vineri, 17 decembrie 2010

Comunismul, revoluția și primul contrarevoluționar al țării: iliescu



Discuțiile de anul acesta despre revoluție par a fi mai complicate - cel puțin pentru că ele au devenit parte dintr-un subiect mult mai vast: capitalism versus comunism. La vechea dilemă - revoluție sau lovitură de stat? - se adaugă rezultatele și concluziile a doi ani de criză care, spre deosebire de perioada anilor 90, vin după o scurtă, dar plăcută, perioadă în care firimiturile unei plăcinți grase, din care s-au înfruptat cei aleși, au părut că ajung și pentru cei care formează „masele largi, populare”. Iată că deodată capitalismul, cel puțin cel românesc, își dezvăluie, ca într-un film horror, fața sa hidoasă, terifiantă. Și brusc, după ce au fost ținute la foc mic în tot acest trecut recent postcomunist, legendele despre binele din timpul comunismului își fac loc în prim-planul mOameni care au profitat de strâmbătatea și ticăloșia pe care a fost așezată societatea comunista pentru a o duce numai ei bine, alți oameni care au trăit pe lângă primii, oameni care sunt deprinși a fi dependenți de cineva sau de ceva, oameni care uită, oameni care habar nu au despre ceea ce a fost, oameni care vor să profite acum, oameni cu puțină minte se adună în corul slăvitorilor comunismului. Un cor al egoismului fioros, al iresponsabilității, al iraționalității, al indiferenței, al amoralității și al imoralității.
Că au murit zeci de mii de oameni, poate sute de mii, că au fost chinuiți, urmăriți, împiedicați să-și valorifice potențialul,  că li s-a distrus viața, că au fost deformați, stricați alte milioane, nu contează. Contează doar ca mie să-mi fie bine. Ca găinile dintr-o curte: chiar dacă ar ști că le așteaptă tăierea, ar fi mulțumite atât timp cât ar avea boabe;  și nu ar avea nicio părere despre faptul că în fiecare zi cad capetele a milioane de surate.
Vor comunism profitorii, îi duc lipsa dependenții; vulpile și găinile, lupii și oile. Și oare era chiar așa de bine? Dar cele 12-13 grade din case iarna, dar cozile nesfârșite pentru un pui anemic, dar cartelele, dar magazinele goale, astea ale cui erau?
Ceea ce de fapt îi caracterizează pe toți acești nostalgici este necredința, refuzul lui Dumnezeu, lipsa unei dimensiuni relioase pozitive, întunericul poftelor trupului lor, îngustimea rațiunii lor legată de ceea ce se degradează și piere.
Ceilalți, cei care îl detestă și-l refuză pentru că l-au cunoscut, pentru că îl înțeleg; pentru că ştiu de la cine vine și cui folosește.
Cei care au ca grijă existența celorlalți, cei care cred în Dumnezeu sunt mai puțini în sondaje (dar nu știu dacă în realitate chiar s-au împuținat, s-au acum doar s-au despărțit mai clar apele și ceilalți au răspuns, spre deosebire de alte dăți, cinstit).  Ei de fapt, întotdeauna și oriunde sunt mai puțini, căci e mult mai greu să te gândești la altul în loc să te gândești la tine, să lupți pentru libertate și nu pentru libertinaj, să crezi în Dumnezeu și nu în zeii dorințelor care te stăpânesc.
S-au stins în acești 21 de ani cei mai mulți dintre aceia care au trecut prin pușcăriile comuniste, iar unii dintre urmașii lor (care au încercat sau au fost nevoiți să se integreze în societatea care le omorâse și chinuise părinții), ascunzând în fundul memoriei și conștiinței lor, adevărata realitate, au crescut după noul chip - chipul zilei. Dintre oponenții tineri sau mai tineri, mulți sunt plecați, alții dezorientați pentru că nu au reușit să se adapteze  la această mizerie de „societate capitalistă și democratică românească”, mulți nu știu. Dar descoperă adevărul despre trecut odată cu descoperirea Adevărului credinței și poate că între cei până spre 30 de ani sunt mai mulți credincioși adevărați decât între  cei în vârstă (care sunt mai teatrali și mai exhibiționiști și atunci par mai mulți și mai dedicați) - un sondaj recent pe această temă arată că în timp ce doar  28% dintre cei peste 60 de ani consideră că regimul comunist a fost unul criminal, de acest lucru se declară convinși 44% dintre cei până în 20 de ani și dintre cei între 20 și 39 de ani.
Ceea ce rămâne însă în final din acest trecut nu prea îndepărtat este sângele: regimul comunist a fost un regim criminal, un regim odios, un  regat al întunericului și nimic, nici apartamentul mic repartizat după ani de așteptări înfrigurate - dacă nu aveai pile, nu erai activist, turnător, hoț etc. -; nici locul de muncă care - înafara condițiilor de mai sus. ori a unui sector mai special - nu te lăsa nici să mori, nici să trăiești; nici bucata de pâine așa zis asigurată, nu pot justifica opțiunea pentru o astfel de viață.(Despre capitalismul românesc și despre ce se întâmplă în general în lumea capitalistă am scris cu un număr de luni în urmă așa că nu reiau aici, unde avem o altă temă.)
Coincidență sau nu, cu puțin timp în urmă sunt reînhumați ceușeștii, cărora li se pregătește și un monument.
Coincidență sau nu, tot cu puțin timp în urmă moare Păunescu, prilej pentru 90% din mass media de a-i aduce ode celui care s-a înălțat pe odele aduse celor doi, partidului și comunismului.
Și ultima coincidență sau nu: apare la Mărieș un document care vorbește despre intenția lui iliescu de a-i cruța pe ceaușești. Gura păcătorului iliescu, adevăr grăiește atunci când spune că e o diversiune; numai că e mai subtilă decât se lasă a crede, căci scopul ei nu este de a-l înfunda și mai mult pe sus-numitul, ci de a-l spăla de păcate. Ca poporul să zică: „Iată, săracu, el a vrut să-i scape, da  alții i-a omorât”. Cine alții? Dușmanii, evident! Asta pentru cei care nu au înțeles că ceaușeștii trebuiau să moară cât mai repede ca să nu spună cine era cu rușii și cine erau cei care trăgeau  în populație. Dar cine era cu rușii? Și ai cui erau ăia? Cui i-au folosit? Poporului?
În această atmosferă și un lucru bun: s-ar putea ca în curând să nu mai fie atât de bine, ba să devină chiar periculos să fii revoluționar. Asta l-ar pune într-o situație „inedită” și pe primul revoluționar al țării.
În fine, în ceea ce privește revoluția am mai spus-o - și chiar am să dau în continuare textul scris cu câțiva ani în urmă - Da, a fost revoluție! Mai mult chiar, a fost un soi de 1848 (1989) al României, parte dintr-un nou 1848 (1989-1990), de data aceasta numai al Estului.
Dilema revoluție - lovitură de stat devine fără obiect în măsura în care ne este cunoscut mecanismul oricărei revoluţii, mecanism pe care poate să-l descopere fiecare studiind multele exemple care deja ne stau la îndemână.
Astfel, definiţiile tuturor dicţionarelor vorbesc despre o schimbare bruscă de sistem – economic, social, politic – însoţită cel mai des de violenţă. Mai rar întâlnim că este spontană şi niciodată că este lipsită de organizare.
Pornind de la aceste definiţii şi analizând revoluţiile de până acum (coincidență? - grupate în ultimele trei secole!) putem fixa în pagină caracteristicile generale ale unei asemenea mişcări politice pentru a da un verdict în cazul contestatei Revoluţii Române.
Revoluţiile, spre deosebire de revoltele spontane, întotdeauna locale, au acoperire naţională, sunt minuţios pregătite şi au forţe aliate în chiar sistemul politic pe care îl atacă. Nu trebuie să amintesc decât Revoluţia Franceză, organizată şi sponsorizată, alături de burghezie, de nobilime (inclusiv prinţi ai regatului). care voia să ia puterea din mâna regelui.  Istoricește vorbind ar fi vorba de două revoluţii suprapuse: una feudală şi una burgheză. În realitate o primă tentativă a unor forțe oculte de a prelua puterea în numele poporului, (până în cel moment, și chiar după el, până la sfârșitul primului război mondial, deținătorii puterii erau vizibili și îndrituiți la aceasta de averea, rangul lor, meritele familiilor etc.) tipar folosit cu fidelitate în toate celelalte revoluții și devenit esența așa-numitelor societăți democratice ale zilelor noastre.
La rândul lor, cele două clase sociale/forţe revoluţionare şi-au extras şi forjat ideile, modelele, principiile şi planurile de organizare şi de luptă din mediile lojilor masonice, care depăşiseră la aceea vreme, în Franţa, numărul de o mie. Tot acestea au fost și cuiburile în care s-au format complotiştii.
Ajungem astfel la o altă caracteristică: revoluţiile au grupuri de organizare şi comandă pe mai multe nivele, între care doar unul este centrul real,  (vizibil sau nu), iar celelalte centre sunt doar aparente. Aceste forţe revoluţionare cooperează între ele, direct şi indirect, până la răsturnarea vechiului regim. Ulterior, centrul real digeră, dizolvă, sau elimină brutal celelalte centre.
Şi, în toate revoluţiile există şi factorul extern – ce alt exemplu mai bun, pentru aceste ultime trăsături decâtpregătirea revoluţiei din Rusia şi, de aici, revoluţiile socialiste ca produs de serie care au urmat pe tot globul.
Între elementele definitorii ale unei revoluţii, nu cel din urmă, este cel al războiului civil declanşat de cei care urmăresc ca o ideologie să se aşeze, sau să se reaşeze, în lume. Revoluţiile au nevoie de sânge, de victime, de spectacole terifiante, care să zdruncine sufletele şi convingerile, pentru ca o altă realitate – prefabricată – să se impună. Povestea cu revolta spontană a întregului popor nu este decât o gogoriţă menită să mascheze adevăratele mişcări şi să asigure legitimitate noilor conducători. Revoluţia nu este altceva decât un complot care se acoperă cu, şi utilizează pentru a reuşi, nemulţumirile populaţiei.
Având în vedere aceste caracteristici principale ale unei revoluţii şi aplicând această grilă peste cele petrecute începând din 16 decembrie 1989, putem spune că şi în România am avut o revoluţie cu toate centrele de comandă interne şi externe necesare, cu lovitură de palat şi armată, cu înfruntarea ideologiilor, cu complotiştii şi profitorii care, pentru a se legitima până la capăt, au utilizat revolta maselor şi crima. Este absolut adevărat că ieşirea oamenilor în stradă a fost sinceră, dar mai mult instinctivă și imitativă, anarhistă, decât conștientă și asumată. Și oricum, aceasta nu s-a întâmplat decât după ce a fost creată conjunctura, a fost aprinsă scânteia, care a dat semnalul şi i-a încurajat, și au fost aruncați în scenă figuranții. În plus, și în contra planurilor şi aşteptărilor organizatorilor, acţiunea maselor a fost paşnică (amintiţi-vă lait-motivul „Fără violenţă!”); sentimentul predominant nu era ura împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului, cât bucuria, amețeala ieșirii din cușcă, beția aerului tare dinafara acesteia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu