia la gioale? Poate cădem la pace. Poate mă pune....

marți, 6 noiembrie 2012

De ce ar trebui să-i fie frică lui voiculescu de arestarea şefului său?

       Sau: Ar trebui să-i fie frică?
      
       Noi credem că îi chiar este frică.
       Nu întâmplător ieşirea sa cu suspendarea a fost în exact aceeaşi perioadă, doar cu puţin înainte de arestarea generalului securist diaconescu şi apariţia ştirii că acesta a fost şeful lui.
       O sursă pe care, evident, nu putem să o divulgăm ne-a şoptit că s-ar putea chiar ca vechiul cuplu să se refacă după bare. Dar, de data asta, după barele de ferestrele puşcăriei privite din interior.
       După cum spuneam şi de curând: Asta da investiţie! Să fie într-un ceas bun!

joi, 1 noiembrie 2012

voiculescu s-a autodenunţat! Vrea să fie prim-ministru.

       Nu mai căutaţi. Nu mai întrebaţi. Nu încercaţi în zadar să aflaţi dacă Rus, Tăriceanu, Hrebe, Geoană, Vanghelie ar fi acel prim ministru trădător care să tragă magnificele partidele din usl după el. Nu sunt ei, nu e nimeni altcineva. E chiar cel care v-a vorbit.
       Un caz teribil. Un caz care ar trebui studiat. Cel al criminalului care nu poate să se abţină, nu o poate comite fără ca ceilalţi să ştie, fără ca să împlinească cumplitul act ca pe o scenă.
       Un reflux al sincerităţii, în acelaşi timp. Mâna care a completat declaraţia că a fost turnător nu a putut fi oprită; ea s-a continuat în gura care a mărturisit.
       La fel ca în 2005, când tot el a fost soluţia imorală, felixoiculescu ştie că nu va putea rezista. Că atunci când va apărea Băse şi îi va propune să facă guvernul, el nu putea să refuze. E ceva care îl depăşeşte; trădarea este adevărata lui natură, adevărata lui dimensiune şi unica, adevăratul lui nume. Căci turnătorul, ce e el dacă nu un trădător?

       Dar nu uitaţi: danfelixoiculescu este duşmanul numărul 1 al României!

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...