Pe de altă parte, trebuie spus că natura sofianică a orientalilor e incompatibilă cu ideologiile, cu modelele abstracte. În timp ce lumea apusului evoluează ideologic, Răsăritul înaintează în istorie sapienţial. Orientul nu naşte idei ci soluţii. Aici trebuie să lămurim un aspect care ţine de vocaţia răsăriteană preponderent “autofagă” (termenul e sugerat de poetul Ion Barbu). Această “autofagie” orientală dezvăluie un mod de viaţă diferit de cel apusean. Orientul este “autarhic”, el nu caută în afară răspunsuri la întrebări pentru care îşi conţine răspunsurile în propria istorie milenară; de obicei fiinţele tinere, în special copiii, pun mereu întrebări, sunt avide de informaţie. Bătrânii au ajuns la înţelepciunea răspunsurilor, a soluţiilor. Această autarhie orientală a făcut ca în lumea creştinismului răsăritean să existe biserici autocefale; prin aceasta eclesiologia ortodoxă se delimitează de centralismul catolic. Autocefalia nu e nicidecum o trăsătură negativă, cum spun unii teologi occidentali, ci, din contră, e un semn de înţelepciune. Bisericile răsăritene trăiesc prin “autoalimentaţie” harică. În general, Orientul se hrăneşte din propriile sale revelaţii cuprinse în Cărţile Sfinte, el urmează neabătut firul tradiţiei, respectând cu fidelitate cuvântul sacru. Am vorbit despre asta pe larg într-unul din capitolele anterioare. Pentru popoarele islamice şi ortodoxe, istorie este “grapheim” de aceea ele parcurg Legea scrisă cu supunere (mahomedanii) şi ascultare (creştinii). Acest lucru a născut în Orient, aşa cum spuneam, morala “trupurilor aplecate”, adică o psihologie colectivă care diferă de elanul faustic apusean. Iată un motiv de veşnică neînţelegere între neamurile răsăritene şi cele occidentale. Colectivismul islamic, la fel ca sobornicitatea ortodoxă, nu aderă la principiul individualismului de factură protestantă.
Un alt lucru care trebuie subliniat este cel referitor la tradiţia culturală. Cultura Răsăritului este a Cărţii Sfinte, în timp ce Apusul generează biblioteci, sau, cu alte cuvinte, cursuri alternative. Cartea Sfântă înseamnă o singură cale” revelată de Dumnezeu, în schimb biblioteca înseamnă o infinitate de drumuri, o infinitate de opinii şi adevăruri relative. Orientul nu înaintează prin hazard, ci prin necesitate. Iisus a scris pe nisip o frază pe care a şters-o vântul. De două mii de ani, Orientul creştin încearcă să identifice această propoziţie tainică, să reconstituie literele dispărute în nisip, pentru a întregi textul Evangheliei. Această obsesie a literalităţii dumnezeieşti, pe care am amintit-o într-un capitol precedent, constituie liantul ascuns dintre ortodocşi şi arabi, două lumi care se hrănesc autarhic din cuvântul sfânt. Departe de a fi “livreşti”, precum neamurile bibliofile occidentale, popoarele răsăritului se închină la Carte în forma ei revelată, textele Bibliei şi ale Coranului alcătuiesc împreună, cum spune misticul musulman Ibn Arabi, un colier al înţelepciunii” orientale. Spiritul “iluminist” de formulă enciclopedică nu e preţuit în lumea Răsăritului fiindcă nu exprimă “sophia” tradiţională. Tensiunea dintre Orient şi Occident este cauzată de războiul nevăzut dintre mesajul Cărţii Sfinte şi informaţiile aleatorii ale bibliotecii, dintre principiul drumului sacru şi perspectiva diversă a cunoaşterii moderne. Aceeaşi tensiune e valabilă şi în domeniul politicii. Orientul e, prin natura lui, teocratic, în timp ce Occidentul e bazat pe democraţie. Va urma.
Alexandru HORIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu