Pericopa acestei duminici ne aminteşte, ca şi cea de duminica trecută, de un moment, pentru cei mai mulţi, teribil al vieţii noastre: moartea. Teribil pentru că, văzută ca punct al dispariţiei definitive, moartea face viaţa lipsită de sens pentru aceia care îşi înţeleg existenţa aceasta ca unică realitate.
Nu există om care să nu creadă în ceva, oricât ar nega el aceasta, căci şi acela care zice că nu crede în ceva, crede în nimic. În ultimile secole, dar mai ales în secolul care tocmai a trecut, lumea creştină s-a întors în mare parte către idolatrie: oamenii au început să creadă în maşini, în ştiinţă, în evoluţionismul ateu, în preţul de cost, în productivitate, în automobil, în televizor, în computer, în familia homosexuală, în vrăjitorie, în extratereştri, în fotbal, în vedete, în trupul uman, în raţiunea umană, în asigurări, în diavol.
A crede în ceva înseamnă a aşeza acel ceva în centrul de referinţă pentru gândurile şi faptele tale, a-l face sfânt pentru tine, adică a-l face definitoriu pentru existenţa ta. Evident, oamenii cred astăzi cel mai mult în ban. Şi evident, în spatele acestuia, ca şi în spatele tuturor acestor credinţe, stă diavolul care încearcă să ne rupă de Dumnezeu.
Indiferent însă de credinţa lor, toţi oamenii mor şi atunci nici banii, nici maşinile, nici trupurile sau raţiunea nu le mai sunt de folos. Zeul lor moare odată cu ei. Iar cei care argumentează contrariul, să-şi imagineze o lume din care au dispărut toţi oamenii.
Rămâne tot Dumnezeu. Şi tot ceea ce el a făcut pentru noi (ce sens ar avea Universul fără oameni), iar în faţa morţii, ca şi în faţa altor momente teribile ale existenţei noastre, ne amintim de El, ne întoarcem la El.
Pregătirea pentru moarte începe cu înţelegerea şi acceptarea faptului că ea nu este altceva decât o poartă prin care au trecut toţi cei care au murit şi că faţă de aceştia avem foarte mari datorii. Cea mai mare datorie o avem faţă de strămoşii noştri prin care a ajuns până la noi dreapta credinţă. Ne-au făcut prin aceasta un aşa de mare bine, încât trebuie să ne rugăm permanent pentru mântuirea lor, căci, ca nişte oameni, vor fi avut şi ei păcate. Prin străduinţa lor de a păstra ortodoxia, adesea cu mari jertfe, noi suntem ortodocşi, ceea ce este un mare dar.
Trebuie să ne rugăm şi pentru toate rudele după duh şi după trup, pentru binefăcători, pentru prieteni şi vrăjmaşi, pentru toţi cei adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea învierii. Dincolo de moarte nu-şi mai pot ajuta cu rugăciunea lor, nu se mai pot adresa nouă. Deşi viu, în iad sufletul îşi trăieşte “moartea duhovnicească”, fiind cu totul inactiv. Numai Hristos ajuns cu sufletul în iad a fost viu, activ şi aici, propovăduind Evanghelia şi scoţându-i de acolo pe cei drepţi, căci El nu a cunoscut moartea duhovnicească cu sufletul, ci doar moartea biologică cu trupul.
Toţi cei morţi au plecat de aici cu o povară de păcate nepocăite, pentru care nu mai pot face pocăinţă acolo. Dragostea ne îndeamnă să ne temem ca nu cumva pentru păcatele lor să fi ajuns în iad şi să ne îngrijim pentru starea lor, dacă am putea, ca şi cum ar fi a noastră. Dragostea păstrează comuniunea cu ei şi acest lucru este foarte plăcut Domnului. Dacă arătăm lui Dumnezeu dragostea noastră pentru ei, arătăm că au lăsat în urma lor dragoste în sufletele noastre, iar Dumnezeu, Care nu poate fi mai puţin iubitor decât oamenii, le va arăta şi El dragostea Sa.
Aprinzând o lumânare pentru ei, arătăm că am vrea să fie în lumina lui Dumnezeu şi Dumnezeu le va da lumină. Pomenile nu se fac pentru a le trimite în ceruri, ci pentru ca să arătăm lui Dumnezeu dragostea noastră hrănită de dragostea pe care ei ne-au arătat-o în viaţa pământească şi astfel să-i arătăm vrednici de dragostea Lui şi pentru a face ca şi alţi oameni, care primesc milostenia de mâncare, haine sau altceva, spunând “Bogdaproste”, să se roage astfel lui Dumnezeu pentru sufletul celui pentru care se face milostenia.
Cum nu ştim care din morţii noştri au fost mântuiţi sau nu, suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfânta Liturghie şi la parastase cu dezelgări. Iar pe cele ale lumii acesteia să nu uităm a le trata cu importanţa pe care ne-o arată această perspectivă a vieţii de după moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu