vineri, 11 februarie 2011


Jurnal de filosofie creştină: Cu Nicolae Steinhardt despre OMUL POLITIC - DEMNITARUL şi ..

Omul politic – el poartă grija orânduirii pe cât se poate de mai bună a celor lumeşti – nu i se cere numai bunătate, ci şi multa inteligenţă şi priceperea menirii lui: aceea de a fi priceput.

Baltazar Grácian în Criticonul observă: „Bărbaţilor de seamă şi primejdiile le ştiu de frică sau le poartă respect: moartea uneori nu se-ncumetă să-i înfrunte, iar ursita se potriveşte după firea lor.”

Când o enthelie oarecare devine absolută (fie ea bună) şi dobândeşte caracter de monopol, demenţa e aproape. Oamenii politici în genul lui Calvin, Robespierre şi Hitler, care nu cunosc nici o altă satisfacţie şi preocupare decât punerea în practică pe calea politicii a ideii lor unice, uşor ajung la nebunie.

 Ar vedea oricine că  proştii şi canaliile nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap. Răii trebuie împiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li se permită să facă prostii în locuri de conducere.


Acţiunea stârneşte întotdeauna noi serii de posibilităţi: eşti dator să dai hazardului o şansă, timpul şi probabilitatea nu sunt perfect previzibile - şi nici reacţiunea poporului faţă de conducători care nu se lasă călcaţi în picioare. Şi-apoi mai e şi cuvântul acela hulit: onoarea. Nu le şade bine oamenilor de stat să facă pe mironosiţele sub cuvânt de strictă respectare a legalităţii (tocmai că n-o respectau, îngăduiau să fie terfelită) şi de resemnare în faţa forţei (aşa-zisei forţe) – teza lui Severing; ori sub cuvânt de creştinism, (foarte greşit înţeles) – teza lordului Halifax. Oamenilor de stat le şade bine să apere instituţiile obşteşti şi ordinea publică încredinţată lor de naţiuni. Religia creştină nu poare fi confundată cu imbecilitatea şi vinovata slăbiciune.

Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştina, poate – şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupa o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a ramâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticălosilor….Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca” şi „cine-s eu ca să judec?” se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstorul e iubit de turmă pentru că o pazeşte şi-şi pune viaţa pentru ea.
            
         (Când nu poţi îndrepta nedreptatea îţi rămâne în orice caz soluţia demisiei de nu a intrării în mânăstire sau a sinuciderii.)

Virtutea personală a tiranului, oricât de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobitoace desigur de vreme ce li se răpeste principala însuşire a duhului: libertatea.
 
În plan profan există, paralel, formula regelui Frederic al II-lea al Prusiei: „Nu sunt decât primul slujitor al statului.” Osanalelor şi temenelelor le răspundea cu dispreţ: n-avea ce face cu ele. Nu suferea să fie preamărit. Îşi făcuse despre slujirea Statului o idee înaltă, socotind-o a-i fi datorie absolută care se cere a fi pusă în practică zi de zi. Urma aşadar, în domeniul activităţii statale, învăţătura lui Hristos. Cel ce n-a pregetat să  spele picioarele ucenicilor spre a statornici  principiul că mai marele unei obşti va fi să fie în primul rând slujitorul ei.

... din nou despre SUBOAMENI 


Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la  nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Ceilalţi! Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.
            Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au oblligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi să avem întotdeauna dreptate. Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpăstuit sau insultat pe careva; parcă purtăm, temeinic încrustată în ţesuturile adânci ale sinei, o balanţă cu talerul dreptăţii neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca şi acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui peacemaker menit a nu reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convingerea că tot ce facem este bun şi infailibil.
            Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără şovăială şi din toată inima nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfântului Anonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni: fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni. Vremea aceea a şi venit dar mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale….
            Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa  lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru…..
            Ne este congenital egocentrismul, a cărui tălmăcire în limbaj vernacular ne-o dă expresia vulgară dar şi exactă: a te crede buricul pământului. Consecintele concepţiei acesteia sunt simple şi logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligaţie faţă de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimănui; scurt spus: eu am numai drepturi, iar ceilalţi au faţă de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine stătător al trufiei deşănţate e ritmat de un singur şi foarte scurt refren: eu, eu, eu…
            Sfatul stăruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a ieşi din sine înseamnă a ne putea privi cu ochi străini, din afară, obiectiv, la rece; înseamnă capacitatea de a ne putea vedea şi considera (fizic şi axiologic) ca pe unul dintre cei foarte mulţi care ne înconjoară. Nu ne putem socoti „ieşiţi din noi” decât în momentul când fiecare „eu” îşi va fi dat seama că nu este decât o biată oarecare vietate (asemănătoare celor vreo cinci miliarde de altele care şi ele roiesc pe această modestă planetă) şi va fi renunţat cu desăvărşire de a se socoti singurul Stapânitor  şi Domn al ei.
            De ne e specifică şi ne uneşte nediscriminatoriu o însuşire, apoi este chiar această atât de vivace tendinţă a centrării lumii şi universului asupră-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (atotindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmpărata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul şi în orice împrejurare rolul de vedetă. Cezarism, vedetism.

Dacă ne închidem şi ne ferecăm în noi şi ne acordăm numai nouă drepturi şi ne scutim de orice datorii, suntem pierduţi şi vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută. Căci în zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu eu….Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde. Întrutotul degeaba cere milă şi ajutor însinguratul de bunăvoie, nemilosul împrumutător, straşnicul ştiutor numai de lege şi neîndurare când îi iese în cale datornicul său…..


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...