sâmbătă, 10 septembrie 2011

Russel Kirk: Imaginația morală (II)

Şi, pe măsură ce literatura se afundă în depravare,
tot astfel civilizaţia modernă se prăbuşeşte către ruinele ei.

Această “imaginaţie diabolică” domină astăzi cea mai mare parte a ficţiunii populare ; şi, de asemenea, şi la televiziune şi în teatre, imaginaţia diabolică păşeşte şi pozează ţanţoşă. Noaptea trecută am petrecut-o într-un nou hotel la modă; camera mea single a costat circa 80 de dolari. Pentru cinci dolari în plus îţi puteai seta televizorul din cameră pentru anumite filme. După ora zece, toate filmele oferite erau dezgustător pornografice. Dar chiar şi filmele de mai devreme, cele dinainte de ora zece, fără excepţie, erau produse ale imaginaţiei diabolice, încurajau pofta pentru violenţă, distrugere, cruzime şi dezordine senzaţională. Se părea că nu li s-a întîmplat niciodată managerilor acestui la modă hotel ca vreunul dintre clienţii lui bogaţi, de orice vârstă şi de orice sex, să-şi dorească filme decente. De când Eliot a vorbit la Universitatea din Virginia în 1933, noi am parcurs o bună bucată din drumul spre Avernus[i]. Si pe măsură ce literatura se afundă în depravare, tot astfel civilizaţia modernă se prăbuşeşte către ruinele sale : “Valul întunecat al sângelui este eliberat şi peste tot / Serbarea inocenţei este acoperită”.
Astfel, după ce v-am atras atenţia asupra existenţei imaginaţiei morale, imaginaţiei idilice şi imaginaţiei diabolice, mă încumet să vă reamintesc şi adevăratul scop al literaturii omeneşti. După cum arată C.E.M. Joad[ii] în cartea sa  Decadence: A Philosofical Inquiry[iii] (1948), ceea ce noi numim “decadenţă” echivalează cu pierderea unui scop, a unui obiectiv. Când literatura a pierdut din vedere obiectivul sau scopul său real, atunci literatura este decadentă.

Scopul marilor cărţi este unul etic –
acela de a ne învăţa ce înseamnă cu adevărat să fi om.

Care este deci ţinţa, obiectivul sau scopul literaturii omeneşti? Temeiul, expresia imaginaţiei morale; sau, pentru a pune acest adevăr într-o frază mai familiară, scopul marilor cărţi este etic – acela de a ne învăţa ce înseamnă cu adevărat să fi om.
Fiecare formă majoră de artă literară şi-a însuşit pentru temele sale cele mai de adâncime normele naturii umane. Ceea ce Elliot numeşte « lucrurile permanente » - normele, standardele – au fost preocuparea poetului încă de pe vremea lui Iov, sau chiar de când Homer : "orbul care vede", cânta despre războaiele zeilor cu oamenii. Până foarte de curând, pentru oameni era de la sine înţeles faptul că literatura există pentru a forma conştiinţa normativă – adică, pentru a învăţa fiinţele omeneşti despre adevărata lor natură, despre demnitatea lor şi despre locul lor în mijlocul lucrurilor. De felul acesta au fost străduinţele lui Sofocle şi Aristofan, ale lui Tucidide şi Tacitus, ale lui Platon şi Cicero, ale lui Hesiod şi ale lui Virgiliu, ale lui Dante şi ale lui Shakespeare, ale lui Dryden[iv] şi Pope[v]
Însăşi expresia “literatură umană” implică faptul că marea literatură este destinată să ne înveţe cum să fim în întregime umani, după cum observă Irving Babbit în cartea sa Literature and the American College[vi] (1908), umanismul (derivat de la latinescul humanitas) este o disciplină etică, care este destinată dezvoltării unei persoane în întregime umane, calităţilor de bărbăţie, prin intermediul studiului marilor cărţi. Literatura nihilismului, pornografiei şi a senzaţionalismului, după cum sugerează Albert Salomon  în The Tyranny of Progress[vii] (1955), este o dezvoltare recentă, care îşi are începuturile în secolul al optsprezecelea – şi îşi atinge culmile în vremurile noastre – odată cu decăderea perspectivei religioase asupra vieţii şi odată cu declinul a ceea ce a fost numit  « Marea tradiţie » în filosofie.

Scriitorul se află sub o obligaţie morală pentru normalitate –
adică, explicit sau implicit, sub anume standarde solide
şi vechi de conduită privată şi publică.

Acest scop normativ al literaturii este cu deosebire puternic în literatura engleză, care niciodată nu a sucombat în egoismul ce a ajuns să domine literatura franceză la sfârşitul secolului al optsprezecelea. Numele lui Milton, Bunyan[viii] şi Johnson – sau în America ale lui Emerson, Hawthorne şi Melville – pot să fie suficiente ilustrări ale acestei situaţii. Marii şi popularii romancieri ai secolului al nouăsprezecelea – Scott, Dickens, Thackery, Trollope – şi-au asumat cu toţii faptul că scriitorul se găseşte sub o obligaţie morală către normalitate – adică, explicit sau implicit – sub anume standarde solide şi vechi de conduită privată şi publică.
Acum, nu vreau să înţeleg însă prin aceasta ca marele scriitor să pună fără încetare în circulaţie omilii. În cazul lui Ben Johnson, se poate ca el să “biciuiască nebuniile nude ale timpului” dar tot el murmură “Fi bună, dulce fecioară, şi îngăduie celui care va fi isteţ.” Nu, mai curând omul literelor ne învaţă normele existenţei noastre prin alegorie, analogie şi ţinându-ne în faţă oglinda naturii. Scriitorul poate, ca şi William Faulkner, să scrie mult mai mult despre ceea ce este rău decât despre ceea ce este bun ; şi totuşi, înfăţişând coruptibilitatea înnăscută a naturii umane, el stabileşte în mintea cititorului conştiinţa faptului că există standarde solide de la care noi ne-am depărtat; şi că natura umană căzută este o privelişte respingătoare.

Cu cât este mai bun artistul, se poate spune,
cu atât mai subtil este predicatorul.
Convingerea prin imaginaţie,
nu predica obtuză, este de obicei
metoda unui campion literar al normelor.

Sau scriitorul poate să trateze, cum a făcut-o J. P. Marquand, mai cu seamă  despre trivialitatea şi goliciunea unei societăţi care şi-a uitat standardele. Adesea, în apelul său de la conştiinţă la conştiinţă, el poate vâsli cu vâsle înfăşurate pentru a nu face zgomot; uneori el poate să fie conştient numai în mod confuz despre funcţia sa normativă. Cu cât este mai bun artistul, se poate spune, cu atât mai subtil este predicatorul. Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză, este de obicei, metoda unui campion literar al normelor.  (Va urma)

Traducere : Paul Ghiţiu


[i] Lumea Infernului în mitologia latină.
[ii] C. E. M. Joad (1891 – 1953) – filozof englez şi personalitate a radioului.
[iii] Decadenţa: O investigaţie filosofică.
[iv] John Dryden (1631 – 1700) – poet, dramaturg, critic literar.
[v] Alexander Pope (1688 – 1744) – unul dintre cei mai mari poeţi englezi ai secolului al 18-lea.
[vi] Literatura şi colegiul american.
[vii] Tirania progresului
[viii] John Bunyan (1628 – 1688) – scriitor şi predicator baptist reformat englez.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...