joi, 23 februarie 2012

Russel Kirk: IMAGINAŢIA MORALĂ (IV)


Persoana care citeşte cărţi proaste
în locul celor bune poate să fie coruptă în mod subtil;
persoana care nu citeşte absolut nimic
poate să fie rătăcită pentru totdeauna.

Un critic perspicace, Dl. Albert Fowler, în Modern Age[1], pune întrebarea “Poate literatura să corupă?” – şi răspunde afirmativ. Deci literatura poate; şi este de asemenea posibil să fii corupt prin ignorarea scrierilor omeneşti, o mare parte din cunoaşterea noastră normativă fiind în mod necesar derivată din lecturile noastre. Persoana care citeşte cărţi proaste în locul celor bune poate să fie coruptă în mod subtil; persoana care nu citeşte absolut nimic poate să se rătăcească pentru totdeauna în viaţă în afara cazului în care trăieşte într-o comunitate influenţată încă puternic de ceea ce Gustave Thibon[2] numeşte “deprinderile morale” şi de tradiţia orală. Iar absoluta abţinere de la tipărituri a devenit o raritate. Dacă un băieţel nu citeşte Insula comorii (1883) a lui Robert Louis Stevenson[3], şansele sunt ca el să citească Mad Ghoul Comics.[4]

Cred că merită să prezentăm principiile de bază ale disciplinei literare care să ajute la înţelegerea valorilor durabile. De secole, un astfel de program de citit, deşi nu a fost nicicând numit un program – a existat în naţiunile din Vest. El a influenţat, de exemplu, din plin minţile şi acţiunile liderilor nou-născutei Republici Americane. Dacă cineva ar vrea să afle ce cărţi erau citite de către liderii Revoluţiei, pilonii Constituţiei[5] şi principalii bărbaţi ai Americii de dinainte de 1800, va putea descoperi că aproape toţi erau familiarizaţi cu câteva cărţi importante : Biblia în versiunea Regelui James[6], Vieţile lui Plutarch[7], Shakespeare[8], ceva din Cicero[9], ceva din Virgiliu[10]. Acestea constituiau un corp de literatură înalt normativă. Fondatorii republicii au gândit noua lor comunitate ca un amestec între Republica Romană şi instituţiile prescriptive englezeşti ; şi şi-au luat ca modele de conducere profeţii şi regii şi apostolii din Biblie, şi nobili greci şi romani ai lui Plutarch. Virtutea încăpăţânată a lui Cato[11], profeţiile elocvente ale lui Demostene[12], impulsul reformator temerar al lui Cleomene[13] – acestea ocupau ochii minţii lor ; şi ei şi-au adaptat comportamentul în consecinţă. « Dar în zilele noastre » după cum scria Chateaubriand[14] cu mai mult de un secol în urmă, « oamenii de stat înţeleg numai bursa – şi încă şi pe aceea destul de rău ». 

Simpla experienţă, după cum a sugerat Franklin[15],
este profesoarea celor proşti din naştere.
Pentru majoritatea oamenilor, vieţile sunt prea scurte şi confuze
pentru a dezvolta vreun model normativ din experienţa lor personală.

Desigur că înţelegrea normativă a părinţilor Constituţiei, de exemplu, nu s-a format numai din cărţi. Înţelegerea şi acceptarea de către ei a normelor a fost dobândită, de asemenea, în familie, biserică şi şcoală şi în treburile vieţii de zi cu zi. Dar acea porţiune din înţelegerea lor normativă care a fost primită din cărţi a fost semnificativă. Pentru că noi nu putem ajunge foarte bine la standarde durabile dacă ne bazăm numai experienţa personală actuală în calitate de mentor normativ. Simpla experienţă, după cum a sugerat Franklin, este profesoarea celor proşti din naştere. Pentru majoritatea oamenilor, vieţile sunt prea scurte şi confuze pentru a dezvolta vreun model normativ din experienţa lor personală ; şi după cum a scris Newman, « Viaţa este pentru acţiune ». De aceea, dacă căutăm îndrumare în morală, gust şi politică ne întoarcem către banca şi capitalul epocilor, către cunoaşterea normativă descoperită în revelaţie, autoritate şi experienţă istorică. Încă de la inventarea tiparului, această înţelegere normativă a fost exprimată, tot mai mult în cărţi, astfel încât în zilele noastre cei mai mulţi oameni îşi formează opiniile, în mare parte din pagina tipărită. Acest lucru poate fi regretabil uneori ; poate fi ceea ce D. H. Lawrence[16] a numit « mestecatul ziarelor » ; dar este un adevăr. Respinge un adevăr şi acel adevăr va fi stăpânul tău.

Un alt adevăr este acela că de vreo treizeci de ani noi nu am reuşit, aici în America, să dezvoltăm o conştiinţă normativă în tineri prin intermediul unui atent program de citire a marii literaturi. Am tot vorbit despre « educaţia pentru viaţă » şi « pregătirea pentru adaptarea la viaţă » ; dar mulţi dintre noi par a fi uitat că disciplinele literare sunt un mijloc principal pentru a învăţa să ne adaptăm la cerinţele vieţii. În plus, în afara cazului în care viaţa către care suntem împinşi să ne adaptăm este guvernată de către norme, ea poate să fie o viaţă foarte rea pentru orişicine.

didacticismul moral direct,
fie din categoria Victoriană
fie din cea secolului douăzeci,
trezeşte de obicei rezistenţă în cel căruia îi este destinat

Una din greşelile obişnuitei “adaptări la viaţă” sau a curiculei “permisive” din şcoli – care merg în paralel, de obicei, cu atitudini indulgente similare în familie – a fost înlocuirea studiului literaturii cu adevărat imaginative cu lectura “situaţiilor din viaţa reală”. Această tendinţă a fost în mod aparte observabilă în clasele mici ale şcolii, dar se extinde în sus în unele clase de liceu. Şcoala de literatură « Dick and Jane[17] » şi « run Spot run[18] » nu pun în mişcare imaginaţia; şi îi dau o redusă înţelegere a normelor. Apologeţii acestui aspect al şcolarizării adaptării la viaţă cred că ei reuşesc să imprime respect pentru valori prin prescrierea de lecturi simple care laudă comportamentul tolerant, amabil, cooperant. Şi totuşi nu acesta este modul eficient pentru a imprima cunoaşterea normelor : didacticismul moral direct, fie din categoria Victoriană fie din cea secolului douăzeci, trezeşte de obicei rezistenţă în cel căruia îi este destinat, mai ales dacă acesta are o oarecare capacitate intelectuală.

Preamărirea dezgustătoare a bunătăţii poate aliena; ea poate aţâţa pofta pentru vasul cu prăjituri de pe raftul de sus. În povestirea lui Saki[19] “The Story-Teller” un licenţiat răutăcios povesteşte pentru trei copii dintr-un tren povestea unei extraordinar de bună fetiţă, premiată cu medalii pentru buna ei cuviinţă. Dar într-o zi, ea a întâlnit un lup în parc; şi chiar dacă a fugit, clinchetul medaliilor sale l-a condus pe lup direct la ea, astfel încât a fost devorată în întregime. Chiar dacă copiii sunt încântaţi de această neobişnuită povestire, mătuşa lor protestează, « O foarte nepotrivită poveste pentru copii mici ! » « Nefericită femeie » murmură licenţiatul care se depărtează. « Pentru următoarele şase luni ori acei copii o vor asalta în public cu cereri pentru o poveste nepotrivită ! »

Povestea Pandorei[20], sau a aventurii lui Thor[21]
cu femeia în vârstă şi pisica ei,
îi dă fiecărui copil o privire în interiorul condiţiei existenţei –
nedesluşit pricepută pe moment, poate,
dar câştigând în putere o dată cu trecerea anilor

E adevărat, miturile greceşti şi nordice, de exemplu, nu sunt uneori prea potrivite; totuşi, stimulând imaginaţia, ele fac mai mult pentru o înţelegere timpurie a normelor decât o fac nenumăratele acţiuni tâmpite şi interminabile ale lui Dick şi Jane. Povestea Pandorei, sau a aventurii lui Thor cu femeia în vârstă şi pisica ei, îi dă fiecărui copil o privire în interiorul condiţiei existenţei – nedesluşit pricepută pe moment, poate, dar câştigând în putere o dată cu trecerea anilor – pe care nicio utilitară ficţiune de “situaţie din viaţa reală” nu o poate egala. Pentru că ele sunt valabile pentru eternitate, Hesiod[22] şi poeţii epopeelor sunt moderni. Iar versiunile lui Hawthorne[23] sau a lui Andrew Lang[24] sunt o proză mult mai bună decât aşa zisa engleză de bază aruncată copiilor în multe dintre cărţile de texte recente.

Consecinţele vor fi resimţite nu atât în lipsa lor de gust
cât în neputinţa de a înţelege,
de-a lungul întregii vieţi, natura umană ;
şi eventual în întregul nivel al unei naţiuni.

Dacă îi înfometăm pe tineri după imaginaţie, aventură şi un anume fel de eroism – pentru a ne întoarce acum la un nivel de mai târziu al învăţării – nu înseamnă că ei vor îmbrăţişa Povestirile acceptate despre bine din viaţa-reală pentru Băieţi şi fete buni, acceptaţi, din viaţa reală; dimpotrivă, ei se pot îndrepta mai curând către lecturile impure, decât să se plictisească împreună. Dacă ei nu au fost îndreptaţi către Stevenson şi Conrad[25] – şi asta destul de devreme – ei vor descoperi cele mai apropiate şi mai noi pornografii de pe Grub Street[26]. Şi consecinţele vor fi resimţite nu atât în lipsa lor de gust, cât în neputinţa de a înţelege, întrega lor viaţă, natura umană; şi eventual, în întregul nivel al unei naţiuni. “În această schemă a lucrurilor … o femeie nu este decât un animal ; şi nici măcar un animal de cel mai înalt nivel. » Teoria maimuţei goale  în ceea ce priveşte natura umană, noţiunea « reducţionistă » despre om ca un automat care respiră, este accentuată de necunoaşterea imaginaţiei morale a literaturii.

Într-una din Causeriile sale, Saint-Beuve[27] povesteşte despre un dramaturg care stătea la fereastra unui prieten pentru a urmări o mulţime pariziană frenetică scurgându-se pe străzi: “Văd spectacolul meu trecând!” murmură cu satisfacţie autorul. Arta este natura umană; şi este destul de adevărat că, aşa cum bizar a afirmat Oscar Wilde[28], natura imită arta. Acţiunile noastre personale şi publice, din anii maturităţii, au fost determinate de opiniile şi gusturile pe care le-am dobândit în tinereţe. Marile cărţi influenţează societăţile în sensul binelui ; iar cărţile proaste trag în jos nivelul general al comportamentului personal şi social. Văzând spectacolul, gloata începe să se comporte după cum dramaturgul crede că ar trebuie să o facă. Presupun că un public care merge adesea la piesele lui Tennessee Williams[29] poate începe să se poarte după cum Mr. Williams crede deja că se comportă americanii. Noi devenim ceea ce alţii, cu ascendentul autorităţii, ne spun că suntem sau ar trebui să fim.  Va urma.




[1] Epoca modernă
[2] Gustave Thibon (1903-2001) — filozof francez laureat în 1964 cu Marele Premiu pentru Literatura al Academiei Franceze si, în 2000, cu Marele Premiu pentru Filozofie al aceleiasi academii. Spirit autodidact de confesiune catolica, Thibon si-a petrecut cea mai mare parte a vietii în satul natal, Saint-Marcel-d'Ardeche, de unde si apelativul de „filozoful-ţãran" pe care i l-au dat contemporanii.
[3] Robert Louis (Balfour) Stevenson (18501894) poet și romancier scoțian, autor al unor jurnale de călătorie și reprezentant de seamă al neoromantismului în literatura engleză. Este cunoscut, în special, pentru cărțile Insula comorii  și Straniul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde.
[4] Benzi desenate cu povestiri de groază.
[5] Constituţia SUA
[6] Biblia a cărei a fost sponsorizată de regele James I.
[7] Plutarh (46 -125) scriitor și moralist de origine greacă, cunoscut mai ales prin scrierile sale biografice și filosofice. Obține cetățenia romană și adoptă numele de familie Mestrius, în semn de omagiu adus prietenului său M. Mestrius Florus. Autoritățile imperiale romane îl numesc procurator al provinciei Achaia din Grecia. Mai târziu, devine preot la templul lui Apollo din Delphi.
[8] Vezi Rost nr. 106.
[9] Vezi Rost nr. 106.
[10] Vezi Rost nr. 106.
[11] Marcus Porcius Cato Uticensis (95 î.Hr. – 46 î.Hr.) cunoscut sub numele de Cato cel Tânăr (Cato Minor) pentru a se face distincție de străbunicul său (Cato cel Bătrân), a fost un politician, orator celebru și om de stat în Republica romană târzie. Este amintit pentru încăpățânarea și tenacitatea lui legendară (în special în conflictul său de lungă durată cu Gaius Iulius Caesar), precum și imunitatea lui de a lua mita, integritatea lui morală și dezgustul său celebru pentru corupție omniprezentă în perioada sa.
[12] Demostene (384-322 î. Hr.) om politic și orator atenian. A fost considerat cel mai mare orator al Antichității.
[13] Cleomene I – rege al Spartei. Sub domnia sa, între 521 î,H. şi 488 î.H., Sparta a ajuns cea mai mare putere din lumea greacă. Şi-a împărţit pământurile şi averile şi i-a făcut şi pe ceilalţi să-l urmeze.
[14] Vezi Rost nr.106.
[15] Benjamin Franklin (1706, Boston - 1790) una dintre Părinţii Fondatori ai Statelor Unite, diplomat, om de stiință, inventator, filozof, profesor și om politic.
[16] Vezi Rost nr. 106.
[17]Dick and Jane au fost personajele principale în popularele lecturi de bază scrise de William S. Gray şi Zerna Sharp care au fost folosite pentru a învăţa copii să citească din anii 30 până în anii  70 în SUA.
[18] Frază comercială legată de cărţile cu Dick şi Jane.
[19] Hector Hugh Munro (1870 – 1916), mai cunoscut sub pseudonimul literar de Saki, sau ca H. H. Munro, a fost un scriitor britanic.
[20] Pandora - în mitologia greacă prima femeie de pe pământ creată de zeii care, după ce Zeus crease bărbații, au hotarât să creeze o femeie perfectă. A primit de la Zeus o cutie în care fuseseră adunate toate relele şi doar un lucru bun: speranţa. Curios, soţul ei, Epitemeu deschide cutia din care se revarsă asupra Pământului toate relele. Închizând capacul în grabă, acesta închide înăuntru speranţa.
[21] Thor este urmașul lui Odin în mitologia nordică. Zeu al naturii, dar și al fulgerelor și al războiului, el deține niște obiecte magice: o centură (Megingiord) care îi conferă puterea divină cât timp o poartă, niște mănuși de fier indispensabile pentru a ține și a folosi un ciocan magic numit Mjollnir ("măcinătorul"). Acest ciocan revine în mâinile sale după fiecare aruncare și simbolizează fulgerele. Se spune că acest ciocan nu și-a greșit ținta niciodată.
[22] Vezi Rost nr. 106.
[23] Vezi Rost nr. 106.
[24] Andrew Lang (31 March 1844 – 20 July 1912) – poet, romancier şi critic literar scoţian. A avut contribuţii în domeniul antropologiei, este funoscut ca un culegător de folclor şi de basme populare.
[25] Joseph Conrad (născut Józef Teodor Konrad Korzeniowski născut în 1857 la Berdichev, Ucraina – 3 August 1924) – romancier englez de origine poloneză, considerat unul dintre cei mai mari romancieri de limbă engleză.
[26] Grub Street – o stradă de la margine Londrei, care  adăpostea scriitori la comandă, cârciumi, bordeluri. A devenit un termen peiorativ pentru scriitori la comandă şi scrierile literare fără valoare literară.
[27] Charles-Augustin de Sainte-Beuve (1804 - 1869) critic literar, poet și prozator francez. Opera sa a exercitat o influență considerabilă asupra criticii literare europene
[28] Oscar Fingal O'Flaherty Wills Wilde (1854 - 1900), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză.
[29] Tennessee Williams, pseudonimul literar al lui Thomas Lanier Williams, (19111983) - dramaturg, poet și romancier american, laureat al premiului Pulitzer pentru dramă pentru piesa de teatru Un tramvai numit dorință în 1948 și ulterior pentru piesa Pisica pe acoperișul fierbinte în 1955.

joi, 2 februarie 2012

Ultrașii - viitorul de întuneric al omenirii?

Ultraşii, se pare, sunt în ultima vreme peste tot, acolo unde trebuie dărâmat, acolo unde anarhia oarbă şi neagră trebuie să instaureze domnia haosului (controlat).
După stadioane, după străzile din jurul stadioanelor, după traseele care duc spre şi de la stadioane, pe care ultraşii distrug ce apucă şi se bat cu cine nu le place (de exemplu, organele, adică autoritatea momentului, bună, rea, autoritate, reprezentată a măcar unui minim de ordine), după zonele periferice şi evenimentele specifice,  ultraşii au coborât către centrul cetăţii. I-am auzit şi văzut de curând în Bucureşti şi în alte oraşe din România, am auzit de prezenţa lor în alte state europene. Dar i-am văzut ieri în Egipt, pe stadion şi, parcă, Guineea pe străzi. Şi am mai aflat ceva: ultraşii egipteni, şi nu numai, ci şi alţii din nordul Africii, au fost şi, în cazul Egiptului, sunt prezenţi în centrul din care iradiază disoluţia autorităţii şi implicit a statului - nu plânge nimeni aici după Mubarak, dar asta e altceva.
E un fenomen fetid, ameninţător: tot timpul din urmă uitându-mă la ei m-am gândit la nevoia de circ, de violenţă, de moarte, de distrugere care, ca şi în antichitate, a fost oarecum închisă în incita stadioanelor. Iată însă că ceva s-a întors pe dos, stadionul a ajuns în stradă, spectatorii au ajuns circari luptători, mânați de nimic altceva decât de pofta, de patima distrugerii, a morții. Nu, nu e o exagerare, pasul a fost deja făcut în interiorul stadioanelor, dar și în afara lui, în Africa. Va fi făcut și alte alte părți.
Întrebarea este: cum de s-a întâmplat asta? E o etapă firească a unui anumit fenomen sau e o manipulare?
Cred că şi una şi cealaltă.
Cred că era firesc să se ajungă aici în acest aşa-zis capitalism a cărui necesitate ca opoziţie la fantoma comunismului a ajuns să justifice orice aberaţie socială, orice deviere de la formula creştină a dăruirii pentru aproapele în favoarea distrugerii aproapelui pentru binele personal.
Cred că – şi prezenţa lor în centrul revoltelor tot mai aşa-zis „populare şi spontane” din Africa, îmi confirmă acest lucru,  că sunt o masă de manevră, o armată disciplinată a întunericului, programată în setea de violenţă, de sânge, de haos. Nu arată ca trolii şi orcii din Stăpânul Inelelor, dar sunt conduşi, de o forţă asemănătoare. Şi nu numai ei, mulţi alţii care au distrus în Anglia, în Franţa, pe ici pe acolo. Tot mai mulţi, tot mai violenţi, tot mai periculoşi, tot mai des.
Voi încerca, în curând, să aduc mai multe argumente.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...