duminică, 14 august 2011

Coaliţia orientală (VIII) - Al treilea ochi


          Orientul percepe textul nevăzut, energiile invizibile, de aici simţul premoniţiei la popoarele răsăritene, capacitatea profeţiei. Dar această capacitate miraculoasă apare sub două aspecte diferite: misticismul şi magia. Creştinii sunt mistici în timp ce Islamul are o spiritualitate mai degrabă magică, aflată, am spune noi, sub zodia “lămpii lui Aladin”. Faimosul personaj din poveştile arabe este stăpânul unei lămpi fermecate care îi poate îndeplini toate dorinţele. Duhul aflat în lampă iese ori de câte ori Aladin îl cheamă, spunându-i acestuia formula de supunere şi recunoaştere: Eu sunt al tău slujitor, fie că străbat văzduhurile în zbor, fie că sunt jos pe pământ! Descoperim în această poveste arabă simbolistica magiei, elementele care definesc trăsătura ocultă a lumii islamice, aflată din acest punct de vedere în antinomie cu creştinismul, dat fiindcă învăţătura lui Dumnezeu se bazează pe energia iubirii, nu pe vrăjitorie. E interesantă opinia unui exeget al religiei musulmane care afirmă că revelaţiile lui Mahomed au avut loc noaptea când spiritul este aplecat spre fantastic.

          Se spune că una din minunile pe care le-a înfăptuit Mahomed a fost aceea că a frânt în două luna de pe cer printr-o forţă miraculoasă (aşa se explică de ce mahomedanii au ca simbol semiluna). Această legendă sacră a influenţat morala popoarelor arabe, exemplul profetului a rămas emblematic. În schimb, modelul creştin e fundamentat pe jertfă şi iubire; Iisus nu a coborât în lume pentru a arăta oamenilor puterea lui supremă, el nu are o prezenţă “cratofanică”. Minunile săvârşite de el sunt milostive, el a înmulţit pîinile şi peştii şi a prefăcut apa în vin dăruindu-le oamenilor. Mântuitorul nu a rupt luna de pe bolta cerească, ci l-a înviat pe Lazăr din morţi, biruind El însuşi iadul în noaptea pascală cu moartea pre moarte călcând. E limpede că suntem în faţa a două mentalităţi antinomice: pe de-o parte învăţătura creştină a iubirii, pe de altă parte spiritul ocult al Islamului, ambele însă de factură orientală manifestate prin energii hierofanice. Dacă puterea Islamului înseamnă religie şi magie, creştinismul răsăritean e întemeiat pe lucrarea Sfântului Duh sau, cu alte cuvinte, este de natură pneumatică. O caracteristică a trăitorilor în duh este că ei nu caută semnul “norocului”.

          Citim în “Vieţile Sfinţilor” o întâmplare a Sfântului Mucenic Haralambie. Acesta s-a aflat, la un moment dat, ca şi legendarul Aladin, într-o situaţie deosebit de “norocoasă”. Într-una din zile cerurile s-au deschis şi s-a auzit un glas dumnezeiesc spunând: Vino, Haralambie la Mine. Cere-mi ce voieşti şi-ţi voi da. Răspunsul sfântului mucenic a fost următorul: De este, Doamne, cu plăcere Ţie, rogu-mă ca oriunde se vor pune moaştele mele să nu fie niciodată foamete şi nici duh stricăcios care să usuce roadele. Ci să fie în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mântuire sufletească şi toate câte sunt de trebuinţă pentru nevoile oamenilor. Răspunsul lui Haralambie, spre deosebire de pretenţiile lui Aladin, dezvăluie smerenia omului jerfitor, care renunţă la toate bunurile lumeşti dăruindu-şi fiinţa celorlalţi. Această atitudine nu e caracteristică lumii islamice unde sărăcia e blamată fiindcă învăţătura lui Allah îi dispreţuieşte pe cei fără avere. Sărăcia e aproape ca apostazia ar fi spus Mahomed; pe de altă parte Coranul critică indiferenţa celor bogaţi faţă de cei nevoiaşi. În timp ce morala creştină îndeamnă spre asceză, legea mahomedană cultivă bogăţia dar atât ortodocşii cât şi islamicii văd realitatea cu “al treilea ochi” cum se spune, adică percep energiile subtile. Trăirea acestei cunoaşteri este însă diferită, deoarece, aşa cum afirmam mai devreme, Islamul are experienţa magiei în timp ce Ortodoxia contemplă duhul dumnezeiesc.     (Va urma)

Alexandru Horia

ÎNDRĂZNEALA CELUI CE CREDE - Duminica a 9-a după Rusalii

     „Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte nici rece – am să te vărs din gura Mea” spune în Apocalipsă CEL CE ESTE îngerului bisericii din Laodiceea, condamnând pe cei ce îl scot pe Dumnezeu din viaţa lor din ignoranţă sau indiferenţă.
      Indiferenţa ucide. O atitudine fierbinte sau rece faţă de El înseamnă de fapt a-I recunoaşte prezenţa şi a te raporta cumva faţă de ea, pe când a fi căldicel înseamnă a-L ignora.
     Suficienţa materialistă este ucigătoare, „fiindcă tu zici: sunt bogat şi de nimic nu am nevoie!”, nici chiar de Dumnezeu. „şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!”
     Cea mai mare bogăţie, pe care nimic nu o poate distruge, nici chiar moartea, este comuniunea cu Dumnezeu. De aceea câtă vreme omul nu îşi orientează viaţa spre El este orb şi gol şi rătăcit pe cale. În schimb, când cu credinţă îşi îndreaptă toate aspiraţiile spre El, poate trece orice obstacole. Vedem aceasta foarte clar şi din episodul potolirii furtunii pe mare. Ucenicii, care L-au văzut pe Hristos venind pe mare către corabia lor, s-au înspăimântat, dar Iisus le-a dat curaj şi încredere: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”
    
      Petru, pentru porunca pe care a cerut-o de la Domnul, a mers către El pe apă susţinut de puterea credinţei, iar când această putere a scăzut din pricina împrejurărilor exterioare, teama şi îndoiala l-au făcut să înceapă să se scufunde. Aşa se întâmplă şi cu noi când puterea credinţei ne este probată prin încercări pe care viaţa ni le pune în faţă. Dar dacă în aceste împrejurări grave, de orice natură ar fi ele, cerem de la Dumnezeu să ne poruncească ce cale să urmăm către El, o vom găsi. Va trebui să mergem pe ea cu îndrăzneala dată de credinţa că aşa vrea Dumnezeu şi să nu ne temem. Iar dacă temându-ne simţim că ne scufundăm să nu pregetăm a striga „Doamne scapă-mă” cu credinţă fierbinte şi mâna Domnului ne va ridica deasupra abisului, ca şi pe Petru.

      De aceea acum, în aceste vremuri de încercări de toate felurile, de greutăţi şi de ispite, de căderi şi de ridicări, să nu ne întristăm căci „Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte.” Să acceptăm cu încredere dojana pedagogică a lui Dumnezeu ca pe un medicament miraculos, care ne va vindeca de toate neputinţele noastre, să ne socotim a fi fericiţi pentru că ne găsim în iubirea Sa şi mai vârtos să credem în El. Să-i deschidem larg uşa sufletului, după cuvântul: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Vom lua astfel parte la ospăţul bucuriei, al Raiului, ne vom hrăni cu toate bunătăţile Domnului.
      Să nu lucrăm cu jumătăţi de măsură ci, totul, prin credinţă tare, să punem la picioarele Domnului. Să îndrăznim cu credinţă şi vom birui tot întunericul şi toate greutăţile, mai întâi în noi înşine şi apoi în afară, ca adevăraţi ucenici ai Săi, după cum ne-a îndemnat: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Acestei biruinţe vom deveni părtaşi prin îndrăzneala ce vine din credinţa dreaptă şi nestrămutată în El. Iar roadele acestei victorii sunt de o valoare inestimabilă, sunt, de fapt lucrul pentru care ni s-a dat această viaţă: să ajungem la comuniunea de iubire cu Sfânta Treime.
     Mai mare împlinire şi mărire decât aceasta nu există : „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui”.


Mihaela Ghiţiu

sâmbătă, 6 august 2011

PÂINEA ŞI NĂDEJDEA (Duminica a 8-a după Rusalii)

          Toată lumea se zbate pentru o bucată de pâine, pentru că, oricum am încerca să o uităm, fără ea nu putem să trăim. Trupul îşi cere drepturile deşi mulţi oameni necăjiţi sunt nevoiţi să-i spună: mai aşteaptă. De aceea, în această perioadă dinaintea unui an electoral, mulţi încearcă să afle care ar fi calea către „o pâine mai bună” înţelegând prin pâine toate mijloacele materiale care le-ar putea face întreţinerea familiei mai uşoară şi, de ce nu, mai plăcută.

          Calea aceasta este însă dependentă de votul nostru interior mult mai mult decât de cel exterior. Mai mult încă: cel exterior fără de cel interior va fi greşit. O viaţă mai bună nu se poate construi decât pe temelia binelui, atât al nostru cât şi al altora, iar pacea între aceste forme de bine nu poate fi găsită decât în Binele Absolut, nu poate fi găsită decât în Dumnezeu. Dacă îi dăm Lui votul nostru interior, găsim calea: este cea mai simplă şi cea mai îngustă în acelaşi timp. Mântuitorul a arătat jugul şi crucea care, pentru cei ce o găsesc, este uşoară şi blândă. Crucea şi jugul Domnului trebuie să le luăm întâi noi şi apoi să pretindem celor care ne conduc să le ia şi ei. Aşa vom şti ce să alegem.


          Să ne aducem aminte de crucea pe care o făceau bunicile noastre asupra pâinii când o tăiau pentru masă, de faptul că pâinea pe care o căutăm nu este numai materială ci şi spirituală. Pe măsură ce unora le merge ceva mai bine, îşi permit să înlocuiască pâinea aceasta de zi cu zi cu cozonac, crezând că astfel îşi vor astâmpăra foamea şi dorinţa care îi mistuie. Degeaba. Ceva tot le lipseşte. Fără pâine tot nu se poate trăi, căci pâinea transformată în Sf. Trup al Domnului este hrana pentru viaţa cea adevărată, nepieritoare, veşnică, pe care astfel o gustăm încă de aici. Altfel, murim, flămânzind după Dumnezeu. Dar găsind pe Dumnezeu vom avea de toate. De aceea pentru toţi cei care caută belşugul acum, aici, spunem să aibă nădejde că există şi îl vor găsi; dar ce vor face cu el dacă mai întâi nu îl vor găsi şi urma pe Hristos, căci belşugul acesta este alcătuit numai din lucruri perisabile?

           Aşa cum vedem în episodul înmulţirii pâinilor în pustie, o mare mulţime de oameni au urmat pe Hristos nădăjduind fiecare câte ceva: fie o vindecare, fie hrană pentru suflet şi, săturându-şi sufletul uitaseră de trup. Dar pentru dăruirea lor însuşi Hristos s-a îngrijit de trupurile lor, după cum a spus: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Celor care au căutat cuvintele împărăţiei le-a dat şi mângâiere sufletească şi vindecare şi hrană trupească, înmulţind pâinile şi peştii în mâinile apostolilor Săi până când tot poporul s-a săturat şi, ca să înţelegem ce belşug a fost acolo, ni se arată că s-au strâns douăsprezece coşuri cu frimituri şi rămăşiţe.

          Acelaşi belşug se poate revărsa şi acum, azi, asupra noastră. Şi azi Hristos spune ucenicilor Săi, aflaţi în fruntea Bisericii, să ne hrănească şi aceştia o şi fac, prin Sfânta împărtăşanie care este cea mai mare binecuvântare a Domnului către noi. Şi dacă toţi, dar chiar toţi, mai ales cei care sunt în fruntea poporului noastru, ar fi şi ei adevăraţi ucenici ai Domnului, cu siguranţă că multe binecuvântări s-ar revărsa asupra noastră şi pentru trup, căci cei bogaţi ar împărţi cu noi ceea ce au, precum copilul pâinea şi peştii, înmulţind astfel iubirea. Pentru multa lor iubire Domnul şi-ar întoarce desigur faţa către noi toţi.


           Aşa că, iată, speranţele noastre pot fi împlinite. Să începem schimbarea în noi. Să ne punem nădejdea tare în Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor şi, dacă vom urma poruncile sale lumea va fi cu totul altfel, iar pâinea va fi dulce pentru toţi, căci fiecare va iubi pe aproapele ca pe sine însuşi.

Mihaela Ghiţiu

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...