miercuri, 25 august 2010


Omul vrăjit (III)

Amăgitorul

În fiecare zi, fiecare dintre noi ne trezim că suntem dezamăgiţi de ceva, de cineva, uneori chiar de noi. Dar cum ajungem dezamăgiţi ? Cum ajungem să ne simţim trădaţi, înşelaţi în speranţele şi în aşteptările noastre, cum ajungem să ni se dărâme construcţiile, care păreau atât de solide şi care se adeveresc a fi doar fum înşelător, doar ceaţă înecăcioasă, cum ajungem să ne simţim singuri, fără ieşire, fără speranţă, cum ajungem să ne îmbolnăvim, să cădem pradă unor patimi distrugătoare, cum ajungem să ne chiar omorâm ? De ce trăim mereu şi mereu amara şi dureroasa dezamăgire ? – cei care o trăim pentru că mulţi alţii nu reuşesc să se dezamăgească nici până la capătul zilelor.
Există un cuvânt care adună – sau ascunde – în el povestea lumii, a omului terestru, adică chiar povestea omului şi acela este amăgire. De ce ajungem dezamăgiţi ? Pentru că am trăit mai înainte dulcea şi adormitoarea de raţiune amăgire, pentru că ne-am lăsat amăgiţi ; ne-am lăsat, adică, păcăliţi, înşelaţi, ne-am trăit viaţa induşi în eroare (şi astfel aflăm că ne construim viaţa pe eroare, şi atunci şi ea este eroare). Pentru că ne-a plăcut să ne păcălim, să ne înşelăm încă mai mult decât a făcut-o Înşelătorul, pentru că am dat nu fuga, ci iureş să ne facem construcţii din ceaţă care, atunci când se împrăştie, ne lasă mereu şi mereu în acelaşi pustiu al dezolării cu gust fiere şi miros de pucioasă.
Şi asta de la început.
Prima amăgire, marea amăgire, teribila amăgire de la care viaţa noastră a fost complet schimbată a fost cea din Grădina Raiului, când diavolul ne-a făcut să credem în posibilitatea unei alte grădini ; o grădină în care noi să fim stăpâni, în care să putem şi să ştim tot ce putea şi ştia Dumnezeu – în care puteam, adică, să fim dumnezei.
Omul a căzut pentru că s-a lăsat amăgit. Omul terestru este omul amăgit, lumea lui este produsul amăgirii, este o lume a amăgirii, a greşelii.

Seducătorul
Dar cum am ajuns să fim amăgiţi, cum de ne-am lăsat păcăliţi într-un asemenea hal încât să mizăm fără pic de minte destinul nostru, viaţa noastră ? Cum ? Simplu : prin seducţie, un alt cuvânt deosebit de important pentru existenţa noastră, în legătură cu care în dicţionare găsim următoarele explicaţii :
A seduce : 1. A incita, a captiva, a subjuga, a cuceri prin farmecul vorbelor, prin purtare, etc.
                    2. (Despre bărbaţi) – A abuza de buna credinţă a unei femei, ademenind-o şi determinând-o să întreţină relaţii sexuale, cu promisiuni înşelătoare ; a ademeni, a înşela, a amăgi.
Iată că ne-am întors de unde am plecat! Iată deci ce-am păţit, iată cum s-a construit amăgirea noastră şi mai apoi existenţa noastră! Căci lăsând de-o parte chestia punctuală cu relaţiile sexuale (deşi este vorba în final tot de stabilirea unor relaţii intime între diavol şi noi, mai importante chiar, căci sunt relaţii sufleteşti, relaţii de prietenie, de colaborare, de întovărăşire, de corupere morală şi sufletească), toate acestea le-am păţit noi, toate au fost aplicate asupra noastră – e adevărat, cu deplina noastră cooperare, cu entuziasm, cu plăcere. Seducţia a fost de la început principala armă a diavolului ; cu ea ne-a înşelat în Rai şi ne-a alungat de acolo, cu ea a continuat să ne amăgească pe Pământ, cu ea a reuşit să-şi atingă scopul de a ne ţine în eroare = greşeală = păcat, adică departe de Dumnezeu.
Seducerea Evei şi a lui Adam a fost prima ciocnire din viaţa omului între drept şi strâmb, adevăr şi minciună, real şi virtual. Omul a pierdut. E adevărat că a întâlnit un duşman teribil, pe chiar duşmanul Adevărului, Înşelătorul, Amăgitorul, Seducătorul care l-a făcut să creadă că el îi este prieten şi aliat şi să uite, de fapt, pe adevăratul Părinte şi Aliat. L-a uitat, l-a refuzat, l-a renegat şi apoi l-a şi minţit – ca pe un duşman, ca pe cineva care îi voia răul – pe Dumnezeu.
După ce ne-a coborât, pentru a ne ţine legaţi în lumea amăgirilor,  diavolul a mers mai departe ne-a dat şi nouă priceperea sa, ne-a calificat şi pe noi în tot ceea ce înseamnă, conform dicţionarelor şi realităţii înconjurătoare, amăgirea şi seducţia.
Le practicăm cu toţii, chiar şi cu cei care ne sunt cei mai dragi, dar există două tipuri de activităţi în care amăgirea şi seducţia sunt aproape însăşi esenţa şi care au contribuit cel mai mult la construirea lumii de astăzi : negustoria şi politica. Negustorul, bancherul (adică negustorul de bani) şi omul politic sunt, cei mai mulţi dintre ei, chiar fără intenţii rele, seducătorii interpuşi ai lumii. Ei nu fac nimic, nu crează şi nu produc nimic, dar cu toţii ne vînd ceva pentru a obţine de la noi altceva ; ne dau lucruri de care avem nevoie, dar şi mai multe lucruri de care nu avem nevoie (Uitaţi-vă la lumea de astăzi în comparaţie cu aceea de acum o sută de ani, de acum două sute de ani, de acum o mie de ani : numărul mărfurilor a crecut de mii, poate de sute de mii de ori şi vorbesc despre tipuri de articole şi nu despre cantităţi. Şi chiar şi în acele vremuri, unele erau necesare dar altele nu.)
Negustorii ne vând altceva decât este în pachet ; politicienii se străduiesc să pară altfel decât sunt în pachet ; şi unii şi alţii ne vând cel mai adesea iluzii. Pentru a ne convinge să le cumpărăm – fie că dăm pe ele bani (adică timp, muncă) fie că dăm voturi (adică încredere, suflet) – şi negustorii şi pamenii politici creează în jurul produselor lor poveşti, le îmbracă în haine strălucitoare, le ascund defectele şi inventează calităţi incredibile şi inexistente, ne incită, ne captivează, ne subjugă, ne ademenesc, ne amăgesc cu farmecul vorbelor şi al purtărilor făcându-ne să  credem că ceea ce ne vând ne este absolut necesar, făcându-ne să dorim cu ardoare acel produs, sau să îi urâm pe unii ca să îi votăm pe alţii. Dar şi vorbele şi purtările ţin de aparenţe, de spectacol, de virtual, de amăgire.
În schimbul a ceea ce ne vând ei vor putere. Iar puterea o iau de la noi. De aceea ne ameţesc. Pentru că ei nu vor oricum şi orice putere, ei vor puterea noastră: adică, timpul, gândurile, emoţiile, sufletul. Vlaga, viaţa.
Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit ca pe un fum viaţa  unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face şi diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui.

Văjitorul
Aşa face. Ca un vrăjitor . Pentru că el este Vrăjitorul.
Cum ne-a amăgit şi ne amăgeşte, cum ne-a sedus şi ne seduce ? Prin vrajă, prin farmece, prin, cu un cuvânt mult folosit astăzi, magie.
Ce este vraja ? Ceea ce nu este şi pare a fi ca şi ceea ce este şi în locul a ceea ce este. Vraja este amăgire, iluzie.
Vraja este o imagine deplasată a lumii, ca şi cum o schimbare de lungime de undă ar face ca lucrurile să pară altfel. Vraja înmiresmează rahatul şi polieşte noroiul, face întunericul să pară lumină şi exilează lumina ca răufăcătoare, aduce închinarea către cele de jos şi ura către Cele de Sus, îndreptăţeşte poftele şi justifică crima. Ea este justificarea, pentru cel care i se dă rob, practicând-o, a neputinţei sufleteşti, a fricii, a laşităţii, a egosimului desăvârşit, a urii de ceilalţi, a veninului, puroiului şi morţii ; a dispreţului, a însingurării, a dorinţei de putere,  a nimicului.
Urmarea magiei, rodul ei este nimicul, căci aşezându-se în viaţa (în timpul) noastră în locul realului, a adevărului, ca negaţie a lor, ea devine negaţie a însăşi vieţii ; prin vrajă diavolul ne înghite hulpav timpul fără a lăsa nimic în loc. Vraja este nimicul din existenţa noastră. Şi de prea multe ori din existenţa noastră nu rămâne nimic. (Va urma)