vineri, 17 decembrie 2010

Comunismul, revoluția și primul contrarevoluționar al țării: iliescu



Discuțiile de anul acesta despre revoluție par a fi mai complicate - cel puțin pentru că ele au devenit parte dintr-un subiect mult mai vast: capitalism versus comunism. La vechea dilemă - revoluție sau lovitură de stat? - se adaugă rezultatele și concluziile a doi ani de criză care, spre deosebire de perioada anilor 90, vin după o scurtă, dar plăcută, perioadă în care firimiturile unei plăcinți grase, din care s-au înfruptat cei aleși, au părut că ajung și pentru cei care formează „masele largi, populare”. Iată că deodată capitalismul, cel puțin cel românesc, își dezvăluie, ca într-un film horror, fața sa hidoasă, terifiantă. Și brusc, după ce au fost ținute la foc mic în tot acest trecut recent postcomunist, legendele despre binele din timpul comunismului își fac loc în prim-planul memoriei. Oameni care au profitat de strâmbătatea și ticăloșia pe care a fost așezată societatea comunista pentru a o duce numai ei bine, alți oameni care au trăit pe lângă primii, oameni care sunt deprinși a fi dependenți de cineva sau de ceva, oameni care uită, oameni care habar nu au despre ceea ce a fost, oameni care vor să profite acum, oameni cu puțină minte se adună în corul slăvitorilor comunismului. Un cor al egoismului fioros, al iresponsabilității, al iraționalității, al indiferenței, al amoralității și al imoralității.
Că au murit zeci de mii de oameni, poate sute de mii, că au fost chinuiți, urmăriți, împiedicați să-și valorifice potențialul,  că li s-a distrus viața, că au fost deformați, stricați alte milioane, nu contează. Contează doar ca mie să-mi fie bine. Ca găinile dintr-o curte: chiar dacă ar ști că le așteaptă tăierea, ar fi mulțumite atât timp cât ar avea boabe;  și nu ar avea nicio părere despre faptul că în fiecare zi cad capetele a milioane de surate.
Vor comunism profitorii, îi duc lipsa dependenții; vulpile și găinile, lupii și oile. Și oare era chiar așa de bine? Dar cele 12-13 grade din case iarna, dar cozile nesfârșite pentru un pui anemic, dar cartelele, dar magazinele goale, astea ale cui erau?
Ceea ce de fapt îi caracterizează pe toți acești nostalgici este necredința, refuzul lui Dumnezeu, lipsa unei dimensiuni relioase pozitive, întunericul poftelor trupului lor, îngustimea rațiunii lor legată de ceea ce se degradează și piere.
Ceilalți, cei care îl detestă și-l refuză pentru că l-au cunoscut, pentru că îl înțeleg; pentru că ştiu de la cine vine și cui folosește.
Cei care au ca grijă existența celorlalți, cei care cred în Dumnezeu sunt mai puțini în sondaje (dar nu știu dacă în realitate chiar s-au împuținat, s-au acum doar s-au despărțit mai clar apele și ceilalți au răspuns, spre deosebire de alte dăți, cinstit).  Ei de fapt, întotdeauna și oriunde sunt mai puțini, căci e mult mai greu să te gândești la altul în loc să te gândești la tine, să lupți pentru libertate și nu pentru libertinaj, să crezi în Dumnezeu și nu în zeii dorințelor care te stăpânesc.
S-au stins în acești 21 de ani cei mai mulți dintre aceia care au trecut prin pușcăriile comuniste, iar unii dintre urmașii lor (care au încercat sau au fost nevoiți să se integreze în societatea care le omorâse și chinuise părinții), ascunzând în fundul memoriei și conștiinței lor, adevărata realitate, au crescut după noul chip - chipul zilei. Dintre oponenții tineri sau mai tineri, mulți sunt plecați, alții dezorientați pentru că nu au reușit să se adapteze  la această mizerie de „societate capitalistă și democratică românească”, mulți nu știu. Dar descoperă adevărul despre trecut odată cu descoperirea Adevărului credinței și poate că între cei până spre 30 de ani sunt mai mulți credincioși adevărați decât între  cei în vârstă (care sunt mai teatrali și mai exhibiționiști și atunci par mai mulți și mai dedicați) - un sondaj recent pe această temă arată că în timp ce doar  28% dintre cei peste 60 de ani consideră că regimul comunist a fost unul criminal, de acest lucru se declară convinși 44% dintre cei până în 20 de ani și dintre cei între 20 și 39 de ani.
Ceea ce rămâne însă în final din acest trecut nu prea îndepărtat este sângele: regimul comunist a fost un regim criminal, un regim odios, un  regat al întunericului și nimic, nici apartamentul mic repartizat după ani de așteptări înfrigurate - dacă nu aveai pile, nu erai activist, turnător, hoț etc. -; nici locul de muncă care - înafara condițiilor de mai sus. ori a unui sector mai special - nu te lăsa nici să mori, nici să trăiești; nici bucata de pâine așa zis asigurată, nu pot justifica opțiunea pentru o astfel de viață.(Despre capitalismul românesc și despre ce se întâmplă în general în lumea capitalistă am scris cu un număr de luni în urmă așa că nu reiau aici, unde avem o altă temă.)
Coincidență sau nu, cu puțin timp în urmă sunt reînhumați ceușeștii, cărora li se pregătește și un monument.
Coincidență sau nu, tot cu puțin timp în urmă moare Păunescu, prilej pentru 90% din mass media de a-i aduce ode celui care s-a înălțat pe odele aduse celor doi, partidului și comunismului.
Și ultima coincidență sau nu: apare la Mărieș un document care vorbește despre intenția lui iliescu de a-i cruța pe ceaușești. Gura păcătorului iliescu, adevăr grăiește atunci când spune că e o diversiune; numai că e mai subtilă decât se lasă a crede, căci scopul ei nu este de a-l înfunda și mai mult pe sus-numitul, ci de a-l spăla de păcate. Ca poporul să zică: „Iată, săracu, el a vrut să-i scape, da  alții i-a omorât”. Cine alții? Dușmanii, evident! Asta pentru cei care nu au înțeles că ceaușeștii trebuiau să moară cât mai repede ca să nu spună cine era cu rușii și cine erau cei care trăgeau  în populație. Dar cine era cu rușii? Și ai cui erau ăia? Cui i-au folosit? Poporului?
În această atmosferă și un lucru bun: s-ar putea ca în curând să nu mai fie atât de bine, ba să devină chiar periculos să fii revoluționar. Asta l-ar pune într-o situație „inedită” și pe primul revoluționar al țării.
În fine, în ceea ce privește revoluția am mai spus-o - și chiar am să dau în continuare textul scris cu câțiva ani în urmă - Da, a fost revoluție! Mai mult chiar, a fost un soi de 1848 (1989) al României, parte dintr-un nou 1848 (1989-1990), de data aceasta numai al Estului.
Dilema revoluție - lovitură de stat devine fără obiect în măsura în care ne este cunoscut mecanismul oricărei revoluţii, mecanism pe care poate să-l descopere fiecare studiind multele exemple care deja ne stau la îndemână.
Astfel, definiţiile tuturor dicţionarelor vorbesc despre o schimbare bruscă de sistem – economic, social, politic – însoţită cel mai des de violenţă. Mai rar întâlnim că este spontană şi niciodată că este lipsită de organizare.
Pornind de la aceste definiţii şi analizând revoluţiile de până acum (coincidență? - grupate în ultimele trei secole!) putem fixa în pagină caracteristicile generale ale unei asemenea mişcări politice pentru a da un verdict în cazul contestatei Revoluţii Române.
Revoluţiile, spre deosebire de revoltele spontane, întotdeauna locale, au acoperire naţională, sunt minuţios pregătite şi au forţe aliate în chiar sistemul politic pe care îl atacă. Nu trebuie să amintesc decât Revoluţia Franceză, organizată şi sponsorizată, alături de burghezie, de nobilime (inclusiv prinţi ai regatului). care voiau să ia puterea din mâna regelui.  Istoricește vorbind ar fi vorba de două revoluţii suprapuse: una feudală şi una burgheză. În realitate o primă tentativă a unor forțe oculte de a prelua puterea în numele poporului, (până în cel moment, și chiar după el, până la sfârreal (vizibil sau nușitul primului război mondial, deținătorii puterii erau vizibili și îndrituiți la aceasta de averea, rangul lor, meritele familiilor etc.) tipar folosit cu fidelitate în toate celelalte revoluții și devenit esența așa-numitelor societăți democratice ale zilelor noastre.
La rândul lor, cele două clase sociale/forţe revoluţionare şi-au extras şi forjat ideile, modelele, principiile şi planurile de organizare şi de luptă din mediile lojilor masonice, care depăşiseră la aceea vreme, în Franţa, numărul de o mie. Tot acestea au fost și cuiburile în care s-au format complotiştii.
Ajungem astfel la o altă caracteristică: revoluţiile au grupuri de organizare şi comandă pe mai multe nivele, între care doar unul este centrul real,  (vizibil sau nu), iar celelalte centre sunt doar aparente. Aceste forţe revoluţionare cooperează între ele, direct şi indirect, până la răsturnarea vechiului regim. Ulterior, centrul real digeră, dizolvă, sau elimină brutal celelalte centre.
Şi, în toate revoluţiile există şi factorul extern – ce alt exemplu mai bun, pentru aceste ultime trăsături decât pregătirea revoluţiei din Rusia şi, de aici, revoluţiile socialiste ca produs de serie care au urmat pe tot globul.
Între elementele definitorii ale unei revoluţii, nu cel din urmă, este cel al războiului civil declanşat de cei care urmăresc ca o ideologie să se aşeze, sau să se reaşeze, în lume. Revoluţiile au nevoie de sânge, de victime, de spectacole terifiante, care să zdruncine sufletele şi convingerile, pentru ca o altă realitate – prefabricată – să se impună. Povestea cu revolta spontană a întregului popor nu este decât o gogoriţă menită să mascheze adevăratele mişcări şi să asigure legitimitate noilor conducători. Revoluţia nu este altceva decât un complot care se acoperă cu, şi utilizează pentru a reuşi, nemulţumirile populaţiei.
Având în vedere aceste caracteristici principale ale unei revoluţii şi aplicând această grilă peste cele petrecute începând din 16 decembrie 1989, putem spune că şi în România am avut o revoluţie cu toate centrele de comandă interne şi externe necesare, cu lovitură de palat şi armată, cu înfruntarea ideologiilor, cu complotiştii şi profitorii care, pentru a se legitima până la capăt, au utilizat revolta maselor şi crima. Este absolut adevărat că ieşirea oamenilor în stradă a fost sinceră, dar mai mult instinctivă și imitativă, anarhistă, decât conștientă și asumată. Și oricum, aceasta nu s-a întâmplat decât după ce a fost creată conjunctura, a fost aprinsă scânteia, care a dat semnalul şi i-a încurajat, și au fost aruncați în scenă figuranții. În plus, și în contra planurilor şi aşteptărilor organizatorilor, acţiunea maselor a fost paşnică (amintiţi-vă lait-motivul „Fără violenţă!”); sentimentul predominant nu era ura împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului, cât bucuria, amețeala ieșirii din cușcă, beția aerului tare dinafara acesteia.

duminică, 12 decembrie 2010

Sorin Ovidiu Vântu – terminatorul

Nu am aproape nicio îndoială că soarta psd/ului va fi extrem de complicată – cum de altfel a și fost în ultima vreme. S-au certat? Se vor mai certa? Au plecat unii? Vor mai pleca? S-a rupt? Se va mai rupe. Și în final? Cine știe, poate vor scăpa, poate nu. Așa cum au mai scăpat și alții: vii dar fără viață poilitică, cu nume, dar fără existență.
Și de ce toate astea? De unde? Care este cauza încurcăturii de mațe cu dureri mortale de cap?
Ele sunt mai multe; și sunt de demult. Le știm cu toții, așa că nu le voi aminti. Dar trebuia ceva care să le unească, care să transforme slăbiciuni separate într-o molimă grea. Și acel ceva a fost, este și va fi (îndrăznesc să spun) pentru psd, așa cum a fost și pentru alții: Sorin Ovidiu Vântu – zis și sov.
Se discută iarăși de vizita lui Geoană la Vântu. Este că, fără această vizită, totul ar fi arătat acum altfel pentru psd: Geoană președinte de țară, Vanghelie, președinte de partid (sau poate nu?), guvern psd-pc-udmr susținut de pnl sau guvern psd-pnl-udmr susținut de toată presa, Băsescu refugiat în Georgia, Boc refugiat printre eschimoșii de aceeași altitudine cu el, mă rog totul ar fi fost pentru psd violet de bine și nu violet de rău.
Și de ce nu e așa?
Simplu, pentru că a intervenit sov care a vrut să dea o mână de ajutor. Pe care Geoană a accepta-o neștiind cu cine se înhaită: cu un terminator politic de marcă și cu pedigree.
Care pedigree?
Păi să vedem victimele:

PAR/UFD – partidul în care a fost adus de Vosganian, pe care l-a susținut, de la un moment dat, financiar dar mai ales cu soluții strategice și tactice falimentare, că de, cine plătește comandă, împrăștiat în cele patru zări și scurs cu picătura în pnl.
PNȚCD – partidul cu cei mai mulți lideri de marcă care îl vizitau și care a beneficiat, probabil, copios de sfaturile și ajutoarele lui, devenit un coșmar, o fosilă pe sfert vie devorată de hiene de mâna a treia, un paraplegic 100%.
Emil Constantinescu – președintele al cărui sponsor solid (poate cel mai solid?) a fost în campanie, eșuat lamentabil de la autoalocata calitate de “lider regional” la aceea de țuțer veninos pe la televiziunile de mogul.

La “si alții” sau “la daune mai mici”:
PNL – care a avut legături mai puțin consistente, a fost salvat în ultima clipă de venirea lui Stolojan și mai ales de sinuciderea politică a ufd-ului pe care Vosganian și Iorgulescu l-au dus înaintea alegerilor din 2000 la nefireasca și împotriva naturii alianță cu pnțcd-ul muribund.

Și ghici cine nu a primit bani de la sov (după cum acesta afirma prin 2000)?
Păi cine a dus-o tot mai bine de atunci încoace? Cine a presat pentru comisia parlamentară de anchetă în dezastrul FNI-CEC?
PD-ul.
Nu-i așa că e mai mult decât curios, interesant, întâmplător?!

Așa că, cu psd-ul, rămâne cum am stabilit. Asta dacă n-or face vreo sfeștanie la sediul central, nu se vor pune cumva pe post, pe rugăciuni, pe molitve, spovedit și împătășit…
Dar despre asta n-am nicio teamă: de oricâte ar fi în stare dracul chiar până acolo nu poate ajunge.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Am greşit faţă de Ion Iliescu - nu e comunist, e activist

Am greşit.
Am greşit chiar grav, atunci când am spus despre Ion Iliescu că a rămas un comunist, acelaşi comunist – adică un soi de idealist, un personaj care chiar dacă şi-a greşit viaţa şi a greşit grav faţă de semenii săi, are măcar meritul că crede în ceva: într-o sumă de idei, într-un proiect, într-o, de fapt, utopie.
Am greşit şi atunci când, în diverse discuţii, am mai afirmat – după ce am reluat teza “Iliescu comunist” – că trebuie că este sfâşiat între satisfacţie şi ciudă: satisfacţie pentru că, cel puţin în România, Iliescu şi ai lui par a fi avut dreptate cu “capitalismul găunos”, şi ciudă pentru că ceea ce a fost până în ’89 pare tot atât de îndepărtat pe cât părea atunci ceea ce este acum.
Citind deunăzi despre şedinţa iniţial secretă şi restrânsă, apoi deconspirată şi lărgită, a conducerii psd, am găsit relatată şi o poziţie a lui Ion Iliescu. Ceva cu daunele aduse partidului de declaraţiile lui Geoană dar şi despre şi mai marile prejudicii pe care le-ar aduce în acest moment excluderea acestuia. Şi atunci în cea clipă, în aceeaşi clipă, am mai recitit şi reauzit aceste cuvinte spuse de multe alte ori cu acelaşi sens. Şi am înţeles fulgerător că am greşit: Ion Iliescu nu a rămas tot un comunist idealist. Nu, Ion Iliescu a rămas tot un activist, un funcţionar credincios şi devotat partidului ajuns până către vârful acestuia şi apoi prăvălit de acolo, undeva pe un tăpşan. Ion iliescu a rămas permanent preocupat de ceea ce este mai bine pentru partid. Asta a fost şi este preocuparea bătrânului activist.
Dacă ar fi crezut în comunism şi ar fi rămas cu acest crez, Ion Iliescu ar fi fugit repede din PSD; pe vremea când acesta se numea FSN sau FDSN. Ar fi fugit şi ar fi încercat de mai multe ori – căci ar fi dat de fiecare dată greş – să facă un partid după modelul pe care îl purta în minte şi în suflet şi cu acesta să intre în lupta pentru o Românie dacă nu se putea comunistă, măcar socialistă.
Ar fi fost oripilat de grobianismul, indiferenţa, hoţia, imoralitatea şi amoralitatea noilor săi colegi şi supuşi, de capitalismul tâlhăresc şi otrăvitor pe care aceştia au pornit şi au reuşit să-l construiască în România.
Dar chiar dacă a mai mârâit la unul sau la altul, Ion Iliescu nu a acţionat ca un comunist credincios idealului său. Nu, de fiecare dată el a criticat pentru că cei arătaţi cu degetul făceau rău partidului; nu ţării, nu oamenilor, nu viitorului lor.
Aruncat de Ceauşescu la magazia celor fără putere – probabil nu atât pentru ideile sale reformatoare cât pentru relaţiile sale cu ruşii – Iliescu a rămas fără jucăria care spera că într-o zi va fi a lui; să-i poată el invârti cheiţa şi prin ea, pentru stăpânii săi de la răsărit, să ne învârtă nouă destinul.
Nu i-a fost uşor. E clar că a suferit. S-a măcinat. A urât. Dar s-a şi întărit, a făcut, ca să zicem aşa, o bună condiţie fizică.
Şi când a venit momentul, pentru că nu mai avea partid, a făcut el unul: cel în care este şi acum şi care s-a numit: fsn, fdsn, pdsr, psd (nu pot, pentru răul pe care l-au făcut, să le scriu cu litere mari).

Iar în ceea ce priveşte presupunerile pentru ce mai este încă acolo, deşi creaţia sa politică nu a funcţionat aşa cum ar cere-o principiile comuniste, am două variante:

1. Şi ce dacă? Ce contează? Partid să fie şi mai ales la guvernare. Importantă era jucăria şi misiunea pe care o putea îndeplini cu ajutorul ei: de a ne distruge nouă şansele, de a face o Românie haotică, dezamăgitoare, bolnavă, isterică, depopulată, prostituată, interlopă. O Românie care multor români le trezeşte ruşinea, iar străinilor dispreţul, jena, greaţa. O Românie în genunchi, vîndută pe tarabe.
2. Deşi aparent este aşa, în realitate este vorba de acelaşi tip de oameni, de aceleaşi abuzuri şi hoţii, de acelaşi dispreţ şi dezinteres, de aceeaşi corupţie, şi multe altele, ca şi în atotbiruitorul şi atotputernicul pcr (partidul comunist).

joi, 9 decembrie 2010

Jurnal politic – un partid trist și unul balonat

PDL – Un partid trist

Nu aveţi acestă senzaţie? Nu vi se pare pdl-ul o copie tristă, anostă, prăfuită, fără umor, a psd-ului (tot aşa cum pnl-ul este o copie ilariantă a aceluiaşi)?
Ca şi psd-ul strânge rândurile în jurul corupţilor, se jertfeşte pentru naţiune prin intermediul jerfirii pentru sine, minte, abureşte, luptă împotriva luptei contra corupţiei, luptă pentru un stat la cheremul activiştilor lui de frunte de la centru sau din ţară, aduce în prim plan personaje dubioase, adesea aproape analfabete, imorale, amorale, mediocre, semidocte, sfertodocte, laşe, hoaţe, triste; riţe, fălci, plăcinte, solomoane, bercene, budane… dar îi lipsește măreția celuilalt, anvergura sa aproape mitologică. Nu că răul ar fi înfinal mai mic dar nu are ștaif.
Apărarea lui Riţi şi de parlamentari ai celorlalte partide arată că şi pdl-ul este gata să-i apere pe alții ceea ce, cu siguranță, a și făcut. Devierea ideologică în cazul ordonanței creditelor este un indicator clar al devoțiunii parlamentarilor pdl față de leul românesc și euroiul european.
Îmbrâncit din spate de Traian Băsescu, șutuit uneori de acesta, împănat de președinte cu căteva cireșe pe care tortul pietrificat refuză să le primească, pdl-ul e ca un stomac constipat dureros pentru trupul (poporul) care îl suportă.

PSD-ul are un stomac balonat

Imaginați-vă că sunteți la o cursă, alergați prost dar, pentru că ceilalți aleargă și mai prost, aveți șansa de a termina pe primul loc și de a înșfăca premiul cel mare: cel puțin patru ani de masă îmbelșugată, fără griji, fără insomnii. Și când totul mergea (prost dar) bine se întâmplă nenorocirea: bacteriile fermentează, stomacul se revoltă, diareea este gata să explodeze și nici măcar o budă nu e prin preajmă.
Cam asta e ceea ce se întâmplă acum acolo, la psd. Bacteriile au primit o aspirină în loc de antibiotic. Iar la anul, tocmai când ar trebui să arate mai fercheș, mai proaspăt și mai viril la încălzirea cu public pentru finala din 2012, psd-ul are toate șansele de a căuta disperat un tufis în spatele căruia sa se ascundă cu nădragii în vine, pătați și urât mirositori. Și știți cine este de vină pentru ceea ce se întâmplă acum: Vântu. Sorin Ovidiu Vântu zis și sov, un soi de terminator politic, mult mai năucitor decât era pe vremuri eroul de benzi desenate cu teroriști și mineri, nimeni altul decât: Ghinion Iliescu.
De ce? Vă voi povesti mâine.

marți, 7 decembrie 2010

Punem pariu că psd nu ajunge la guvernare?


Voiam să pun această întebare mâine, dar evenimentele au luat-o înainte, aşa că ea a devenit de actualitate. Şi o pun acum, deşi nu voi dezvolta mai mult subiectul în acest moment.

Când, acum câteva ore, am scris “Ponta pe făraş” nu citisem (aflasem):
- despre determinarea lui Geoană de a nu se opri din a spune adevărul (Care adevăr? Sau al cui? Vom vedea!)
- despre reuniunile secrete de la psd
- despre scrisoarea deschisă a celor 26 de parlamentari semnată – printre alţii – de Hrebenciuc (Iată că Viorel mi-a răspuns, căci tocmai întrebam de el. Aşa că încă o întrebare: – Domnu’ Viorel e nasol în tranşee? Sau se întrevăd zorii unor zile mai bune? Păi un om de valoarea dumneavoastră să facă piaţa pentru nepoţei?)

Aşa că, dinspre psd, se anunţă vremuri interesante. Se pare că sărmăluţele şi porcuşoru vor cam sta unor în gât. Şi să te ţii mobilizare pe poziţii. De exemplu, ia să vedem, care – înafară de nazistu’ de Constanţa – mai pleacă spre tărâmuri exotice. Mai punem un pariu?

Suspectă şi tăcerea Bunicuţei? Alo, domnu Iliescu! Ce mai face băiatu’ ăla bun al dumitale, Oprescu, parcă? E la încălzire?
Şi era să uit. Unde este Care este?

Mai am o mie de întrebări interesante dar le mai las şi pe mâine. Când psd-ul ne va dărui – sper – o altă zi plină de satisfacţii.
Şi când, dacă îmi vor lăsa timp psdii aş vrea să vorbim puţin şi despre Vântu.

Jurnalul politic al zilei: Ponta pe făraş, Antonescu pe antene, Voiculescu – înger, Boc – copil

Ponta pe făraş

Nici eu nu credeam, atunci când am făcut-o, că profeţia privind gravele daune de care este potenţial capabil omul de faţă al socialist-capitaliştilor, se poate împlini aşa de repede: atenţie, zic se poate, nu e încă bătută în cuie. Dar sunt câteva date care indică că Victor Ponta nu se simte prea bine în fotoliul de preşedinte psd: seria de gafe recente, loviturile de la aliatul moştenit, Antonescu, lupta cu Geoană ne aduc, pe diverse paliere, date în acest sens.
Să-ţi dai cu stângu-n dreptu atunci când părea că alergi singur spre finiş e dovadăp de mare strategie – abureşti adversarul, nu?
Să reuşeşti să te plasezi în trena liberalilor în diverse iniţiative şi chiar să rămâi în ofsaid e o altă dovadă de măiestrie politică.
Aşa după ce, în faţa repoziţionării parţiale a şefului liberal, a unor evenimente mai mici sau mai mari de pe piaţa românească de zarzavat politic, la care nu ai prea avut ce spune, sau o ţii maţu gaia cu Băsescu care este de vină pentru toate (ştim că Băsescu e dracu, că doar ne-ai spus-o, dar chiar aşa drac să fie?) vii mata şi te iei la harţă ca o ţaţă cu o altă ţaţă, nu cred că este exact ceea ce pe vechii şi vajnicii activişti centrali şi judeţeni îi face foarte fericiţi (Poate doar pe sforari. Alo, domnu’ Hrebenciuc se aude? Ce mai faceţi, care mai e cursul?) Probabil şi pentru că simte această nemulţumire şi pericolul unei contralovituri a celuilalt .p… vorba lui Iliescu, glasul ferm al lui Ponta se mai aude doar în lupta cu Geoană.
Pe undeva probabil că nişte ruguri se pregătesc şi dacă liberalii se mai apropie mult, prea mult, până la a nu mai avea nevoie de aliatul psd vor fi şi nişte jertfe umane.

Unde linge Antonescu se albeşte "antenili"
Care a apărut alături celelalte antene, de firmele şi fundaţiile voiculescu din condensarea picăturilor de ceaţă.
Nu am să vin să zic că se întorc în mormânt strămoşii liberali – pentru că mulţi dintre ei au fost cel puţin la fel de lipsiţi de scrupule şi avizi de putere ca şi adunătura de vlăstare actuale între care cel dintâi este Crin. Dar să fii atât de puţintel la minte încât să ne crezi atât de proşti şi uituci, atât de sinistru de amoral şi atât de disperat să fii şi tu puţin preşedinte, şi astea toate într-o carcasă de profesor de istorie care, în principiu a citit măcar o altă carte de istorie a României decât cea a mult iubitului şi stimatului, este, chiar şi pentru cele mai îndepărtate limite ale bunului simţ, prea mult.
Antonescu a descoperit criteriul măsurării valorii publice a unui personaj: contestarea. Şi pentru că Voiculescu, securistul care alături de alte nume grele de astăzi, a haiducit în folos propriu averea poporului, întrupare a uneia dintre formulele cele mai degradante ale firii umane, expresie a tot ceea ce poate fi contestat sistemului comunist (aflat la mii de ani lumină în spatele expresiei activiste Iliescu, care măcar era un comunist cât de cât convins, deci cât de cât sincer) nu este astăzi contestat de masele largi populare, căci nu taie salariile şi pensiile ba le mai dă şi antene, liberalul îl albeşte. Adică ne propune să uităm.
Să minţim, să ne minţim. Sau, dacă nu ne convine, să ne tragem un glonte în cap.
Ba chiar, îi descoperă calităţi. Iar mâine-poimâine, după ce-i va declara iubirea, probabil, se vor şi căsători. Iar nunta se va face, bineînţeles, la televiziune, la ea fiind invitat, ca să dea daru’, tot poporul.
Punem pariu că, la o adică, dacă se cere, pentru Antonescu chiar şi Ceauşescu e bun. Şi să fiu sincer ar avea dreptate măcar într-o privinţă: Voiculescu este chiar şi la nişte ani lumină în spatele lui Ceauşescu.
Nu am spus nimic despre Băsescu şi Boc. Păi ce să mai spun că ei sunt contestaţi.

Boc e un copil care vrea să-şi depăşească copilăria (ba uite că spun)
Şi de aceea îşi taie indemnizaţia pentru copil. Să-l trimită şi pe el mama lui în viaţă. Să-l mai lase singur acasă 1, 2, 3 … Să înjure, să spună măscări, să fumeze şi altele.
De ce e mai bine să primească mamele indemnizaţii doar un an în loc de doi, nu ne spune. Ce economii extraordinare se fac nu ştim. De ce este mai important să rămână indermnizaţia variabilă până la 4000 de lei – cînd ea este doar un ajutor pentru o perioadă critică şi nu un drept rezultat în urma cotizării fiecăreia cu sume echivalente – şi nu să fie 600 sau 700 sau 800 pentru toate mamele (de exemplu, eu, care plătesc tot felul de biruri statului din care statul plăteşte ajutoarele, vreau să le dau tuturor la fel), iar nu ştim. De ce nu vrea domnu’ Boc să se gândească şi la ce este mai bine pentru generaţiile viitoare – mai mult timp petrecut alături de mamă sau mai mult timp aruncat de o bonă în faţa unui televizor care urlă pentru a acoperi plânsetul disperat al copilului – domnu Boc nu ne spune. Să înţelegem că el nu a fost iubit şi a fost crescut de străini?
Domnu Boc a făcut dreptu’. Dreptul, fără o construcţie morală aşezată pe un fundament religios, este cel puţin anost şi înşelător, un fel ne nisip mişcător fără suflet, după cum vedem din calitatea justiţiei actuale. Dar poate a avut totuşi şi un profesor care a gândit, care a avut suflet, care i-a transmis şi altceva decât: Student, repetă după mine. Că asta era la armată.
Domnu’ Boc, trezeşte-te! Acesta nu este un vis.
Dacă eşti prim-ministru nu înseamnă că trebuie să fii robot, fii, dacă mai poţi om. Atunci şi numai atunci vei fi cu adevărat şi prim-ministru.

luni, 6 decembrie 2010

O dilemă juridică

Judecătorul avea în acea zi o dilemă pentru care nu putea să fie invidiat: în cazul ministrului de la mediu trebuia să aleagă între a face pe plac ori primului ministru, ori preşedintelui. Era cu totul altfel la interlopi sau la alte cazuri din mafia politico-economică la care singura dilemă era dacă nu cumva a cerut prea puţin şi eventual dacă nu urma să fie tras în piept cu tranşa de după pronunţarea sentinţei. Fuseseră cu toatele cazuri care adăugaseră multe zerouri averii sale bine mascate – cum crezuse până la acest dosar. Dar nu suficient, pentru că primise şi de la unul şi de la celălalt ameninţări clare legate de cazurile blătuite, banii încasaţi şi destinaţiile lor. Iar unul dintre intermediari era deja arestat. Aşa că..
Aşa că, până una alta, de supărare, pe toţi cei judecaţi în ziua aceea îi condamnase, fie că erau vinovaţi, fie că erau nevinovaţi.

În numele democraţiei

Facem răul, în numele binelui,
Distrugem, în numele evoluţiei,
Minţim, în numele adevărului,
Închidem, în numele libertăţii,
Despărţim, în numele fraternităţii,
Jefuim, în numele egalităţii,
Omorâm, în numele vieţii,
Terorizăm în numele democraţiei.
Si toate astea pentru că suntem civilizaţi.

Miniştrii eroini

Pentru că poporul bugetar  – între noi fie vorba, în mare parte sedus de frumoasele fete ale vrăjitoarei, Lenea, Corupţia şi Grosolănia – voia mai mulţi bani, vitejii miniştri şi neînfricaţii parlamentari au ieşit cu pieptul dezgolit în faţa lui şi i-au spus:

- Măi copii, vouă numa' la bani vă e gândul? Da’ ţara? Da’ viitorul copiilor voştri? Da’ viitorul omenirii? Uite, noi renunţăm la salarii, căci nu pentru ele suntem aici, şi, vorba politicianului onest, aşa să ne ajute Dumnezeu!

Şi Dumnezeu – sau poate altcineva? – i-a ajutat de fiecare dată şi astfel, serie după serie, unii chiar în mai multe serii, când ei au încetat să mai fie miniştri, deputaţi şi senatori s-au trezit de două, de nouă, chiar de nouăzeci şi nouă de ori mai bogaţi.
(Iar pentru că au fost cuminţi, tot acela le-a ajutat şi pe neînfricatele căpetenii ale trupelor de sindicalişti cât şi pe, de acum, soţii Lenei, Corupţiei şi Grosolăniei.)

sâmbătă, 4 decembrie 2010

În sufletul pivniţei mele (o poezie)

(Prima pe care am scris după mulţi ani şi pe care o aşez aici nu pentru că ar fi ea vreo minune, ci pentru că mâine e Duminică şi pentru că trăim o lună a Minunatei Naşteri, care poate să fie şi cea a minunatei noastre renaşteri. Şi pentru că e un timp al cântecului şi al poeziei.)

Prin ochiul pivniţei mele
te văd adesea trecând
cu pasul acela din Lună
cu care cobori pe Pământ.

În ochi ai atâta lumină,
în mâini ai atâta cuvânt,
în trup timpul cântă, spirală
pe care cobori pe Pământ.

În sânul tău bolta se-ntoarce
şi se dezmiardă în vânt,
în pântec tresaltă sfioasă
dorinţa de-a fi pe Pământ.

În sufletul pivniţei mele
aş vrea să cobori lunecând,
să-l scoţi curat în lumină
şi să mă naşti pe Pământ!

miercuri, 1 decembrie 2010

 1 Decembrie - Rugaciunea lui Nicolae Iorga pentru Romania

   Pentru ca este ziua nationala, pentru a da o urmare celor scrise in ultimile zile si pentru a arata ca nu sunt nici primul nici singurul care vede astfel lucrurile reiau un scurt text al lui Iorga pe care l-am mai amintit pe acest blog.   

       "Este un singur Dumnezeu şi multe feluri de a crede în el nu sânt. Dar felul în care trebuie să i te închini se schimbă după durerile şi grijile ce le aduce fiecare zi. Cerem în zilele obişnuite sănătate, putere de muncă şi voie bună, cerem binecuvântarea cerească pentru noi şi toţi ai noştri de sângele şi din apropierea noastră. Dar în zilele cum sunt cele de astăzi, neobişnuite, trebuie să cerem dacă nu neobişnuite lucruri, măcar cu o stăruinţă neobişnuită, cele urmează:
        


          Dă, Doamne, mintea Ta cerească acelora care au să ducă ţara românească în zilele greutăţilor celor mai mari! Dă, Doamne, bună înţelegere între toţi cei buni şi destoinici, iar gurile vorbitoare de rău opreşte-le de a rosti şi zădărniceşte faptele cele rele pe care cei răi le gătesc! Dă, Doamne, prieteni credincioşi ţării şi neamului, iar pe duşmani orbeşte-i şi ia-le înţelegerea!
     Dă României, dă poporului român întreg tot dreptul lui, căci mai mult nu-ţi cere! Ajută-ne, Doamne, în ceasul cel greu, căci, din părinţi în fii, mult am răbdat pentru Tine!
 
                                                                                                  
                                                                                  Amin !"
                                                                                    
                                                                       NICOLAE IORGA

marți, 30 noiembrie 2010

Îşi merită românii politicienii? (III) – Dar Dumnezeu ce zice?

Asemenea lor. Asemenea nouă

O a doua teză este cea a asemănării: conducătorii noştri sunt ca noi, noi suntem ca ei. Şi în cele bune – care vor fi ele – şi, mai ales în cele rele. Şi atunci, dacă majoritatea suntem aşa, cum să fie ei altfel. (Am atins oarecum această realitate şi în episodul anterior).
Sunt şi eu convins, chiar mai mult decât alţii, că poate peste 75 % dintre noi, dacă am fi în locul lor am face la fel şi unii poate şi mai rău. Şi că această realitate este o piedică imposibil de trecut, la nivelul forţelor omeneşti, pentru împlinirea idealului celor corecţi de a merge altfel lucrurile în România.

O altă realitate este aceea că toată lumea este nemulţumită; cei mai mulţi cârâim, criticăm, înjurăm, destui probabil că şi blestemă. Unii chiar deplâng în gura mare lipsa unei mitraliere cu care să-i termine pe .. şi aici urmează nişte nume. Uneori se referă chiar la toţi.
De ce? Pentru foarte mulţi dintre noi, poate pentru cei mai mulţi dintre noi, în mod sigur pentru prea mulţi dintre noi, doar pentru că nu suntem în locul acelora. Să facem noi ce fac ei. Şi să ne placă.
Ceea ce este deconcertant şi absurd hilar-tragic, e faptul că nemulţumirea nu ne vine din evaluarea justă, obiectivă, informată, a raportului conducători – populaţie, ci din raportarea la noi înşine. Suntem nemulţumiţi pentru că noi nu suntem acolo, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fura, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem înşela, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fi corupţi (iar dacă deja suntem. pentru că nu suntem într-o categorie mai mare de corupţie, unde dai tunul, nu împuşti leul cu praştia), suntem nemulţumiţi pentru că nu ne îmbuibăm şi nu ne umflăm conturile ca alţii; adică aia de acolo.
Ba chiar şi infractorii – şi nu mă refer în primul rând la hoţii de buzunare sau de casă, la borfaşii mărunţi, ci la criminalitatea organizată, la criminalitatea economică, la tâlharii din politică – sunt nemulţumiţi. De ce? Pentru că fiind alţii la putere şi nefiind loc – bani la buget – pentru toată lumea, alţii fură mai mult decât ei.
Din această perspectivă putem spune că da, acei români despre care am vorbit aici îşi merită conducătorii, dar înţelesul este diferit de accepţiunea curentă: Eşti nemulţumit, păi ai ceea ce meriţi! Numai că la toţi aceştia nemulţumirea este nu numai conjuncturală, ci şi profund imorală. În plus, au învăţat nemulţumirea ca poezie: au, nu au de ce, ei se plâng. La unii este chiar strategie de acoperire pentru prima sută de milioane de euro apoărută nu se ştie cum în dreptul numelor lor.
Ce facem însă cu restul? Cu cei care chiar şi-ar dori o lume curată, dreaptă, care îşi doresc să-şi vadă de treaba lor în timp ce conducătorii îşi văr şi ei de a lor?

Suntem creştini? Suntem ortodocşi?

Între faptele milosteniei sufleteşti, a patra din şapte ne îndeamnă “să ne rugăm pentru aproapele”. Între cele nouă porunci bisericeşti, a cincea ne îndeamnă mai focalizat “să ne rugăm pentru cei din fruntea ţării”. După dragostea de Dumnezeu, în cele zece porunci bisericeşti, accentul secund cade pe dragostea de aproapele.
Cine este aproapele? Oricine este în nevoie şi cu care viaţa noastră – nu numai drumurile – se intersectează. Sunt conducătorii noştri dintre aceştia? Sunt!
După cum spuneam şi mai sus, de dimineaţă şi până seara, în fiecare zi îi criticăm şi îi înjurăm. Şi cu asta ce am făcut? Stau dracii ciopor pe ei ca să-i înveţe şi să-i ducă la cele rele? Noi le trimitem şi mai mulţi; trag ei urmările cine ştie căror păcate din neam şi personale? Hop şi noi cu blestemele! Practic îi legăm fedeleş ca să nu mai poată scăpa.
În legătură cu rugăciunea de ajutor către Dumnezeu se spune că ea nu trebuie făcută decât pentru ceea ce omului îi este imposibil (şi evident pentru ceea ce este în ordinea lui Dumnezeu şi nu împotrivă), pentru că ceea ce omului îi este imposibil lui Dumnezeu îi este posibil. Putem noi schimba starea de fapt din această ţară prin acţiuni izolate sau chiar asociate. Părerea mea fermă este că nu. Şi că doar ceva miraculos, ceva care depăşeşte planul uman poate face astfel ca lucrurile să se îndrepte.
Încercând să-l conving pe cel cu care mă duelam pe forumul amintit la începutul acestor texte, m-am luminat pe mine. Mi-am adus aminte că noi nu folosim cea mai teribilă armă şi nu facem apel la cel mai preţios şi puternic aliat al celor bune împotriva celor rele şi al celor buni împotriva celor răi: noi nu rugăm lui Dumnezeu pentru ca conducătorii noştri să se schimbe în bine.
Rugăciunea pentru cei din fruntea ţării nu este pentru ca ei să trăiească sănătoşi în hoţie, crimă şi desfrâu – aşa cum cred foarte mulţi care îi boscorodesc pe preoţi pentru că fac această rugăciune la slujbă. Îndemnul la rugăciune este pentru ca noi, cei care cu adevărat vrem să fie altfel lucrurile şi oamenii, şi care nu-i urâm, ci îi plângem pe cei care se pierd şi îşi pierd mîntuirea , să cerem de la Dumnezeu ajutorul pentru aceşti oameni, scăparea lor din întunericul simţurilor, din gheara amăgitorului, dezvrăjirea lor.
Dar, cum să se schmibe oamenii şi lucrurile când noi ne rugăm tot numai pentru noi; cum să se schimbe cei din frunte când în afara preoţilor – şi poate şi unii din aceia mecanic – nimeni nu se roagă pentru ei. Nimeni nu se roagă la Dumnezeu ca să avem conducători mai buni. Şi atunci Dumnezeu cum să-i ajute pe unii să se schimbe sau să-i ajute pe alţii, mai buni, să ajungă acolo dacă noi nu-i comunicăm acest lucru. Dacă nu il cerem. Cu perseverenţă şi chiar cu fermitate.
Ne rugăm pentru morţi?
Da.
De ce?
Ca să le ierte Dumnezeu păcatele.
Credem în asta? Unii poate da, alţii poate speră, alţii o fac la nivel de superstiţie. Dar ne rugăm (e adevărat că mai ales pentru ai noştri). Mai participăm şi la înmormântarea altora. Ne impresionează un destin public. Ne mai amintim de cine ştie ce înaintaş celebru al neamului. Şi nu ne dăm seama că conducătorii răi (ca orice om rău, de altfel) sunt, într-un fel, ca nişte morţi.
Destui au putut să constate, sau au primit mărturie de la alte persoane, cum rugăciunea unui singur om a făcut minuni pentru un altul sau pentru alţii. Imaginaţi-vă, voi cei care spuneţi că credeţi, că sunteţi ortodocşi, puterea a câtorva sute de mii de rugăciuni, a câtorva milionae poate, care îi cer lui Dumnezeu un bine pentru aproapele nostru. Să ne imaginăm, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocşi ce va face Dumnezeu cu rugăciunile noatre? Le va arunca? Le va neglija? Sau va ţine cont de ele? Păi dacă există – şi credem asta, nu? – şi dacă ne iubeşte – şi credem asta, nu? – eu zic că le împlini. Dar trebuie să lucrăm în acest sens şi să avem răbdare. Dar se pare că nu credem; sau ne e lene, sau ne trfim cu curăţias noatră, sau nu avem răbdare ceea ce tot pe acolo e.

Spune Sf Efrem Sirul într-o minunată rugăciune:
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţoei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi mie slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor Amin.


Din această perspectivă, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocşi, noi şi numai noi îi merităm pe aceşti conducători. Pentru că nu facem nimic din ceea ce ne-a învăţat Hristos pentru a-i schimba. Şi odată cu ei şi pe alţii – şi, de ce nu, şi pe noi, şi odată cu toţi. Pentru că orice rugăciune, dar mai ales cea pentru aproapele, îl transformă şi pe cel care se roagă.

Îşi merită românii politicienii? (II) - Nu suntem laşi!

In discuţia pornită în prima parte a desfăşurării acestei teme, spuneam că una din cele două teze care sunt invocate pentru a argumenta faptul “că avem conducătorii pe care îi merităm” este aceea a laşităţii, lenei, neimplicării, toate caracteristice românului.
Aş vrea să aduc totuşi, acestei păreri generalizate, unele corecţii, cred eu, absolut necesare oricărei perspective asupra luptei anti-sistem. Şi prima este chiar

Sistemul

Care funcţionează ca un organism extrem de vital şi de agresiv împotriva persoanei, ale cărei drepturi, ce decurg din morală şi sunt proclamate în chiar fundamentele juridice ale sistemului, îi sunt acesteia negate şi deci refuzate, rămânând astfel simple declaraţii exterioare funcţionării acestuia.
De o bucată de timp deja, infractorii din politică, infractorii din administraţie şi mafia afacerilor şi a străzii s-au integrat, supunându-şi sistemul. S-a făcut astfel trecerea de la mafia comunisto-securistă a anilor ’90, care a parazitat şi hăcuit proprietatea comună, la cea de sistem de astăzi. Grupurile profesionale din structura statului funcţionează ca nişte caste închise care văd în cetăţean şi drepturile lui un duşman şi o sumă de ameninţări; tagma politicienilor, a magistraţilor, a poliţiştilor, a funcţionarilor publici sunt cele mai puternice, mai agresive şi mai bine închegate în interior dar şi între ele. Împreună cu crima organizată stăpânesc totul şi resping orice le-ar putea afecta status quo -ul. Regulile lor sunt: nedreptatea, minciuna, domnia bunului plac, a interesului personal şi de castă.
Ce poate deci face omul obişnuit pentru a corecta sistemul? Să trimită sesizări la instituţii; să reclame ierarhic personajele şi instituţiile implicate; să propună soluţii; să ceară informaţii acestora; să deschidă acţiuni în justiţie; să se asocieze, pentru ca lupta sa să fie mai eficientă; să aducă situaţia respectivă în presă; să sesizeze organisme internaţionale.
Dar, de exemplu, lupta în justiţie cu personaje care ţin de lumea interlopă, din sistem, sau pur şi simplu cu oameni cu bani şi/sau relaţii, este aproape fără nicio speranţă: de la poliţiştii care pregătesc dosarul, trecând prin procurori şi judecători până la Curtea Supremă, omul obişnuit, fără poziţie, bani sau relaţii, nu are nicio şansă. Şi chiar şi aşa: cel care mai tare ia totul. În plus riscă represalii. Nu o dată s-a ajuns chiar la situaţia în care reclamantul – cu toată dreptatea din lume – să fie cel pedepsit. Şansele de câştig sunt extrem de reduse.

Timpul şi resursele

Această luptă se poate întinde, şi de obicei se întinde, pe mulţi ani. De fapt, pentru trânta cu nedreptatea nu-ţi ajunge nici toată viaţa, ca să nu mai vorbim de necesităţile financiare. Adesea cei care se încăpăţânează să meargă mai departe ajung să îşi neglijeze familiile, să le afecteze existenţa zilnică. Ei ajung chiar să fie părăsiţi de ceilalţi şi priviţi ca nişte ciudaţi. Pentru că, chiar dacă punctual au nemulţumiri (că li s-au tăiat salariile, sau sporurile)

Celor mai mulţi această stare le convine

Şi vorbesc în primul rând despre cei din sistem si de familiile lor, dar şi despre mulţi din afară care beneficiază de rudenia, legătura, relaţia infracţională cu aceştia, sau pur şi simplu aspiră la a le lua locul.

John, Pierre şi Hans


Chiar şi acolo unde drepturile individuale sunt foarte bine apărate, la această situaţie nu s-a ajuns ca urmare a reacţiilor antisistem ale populaţiei, cît ca urmare a unei transformări a statului prin presiunea exercitată asupra celor de la conducere de grupuri de interese puternice, care pentru a ajunge la putere aveau nevoie să schimbe faţa acesteia. Nicio revoluţie nu a fost făcută de popor în mod spontan şi generalizat. Întotdeauna a existat un nucleu format din personaje cu resurse care au pus-o în pagină şi i-au implicat şi pe alţii, puţin în raport cu întreaga populaţie, dar organizaţi şi uniţi, ceea ce a fost de cea mai mare importanţă.
Nici transformările zise “democratice” ale secolului trecut nu au venit altfel. John sau Pierre sau Hans au câştigat în măsura în care au existat interese ca să existe un sistem în care ei să poată câştiga. Dar nici acolo victoria adevărului nu este o regulă, iar ultimii ani au adus o restrângere progresivă a drepturilor individuale. Şi, după cum spuneam într-un material prezentat la un simpozion internaţional în urmă cu vreo 6-7 ani, lumii i se pregăteşte abandonarea democraţiei.

Românii nu sunt laşi

Poate că doar nu au noroc.
Dar unde în altă parte rezistenţa armată anticomunistă, ajutată de populaţie, a mai durat până către anii ’60? În timp ce unii dintre cei care astăzi ne dau lecţii de democraţie, civism, drepturile omului, dragostea adevărului şi a dreptăţii etc., ne incitau de la Viena să rezistăm până vor veni ei să ne scape de sub comunism – ştiind foarte bine că nu vor veni pentru că Europa fusese împărţită ca între bandele mafiote – românii luptau şi mureau în munţi, erau torturaţi şi mureau în puşcării, cădeaus eceraţi în Deltă sau la canal.

Omul nou

Statul comunist s-a dus dar el ne-a lăsat omul nou. Este cel către care arătăm cu degetul în sistem, în crima organizată cât şi în cei mai mulţi dintre noi. Poate în noi toţi. Pentru că unii s-au îmbolnăvit atunci, iar altora, tinerei generaţii, boala le-a fost transmisă. Unii sunt de necorectat, cu alţii se mai poate lucra.

De aceea cred că cei mai mulţi dintre noi nu suntem laşi; poate doar realişti, oportunişti, egoişti, bolnavi. Ca peste tot. .
Voi reveni.

vineri, 26 noiembrie 2010

Ponta, purici, PSD

In finalul penultimului text avertizam românii, psd-ul şi chiar pe Victor, că trebuie să se ferească de Ponta. Iată că am avut dreptate. Prin declaraţiile sale din faţa socialiştilor europeni, europreşedintele psd a reuşit să-şi pună în cap chiar şi aliaţii şi pentru prima oară după vreo patru ani, pdl şi pnl cântă politic pe aceleaşi corzi.
S-au adunat astfel câteva, să le numim prieteneşte erori, pe care s-ar putea ca râvnitorii la scaunul prezidenţial dar şi râvnitorii la scaunele parlamentare şi ministeriale să le contabilizeze, iar Ponta să facă mai puţini purici în psd decât se aştepta.
Pe de altă parte se întâmplă ceva jumătate parcă ireal, jumnătate de-a dreptul comic: ultimii doi conducători ai acestui partid se întrec, prin declaraţii, în a fi cel care merită acea alintare a tătucului lor, atunci către fiul său Geoană: prostănac. Ba o dă unul în bară, ba îşi dă celălalt cu bara în cap.

joi, 25 noiembrie 2010

De la “cămătarii mondiali” la “conducătorii pe care îi merităm”

Zilele trecute am avut o polemică destul de aprinsă, pe un forum ortodox pornind de la dezvăluirea unui personaj – care afirmă că este preot – că s-a hotărât să nu mai plătească taxe şi impozite, pentru că acestea se duc toate în buzunarele cămătarilor internaţionali, pentru că guvernanţii noştri nu sunt nimic altceva decât slugile acelora şi pentru că în ţară nu se mai face nimic şi nu mai rămâne nici un ban pentru populaţie.
Cel de mai sus însă continua şi propunea şi altora, poporului ca să zicem aşa, să nu mai plătească nimic statului. Iniţial, deşi am vrut să comentez această propunere în sensul combaterii ei, nu am făcut-o. Mai târziu, cum discuţiile au continuat şi personajul cu pricina continua să “haiducească” am intervenit şi eu. Am renunţat însă după câteva schimburi de opinii, fiind foarte clar că este vorba de un dialog al surzilor, dar respectiva polemică mi-a rămas în minte în zilele ce au urmat, mai ales printr-o serie de teme, care, cred, merită să fie puse în pagină şi discutate mai serios:
Cât adevăr, câtă manipulare, câtă diversiune, câtă paranoia este în temele privind “actuala guvernare mondilă din umbră” şi “viitoarea guvernare mondială” la vedere? Dar despre guvernarea electronică şi documentele electronice? Dar despre cămătarii mondiali? Şi, evident, despre o întreagă serie de astfel de teme destul de prezente în spaţiul internetului, dar şi în cel al străzii. (Nu mai departe de ieri m-am întâlnit cu un vechi cunoscut, despre a cărui sănătate mintală nu am informaţii şi care m-a sfătuit deosebit de serios, printre altele, să-mi cumpăr mai multe filtre de apă pentru că din decembrie se vor petrece chestii foarte grave. Nu spun acum şi aici că era dus. Nu ştiu ce auzise, de unde, în ce stare era. Nu pot spune nici măcar: E o prostie! )
Apoi altele:
Cum să reacţionîm faţă de un sistem mafiot, spoliator, dezinteresat de binele public şi iresponsabil precum cel din România?
Să ne revoltăm? Să nu mai plătim? Să nu mai muncim? Să punem mâna pe furci şi topoare?
Cum să reacţionăm ca creştini ortodocşi? E posibilă o aceeaşi aşezare ca a celorlalţi? Până unde? Cum?
Ce facem cu politicienii noştri? Ce facem cu statul?
Voi încerca ca în următoarele zile să încerc să-mi spun părerea – atât cât mă duce mintea şi, acolo unde este nevoie, cât mă ţin informaţiile – în legătură cu aceste teme mai mult decât actuale.
Şi voi începe mâine, cu cea care mi-a rămas în prima linie a frontului gândurilor mele şi care m-a şi determinat să scriu aceste cuvinte şi apoi cele ce vor urma. E o temă veche, poate nu atât de spectaculoasă, dar în legătură cu care, ca urmare a polemicii mai sus amintite, am făcut o descoperire. Este vorba despre ” Avem conducătorii pe care îi merităm” şi pe care cu toţii o înţelegem în sensul că aceştia ne reprezintă calităţile şi defectele, nu sunt nici mai buni nici mai răi decât noi sau invers etc. Dar mai este ceva; ceva poate chiar mai important.
Voi reveni.

marți, 23 noiembrie 2010

Ponta minte enorm şi gândeşte monstruos

Românii aveau o mare reţinere faţă de oamenii spâni. Înaintaşii, care mai gândeau, simţeau şi ştiau, ne-au lăsat proverbe, zicători şi chiar poveşti, în care omul spân e cel puţin privit cu neîncredere, dacă nu cumva e chiar totuna cu omul rău. Şi dintre toate, cea care l-a consacrat pe spân este Harap Alb.
Acum, e adevărat că astăzi nu prea avem un Harap Alb. S-au ocupat tovarăşii şi antetovarăşii lui Ponta de a-l ciopârţi, îngropa, arde şi îneca – e vorba despre poporul născător de eroi, astăzi dezmembrat, aiurit, rătăcit.
Mimând politica responsabilă, politicienii iresponsabili îşi asumă, cu toţii postura de Făt Frumos. E în felul acesta o mare înghesuială de eroi gata să sară în focul vorbelor şi în apa spriţurilor pentru poporul pe care, zic ei, îl reprezintă; atunci când îşi rotunjesc conturile. Căci ce dovadă mai bună că sunt ceea ce pretind că sunt dacă nu faptul că şi ei, ca şi eroul din poveste, cresc în avuţie într-un an cât alţii în nouă. Mai mult, există tabere de Feţi-Frumoşi; tabere politice. Evident, toţi Feţii Frumoşi dintr-o tabără îi denunţă în public pe cei din alte tabere ca zmei, balauri, căpcăuni sau spâni; pe urmă se plimbă braţ la braţ pe culoarele intereselor personale.
Şi Ponta e un Făt Frumos care îşi zdrăngăne armele vorbelor către “slutul şi urâtul” dictator Băsescu. Din nefericire pentru Victoraş, acesta, pe post de Harap Alb, l-a bătut pe spân pe unde l-a prins. În realitate, dacă Băsescu, printre puţinii care mai au şi ceva merite, e totuşi departe de a fi Harap Alb, Ponta în schimb nu are nicio tangenţă cu Făt Frumos, e spânul atât curat cât şi murdar.


Ponta minte enorm. E adevărat, aşa cum o fac mai toţi politicienii. Aşa cum a învăţat mai ales de la înaintaşii lui socialişti, comunişti, fascişti; şi zic unii, pe care nu-i contrazic, liberali, toţi fiind din acelaşi mădular de stânga care ne siluesc de ceva sute de ani realitatea, încercând să ne îndese în diverse scheme produse de minţile lor. Mai toţi politicienii respiră minciună, ipocrizie, demagogie; aşa trăiesc ei. Aşa cresc şi înfloresc. Şi aşa îi îmbolnăvesc şi pe ceilalţi.

Studiu de caz
În ceea ce-l priveşte pe imberbul dar călitul în rele preşedinte PSD, Victor Ponta, pentru a trece de vorbele care pot să pară fără acoperire, am să mă opresc la un episod recent din cruciada lui împotriva tiranului Băsescu. Şi anume la ziua marelui miting. Este poate, şi cea mai devoalantă şi mai crud adevărată poză a acestui comisar stalinist de tip vechi pe stil nou. E ziua în care cine a avut ochi a văzut că e gol, că nici urmă de haine împărăteşti.
Ponta a anunţat atunci că forţele de ordine au glonţ pe ţeavă şi au primit ordin să tragă. A fost singurul, ceea ce nu l-a împiedicat să-şi facă anunţul clar, răspicat, cu intonaţie, evident conştient de ceea ce spune. Ba chiar a reluat această declaraţie de foc. O culme, nu atât a minciunii, pentru că în acest sens culmea era atinsă demult şi cu neputinţă de depăşit, cât a inconştienţei, a iresponsabilităţii, a oportunismului deşănţat, a unei gândiri criminale. Şi astfel ajungem şi la partea a doua a enunţului din titlu:


Ponta gândeşte monstruos. Cât de prost ar fi, nu pot crede că nu s-a gândit la consecinţe, că nu a avut în vedere ceea ce ar putea provoca această ştire într-un moment încrâncenat ca acela, într-un moment al declarării nemulţumirilor unui număr destul de mare de manifestanţi, reprezentanţi ai nemulţumirilor altor câteva milioane.
Nu pot crede că nu s-a gândit la faptul că această aşa zisă dezvăluire – menită să-l aşeze pe Băsescu lângă Ceauşescu, şi pe Ponta în noua Piaţă a Universităţii, căci în ceea ce priveşte participarea lui la cealaltă nu-l cred – ar fi putut să inflameze atât de mult lucrurile încât să se ajungă la lupte de stradă, la vandalizări, la asediul instituţiilor, la incendii şi distrugeri, la răniţi şi morţi.
Nu-l cred! Ba, mai mult, cred că tocmai pe asta a mizat. Pe violenţă. Ce bine ar fi picat niscaiva morţi acolo, pentru ca degetul lui, învârtoşat în sângele acelora, să-l îngroape necruţător şi pentru vecie pe Băsescu. Adică să-l gonească pe ăla ca să vină Ponta şi ai lui la putere, aduşi pasămi-te de voinţa populară. Arhanghelul Victoraş şi ceata lui de îngeri. Negri, evident. După cum este şi trecutul în care au condus, fie înainte de ’89 fie după.
Într-un fel, Ponta a arătat că este cu adevărat liderul psd-iştilor: nu mulţi – poate niciunul dintre colegii lui din conducere – ar fi avut “cele necesare” pentru a trece de la gândul la fapta unei astfel de montări monstruoase.


Ponta are o minte criminală. Este clar că Victor Ponta ar fi în stare de orice pentru a rămâne la conducerea PSD-ului şi pentru a ajunge Preşedintele României. Şi cine ştie ce mai zboară prin întunericul minţii sale.  De aceea, cred că trebuie să ne ferim de el. După cum cred că şi PSD-ul ar trebuie să se ferească de el. Şi nu în ultimul rând, creştini fiind, cred că şi el ar trebui ferit de el.

duminică, 21 noiembrie 2010

Ponta a minţit, a furat, a înşelat...

şi nu le ştim noi pe toate.
Cel puţin aşa ne spune chiar el într-o încercare prostească de a se face popular arătând cum se aseamănă cu noi cei de jos (şi, nu-i aşa, cine se asemanănă, se adună): "am invatat sa mergem cu metroul fara bilet; castigam cam 40-50 de franci in cateva ore recuperand fisele din carucioarele de bagaje abandonate de cei care prindeau trenul in ultimul moment; am vazut toate muzeele aratand carnetul de elev si convingand ca nu am bani de bilet;". Asta, încercarea, din cauză că, după cum spuneam, ori nu a citit când era mic şi nu citeşte nici acum, ori a citit greşit, ori nu prea înţelege; cel mai probabil toate. Aşa că face şi el ca toţi politicienii populişti, demagogi şi goi de dinăuntru: încearcă să ne arate că nu a fost întotodeauna aşa cuminte, destoinic, devotat, responsabil etc. etc. ca acum când e numai bun pentru un viitor preşedinte de ţară. Toarnă, adică, câteva picături de parfum de boemie peste imaginea lui severă de astăzi.
Nu ne spune şi dacă minciuna, înşelătoria şi hoţia i-au trecut. Dar din câte l-am văzut, nu pare. Ba, din contră. În acest sens excelent crochiul Rodicăi Ciobanu din "Gândul" (29.10.2010).
Un al doilea motiv posibil al înduioşătoarelor autodezvăluiri despre acest erou român la Paris, este poate şi acela de a masca dezvăluirile mult mai puţin plăcute despre familia lui cât şi despre el personal din acel timp al debutului anilor '90.
Interesant şi că toate biografiile acestui mare român (aproape 2 metri) nu conţin nimic despre perioada dintre data naşterii şi absolvirea facultăţii.
Revin!  

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Ponta nu a citit când era mic

E adevărat, nu pare a citi nici acum. Sau are probleme cu IQ-ul. Pentru că tot bătând târgul cu fascismul vorbeşte de funie în casa spânzuratului.
Nu mai vorbim de personajele pe care le face fasciste - aici are şi omul iubirile lui - dar să nu ai habar de originea şi structura socialistă a fascismului este, pentru un socialist şef, cel puţin penibil. Iar dacă combinăm asta cu retorica - curat fascisto-comunistă - folosită de Ponta cel crud dar obraznic foc nici nu mai ştim ce să credem. Adică ştim. Dar vom reveni.

vineri, 19 noiembrie 2010

Ion Iliescu sau “Ca în finalul unui film de groază” (II)

De ce m-am trezit să scriu acum despre Ion Iliescu? Ce mi-a venit să mă iau de bietul bătrânel?
Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
Statul mafiotizat de acolo vine.
Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
Faptul că acum, după ce modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu mai respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
Nu Ion Iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost Cel Dintâi, a fost Fruntea, Mintea, Îndrumătorul, Conducătorul, apoi Simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
Nu tot ceea ce este rău a făcut el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. Probabil că şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
Îl văd, îl ascult, aud sau citesc depre Ion Iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, Ion Iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
Dar Ion Iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
Ion Iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta Ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne amiteşte de noaptea îngheţată a comunismului, Ion Iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
Chiar după ce va muri, Ion Iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeu, pe care Ion Iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
Ion Iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. Ion Iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.

Ion Iliescu, sau “Ca în finalul unui film de groază” (I)

Finalul unui film de groază – sau al unor filme de groază – nu înseamnă decât finalul acelei ore şi jumătate dar nu al coşmarului. Aţi văzut poate filme, unele thriller nu neapărat de groază, în care, la final, atunci când crezi că ameninţarea a trecut, răul se pregăteşte a se întrupa în altcineva, sau a se transmite într-un fel sau altul către un viitor pe care nu-l vedem dar putem să-l bănuim extrem de întunecat. Pentru că pe Pământ răul găseşte mereu cel puţin un petec de sol fertil pentru o viitoare recoltă.
Seminţele comunismului nu s-au uscat, nu au putrezit, nu au îngheţat. Ele au fost răspândite peste noi toţi şi au germinat, într-un fel sau altul, în fiecare. Şi nu au sucombat nici alienii din care s-au răspândit. Ba, din contră, ei au dus-o chiar mai bine.
Ion Iliescu
Ion Iliescu nu a dispărut. Nu s-a ascuns. Nu s-a retras.
Ion Iliescu e bine mersi şi înfierează cu aceeaşi mânie -căreia nu-i mai spune proletară, dar sună absolut identic – pe cei care îl deranjează, pe duşmanii poporului, adică pe duşmanii lui. De exemplu, duşmanii PSD-ului sunt duşmanii lui. Dar şi alţii.
Ion Iliescu nu tace. El stabileşte principii morale, criterii de evaluare civică, dă note de valoare şi decenţă politică, măsoară IQ-ul şi cultura politică a celorlalţi, emite judecăţi şi dă sentinţe, ştie oricând ce este cel mai bine pentru România. Ştie dar nu spune chiar tot cu voce tare. (Cel mai bine era tot ca înainte dar cu el în locul lui Ceauşescu, nu-i aşa?)
Lui Ion Iliescu nu i-a părut nicio clipă rău.
Ion Iliescu nu şi-a cerut iertare.
Ion Iliescu nu a arătat decât regrete pentru devierile tovarăşului Ceauşescu care, nu-i aşa, a întinat nobilele idealuri …. – după cum chiar el a declarat prin ’90.
Pentru Ion Iliescu, asasinatele, reprimarea cruntă, detenţia politică, torturare şi omorârea, destinele frânte, sărăcia şi foamea, terorizarea psihică, alienarea, deformarea structurii umane normale, deportarea, tâlhărirea, aculturalizarea a milioane de români nu au existat, sau dacă au existat atunci au existat pentru că ăia o meritau.
Ion Iliescu pare a avea o conştiinţă curată, luminoasă. Dacă l-ai întreba sunt sigur că asta ar şi declara: Că nu are ce să-şi reproşeze. Poate nişte chestiuţe mici care mai curând ar înduioaşa decât ar îndemna la condamnare. Nu spune el că este o victimă a represiunii Ceauşiste? Nu e el primul revoluţionar al ţării? Nu a ajuns el, după vreo 60 de ani de fruntăşie comunistă – cu toate cele din panoplia respectivă – un dizident muritor de foame pe post de director la Editura Tehnică?
Şi tot ca în filme, Ion Iliescu rânjeşte şi hohoteşte lugubru peste morţii comunismului lui, peste morţii revoluţiei lui, peste toţi ceilalţi amintiţi mai sus, dar şi peste noi şi prezentul nostru şi peste copii noştri şi viitorul lor.
Pentru că Ion Iliescu nu e singur. Nu, el nu este decât un cap, poate nici cel mai de seamă, al balaurului.
-Voi reveni

Politicienii sunt proşti (3) – învăţământul

Să aşezi, aşa cum se face de 20 de ani, învăţământul la coada interesului politic, să pui profesorii, învăţătorii, educatorii pe treapta cea mai de jos a salarizării celor cu sau fără facultate, purificând astfel de talente şi competenţe învăţământul, să nu modernizezi şcolile, să nu faci săli, bazine şi terenuri de sport, să aplici experimente tembele fără de sfârşit atât pe copii cât şi pe profesori, atunci când faci asta cu acel domeniu care lucrează clipă de clipă cu lutul încă moale din care se construieşte viitorul acestei ţări este o dovadă de prostie fără limite. (Intră aici, cum am mai arătat şi ticăloşia, şi trădarea, şi dezinteresul şi ireponsabilitatea şi hoţia.)

Politicienii sunt proşti (2) –  Care viziune?

Şi ca să fim mai aplicaţi în legătură cu constatările anterioare, să luam ca exemplu ultimele dispute: legea educaţiei, a salarizării şi a pensiilor. Ce vedem: puterea zice cea, opoziţia se încordează pe hăis. De ce? Pentru că aşa e bine. Cine zice? Zicem noi? Noi care ce specializare aveţi? Hau, hauuu!
Dar aţi văzut dragilor, aţi auzit pe cineva, undeva, măcar în spatele sediilor de partid dacă nu la televiziunile aferente, discutând despre viziunea partidului x asupra României, despre studiile specialiştilor săi şi ale instituţiilor statului, despre evaluările şi previziunile legate de resursele şi evoluţia internă şi internaţională? Despre ce fel de oameni vrem să avem în viitor, aşa ca oameni? Sau aşa, ca specialişti? Despre din ce va fi compusă industria naţională sau agricultura naţională?
Nimic. Unii zic că aşa e bine (?!) alţii ba pe-a mătii (!?!).  Ăsta e nivelul de argumentaţie.  Şi aşa de douăzeci de ani. Păi nu sunt proşti?

Politicienii sunt proşti (I)

Chiar dacă pare brutal voi încerca să arăt că nu este decât adevărat. Asta dacă se mai îndoieşte cineva. Şi oricum, este un titlu mai blând decât “Aceşti idioţi care ne conduc” numele cărţii unui foarte cunoscut om politic francez.
Deci: Politicienii sunt proşti. Tare sunt proşti politicienii. Şi inculţi. Şi ticăloşi. Şi fuduli. Mamă ce fuduli sunt. De parcă lumea a început şi o să se sfârşească cu ei. Cei mai mulţi sunt aşa. Adică, vreo 99%. Chiar dacă nu le au toţi pe toate cele de mai sus.
Cei mai mulţi nu prea au resurse intelectuale – stau prost cu logica, cu raţiunea. Asta înseamnă, la oricare muritor, prostie. Unii pot gândi, dar sunt ticăloşi: tot prostie. Alţii chiar au mai şi citit dar ori nu gândesc, ori sunt lepre, aşa că cititul nu le foloseşte şi deci tot proşti sunt. Unii au venit cu entuziasm dar pe drum au rămas fără el. Şi asta e prostie.
Să fii prost ca om politic înseamnă deci: să ai o minte slabă, să fi mincinos, hoţ, corupt, ticălos, incult, egoist, lipsit de responsabilitate, încrezut, arogant, fudul. Şi de aceea şi politica acestor politicieni este de cea mai proastă calitate. Recunoaşte-ţi ceva pe aici prin jur?
Şi aşa sunt şi rezultatele politicii lor. Cum să aibă ei grijă de ţară dacă sunt proşti? Cum să administreze corect bugetul dacă sunt hoţi? Cum să facă ei legi bune dacă sunt inculţi? Cum să facă ei legi bune dacă au minţi slabe şi deformate? Cum să se gândească la interesul naţional când se gândesc, că atât îi duce capul, la cel personal?
Întrebaţi-i încotro se îndreaptă România, sau, după mintea lor, încotro ar trebui să se îndrepte. Habar nu au! Nu are niciunul o imagine despre o Românie care să fie a tuturor şi nu numai a lui şi a găştii lui de tâlhari travestiţi în reprezentanţi ai poporului.
Întrebaţi partidele acelaşi lucru, dacă au un proiect naţional pentru România, adică o proiecţie în viitor a acestei ţări. Nu au! Vă vor arăta programe, adică nişte liste pe care înşiră de-a valma obiective populiste, obiective realiste, obiective fanteziste, obiective europeniste (adică dictate de la Uniune) şi pe urmă măsuri. Ce dacă obiectivele se anulează reciproc, ce dacă măsurile se fugăresc una pe alta. Nu contează, oricum totul e la mişto. Pentru, după cum consideră ei, proşti. Că, în mintea lor, proştii sunt ceilalţi.
Păi măi oameni buni,  dacă nu ştii în ce casă vrei să stai mâine cum să te apuci să o construieşti? Şi dacă te apuci să arunci banii fără un plan, fără un proiect, fără să ştii cât de costă şi dacă ei banii necesari, nu înseamnă că eşti prost? Da’ prost de-a binelea?
Aşa că:   Politicienii sunt proşti pentru că Dumnezeu le-a dat o şansă extraordinară – aceea de avea grijă de semenii lor, de mii şi milioane de semeni – iar ei o ratează în modul cel mai jalnic şi ordinar cu putinţă.

NU-I CREDETI!

Problema principală a cardului de sănătate – aceeaşi ca şi în cazul cărţii de identitate – este aceea a încrederii. Încrederea este, de fapt, problema principală a statului român, adică a instituţiilor şi se datorează celor care le populează. Nimeni nu mai are azi încredere în stat. Nici chiar cei care îl reprezintă. Care, din interior fiind, ştiu chiar mai bine decât ceilalţi de ce. De ce?
În primul rând, din cauza minciunii. Toţi mint, toţi au minţit. Toţi preşedinţii, prim-miniştrii, parlamentarii, miniştrii, secretarii de stat, directorii, funcţionarii simpli. Iliescu, Constantinescu, Băsescu – toţi au minţit şi continuă să o facă.
În al doilea rând, din cauza hoţiei. Toţi fură, toţi au furat, chiar dacă nu-şi bagă, rare cazuri, direct în buzunare. Toţi preşedinţii, prim-miniştrii …  Fură singuri, cu colegii lor, cu subordonaţii lor, cu prietenii lor, cu mafioţii lor.
În al treilea rând, urmare a primelor două, din cauza corupţiei. Statul român este în acest moment, prin calitatea şi activitatea infracţională a reprezentanţilor şi slujbaşilor săi, un stat mafiot.
Rezervele câtorva ţări dar şi ale Bruxellului în ceea ce priveşte aderarea României la spaţiul Schengen pleacă de la lipsa de încredere; din cauza minciunilor şi a corupţiei. Europenii nu au încredere în ceea ce vom face noi cu bazele de date, cu actele false, cu interlopii care dau ordine politicienilor. Voicu nu e unul singur. El este numai unul dintr-o armată tot mai mare şi mai organizată. Toţi ştiu, ca şi Voicu ce valoare au bazele de date cu elemente legate de existenţa privată a oamenilor: a adversarilor politici sau de afaceri, a demnitarilor, judecătorilor, incoruptibililor, şantajabililor.
Fără Mecanismul de Cooperare şi Verificare nu am fi avut astăzi nici DNA nici ANI, nici vorbă de declaraţii de avere sau de anchete asupra demnitarilor. (Asa handicapate şi strâmbe cum sunt ele.) Dar câtă frunză şi iarbă de politicieni, moguli şi mogulişori împreună cu armatele lor de analisti, jurnalisti, caftangii nu s-au ridicat împotriva lor. De ce? – dacă tot nu au nimic urât de ascuns.
Nu avem niciun motiv pentru a ne încrede că datele privind bolile nu vor fi folosite pentru şantaj, pentru corupţie sau pentru hoţie – cum s-a întîmplat deja cu diverşi doctori care având acces la date despre pacienţi prescriu mii de reţete şi fură milioane de euro? Nu avem niciun motiv ca să credem că nimeni nu va folosi datele privind bolile grave sau cronice, sau/şi opţiunea privind donaţia organelor pentru a omorâ şi a face bani. Nu avem nicio fărâmă de siguranţă în legătură cu ceea ce se poate întâmpla cu noi care suntem pe cale de a încăpea cu totul pe mâna funcţionarilor şi/sau a interlopilor.
Ne vor spune cât de păzite, de încifrate, de încodate, secrete şi dezvoltate tehnologic sunt documentele, bazele de date instalaţiilor lor. Tehnic sună bine. Dar NU-i credeţi. Acestea nu sunt păzite şi folosite de roboţi. Sunt păzite şi folosite de oameni. Nu există cod care să nu fie spart, nu există invenţie care să nu aibă un antidot, nu prea mai există înalt sau mai mic responsabil cu ceva care să nu fi cost cumpărat. Sau care să nu poată să fie cumpărat, sau şantajat.
Nici europenii nu-i mai cred (decât atunci când le convine, că oameni cu interese sunt şi acolo). Raportul triumfalist despre execuţia tehnică a procesului de aderare la Schengen (revin la această situaţie pentru că este recentă şi deosebit de edificatoare în ceea ce priveşte autorităţile centrale şi locale române) nu a convins pe nimeni. Ce poate face tehnica săraca în faţa corupţiei? Nimic nu poate. Aşa cum nici justiţia nu poate; nici în faţa corupţiei nici a crimei organizate şi aşa, în general, în faţa crimei. Din păcate, suntem pe cont propriu. Ne putem apăra doar noi, doar între noi.
Nu avem niciun motiv pentru a-i crede pe politicienii, pe demnitari şi pe funcţionari. Chiar vă rog: NU-I CREDEŢI!

Noul blog: paulghitiu.wordpress.com

Bună ziua şi bine v-am regăsit.
Pentru că nu am mai putut intra pe acest blog de ceva timp şi de-abia acum am descoperit despre ce este vorba - o modificare făcută de google, se pare - am făcut un alt cont pe wordpress pe care funcţionez de vreo două săptămâni. Adresa lui este cea de sus. Voi încerca să aduc şi aici ceea ce am scris acolo, dar în timp, din motive de manevrabilitate, aş vrea să rămân pe celălalt.

Paul Ghiţiu

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Social - politic:  Campaniile la români

Poliţia rutieră n-are treabă cu telefoanele mobile

La care se vorbeşte în trafic. Evident. Căci la telefoane vorbesc şi ei, poliţiştii.
La rutieră este ca şi în restul naţiunii: se trăieşte în campanii. Campaniile se fac când se supără şefii supăraţi de alţii. Eventual de ziarişti. Sau de şefii lor. Sau când au acţiuni de imagine. Ca toată lumea, că aşa e moda.
Pedepsirea şoferilor care vorbesc în timp ce conduc a devenit demult o amintire a unei astfel de campanii. Vezi peste tot,  dar mai ales pe trecerile de pietoni, în intersecţii - sau poate acolo ticăloşia şi iresponsabilitatea respectivilor sare şi mai tare în ochi - şoferi care se chinuie să tragă de volan, de schimbător şi de semnalizare cu o singură mână, ori cu dinţii şi picioarele, care privesc alb undeva în orizontul convorbirii telefonice, care au tot mai puţin habar de ceea ce este în jurul lor. 
Si ne mai mirăm de tot mai multele accidente de pe trecerile de pietoni şi din intersecţii. 
Dacă în perioada de început a telefoanelor mobile, atunci când apăruseră şi dispozitivele hands free, vedeai - amuzat, căci imaginea era comică - oameni care vorbeau singuri în maşină, acum îi vezi vorbind în telefonul ţinut în mână - şi eventual trecut dintr-una într-alta pentru manevrele rutiere - sau sub capul îndoit peste un umăr .
Studiile au arătat că o convorbire telefonică poate afecta atenţia respectivului, funcţie de ceea ce se discută, cu de la 20 la 95%!!! Adică, practic, unii dintre aceştia, care se ceartă, care negociază, care cuceresc sau sunt cuceriţi etc. habar nu au pe ce lume se află. Ca şi în cazul drogurilor. Această deteriorare a atenţiei suprapusă peste handicapul de a acţiona vehicolul cu o singură mână, măreşte posibilitatea accidentelor acestor criminali pe roţi de mai multe ori. Şi posibilitatea, din nefericire, devine realitate.
Astăzi un om de lângă mine a fost foarte aproape de a fi lovit de un şofer care a trecut liniştit pe zebră deşi înaintea acesteia oprise regulamentar un ditamai autobuzul. Evident şoferul vorbea la telefon. Nu peste multe minute, puţin a lipsit să nu arunc cu o carte după un altul care a trecut la fel de liniştit pe zebră. Păcat de carte. Dar dacă aş fi avut o cărămidă, sau un pistol? Oare o să ajungem să mergem cu bâtele după noi?
În fiecare zi văd repetându-se scena vorbitului la telefon în trafic pe trecerile de pietoni şi în intersecţii de mai multe ori. Nenumăraţi rămân cei care pot fi zăriţi în aceeaşi ipostază peste tot în trafic. Numai poliţia rutieră nu-i vede. Şi aşa devine părtaşă, complice la crimele nesimţiţilor iresponsabili de care vorbim. 
Fiecare pieton mort, în condiţiile în care el era în regulă, înseamnă o complicitate a poliţiştilor cu criminalul. De ce? Pentru că nu îi văd sau îi iartă - sensibilizaţi de emoţia întîlnirii cu hârtii din plastic, sau poate din revoltă faţă de viaţa lor mizeră, sau din revolta faţă de putere, sau din indolenţă, sau din nesimţire, mai contează? - pe cei care trec în goană pe trecerile de pietoni - cu sau fără telefon -, pe cei care gonesc peste tot, pe cei care se urcă cu maşinile pe trotuar silindu-i pe pietoni să meargă pe jos, pe cei care fac raliuri noaptea, pe cei care îşi bat joc de alţii în trafic, pe cei care nu au, nu au avut şi nu vor avea de gând să respecte regulile de circulaţie şi codul bunelor maniere în circulaţie.
Personal cred că examenul de şofer se ia mult, mult prea uşor. Că ar trebui să fie foarte sever, dublat de o extrem de serioasă şi decisivă examinare psihologică. (Şi o fi legea ştirbă, dar domnii de la circulaţie, după cum am putut afla în ultimii ani, au strâmbat-o de tot livrând carnete pe bandă rulantă tuturor celor care plăteau, analfabeţi, dezaxaţi, orbi, bolnavi. ) Cu atât mai mult sunt de condamnat purtătorii de caschete - câţi nu le-au aruncat - care după ce le dau drumul criminalilor în stradă nu fac mare lucru pentru a ne apăra de ei. Nu le pasă.
 Şi mai bănuiesc că dacă nu dorm bine noaptea nu este din cauza morţilor şi invalizilor pe care îi au pe conştiinţă ci pentru, eventual, casele, vilele, maşinile, plasmele......
Îi rog să mă ierte pe cei care nu se înscriu în tabloul de mai sus, dar pesemne că sunt foarte puţini, pentru că se văd rar, foarte rar. Şi după cum se circulă, nu au niciun efect.
 

luni, 11 octombrie 2010

Ruşinea de noi înşine

E bine să ne fie ruşine, să cunoaştem ruşinea de cele rele şi urâte, de greşelile, de păcatele noastre. E cum se cuvine să ne fie ruşine de lucrurile rele, necuviincioase pe care le facem.
Există o ruşine bună; care construieşte, care ridică, care luminează, care dă viaţă.
Dar există şi o ruşine rea, o ruşine de noi cei cum se cuvine, de noi cei cuminţi, smeriţi, răbdători, generoşi, săraci, curaţi, drepţi, cinstiţi.
O ruşine care distruge, care întunecă, care mistifică, care ucide.
Există o ruşine de la Dumnezeu şi una de la diavol.
O ruşine de cel ce am ajuns să fim, şi o ruşine de cel care ar fi trebuit să fim.
Cea de-a doua este, vorba lui Rougemont, partea diavolului.
Pentru că diavolul a reuşit să ne facă să ne fie ruşine de noi - să fim nemulţumiţi de noi, dezamăgiţi de noi, - chiar dinainte de a avea o cât de mică idee despre cine suntem. Adică din Rai.
Aşa a făcut Adam. Aşa a făcut şi Eva.
Aşa au făcut şi aşa facem fiecare dintre noi, încă de când suntem doar nişte copii.
Veţi zice: Nu, atunci doar visăm, ne imaginăm.
Da, dar tocmai de asta se foloseşte amăgitorul. Aşa ne prinde pe unii; pe mulţi dintre noi. Ne prinde în năvodul unei imaginări perpetue, care intră la un moment dat - repede - în conflict cu realitatea, pentru că devine - mai repede - nemulţumită de realitate (mai ales la cei care chiar au tot ce şi-ar putea imagina şi atunci nici nu se mai imaginează, nici nu vor să cunoască realitatea) şi ne distruge puţin câte puţin.
Distruge, adică, ceea ce eram cu adevărat şi nu o să ajungem să cunoaştem niciodată.
Nici nu ştim cât pierdem. Nici nu ştim cât ne pierdem. Cum eşuăm să ne întâlnim. Să ne întâlnim, să ne plimbăm, să stăm de vorbă, poate să ne devenim prieteni şi să facem restul - viaţa - împreună.
Nu ne placem - deşi habar nu avem pe cine nu placem - şi atunci ne ascundem. După lucruri ne ascundem. După forme, după iluzii, după praf, după ceea ce nu este.
După hainele, după podoabele, după muzica, după ţigările, după alcoolul, după drogurile, după jocurile de pe computer, după limbajul liber (trivial), după comportamentul exotic, după sexul prematur şi fără sentimente, după refuzul culturii, după contestarea lui Dumnezeu...
Mai târziu: după incompetenţă, după iresponsabilitate, după hoţie, după ticăloşie, după egosim, după lăcomie..pe care le afişăm de pe poziţiile de om politic, funcţionar, justiţiar, poliţist....
Şi tot aşa, toată viaţa: ne-au căzut dinţii, ne ascundem, suntem proşti, ne ascundem, ne-am fleşcăit, ne ascundem, suntem laşi, ne ascundem, suntem graşi, ne ascundem ....
Iar ceea ce puteam fi noi cu adevărat, ceea ce eram noi să fim, ceea ce încă, în pofida tuturor celor de mai sus, rămânem - şi, cei care au fericirea, descoperă chiar şi mai târziu decât niciodată, dar câţi? - ştie doar Cel care ne-a creat şi care - ATENŢIE - apare lângă noi de fiecare dată când posibilul se epuizează.

joi, 16 septembrie 2010

"Orice altceva am crede, nimic din ceea ce facem nu este important dacă nu este important pentru ceilalţi. Şi asemenea faptelor, nici noi.                                                                                   



O dovadă despre cum înţelepţesc nevoile - şi sărăcia - materia şi despre cum este cu adevărat materia - slabă, oarbă şi surdă, coruptibilă, fără voinţă şi fără putere în faţa plăcerilor etc.. - dacă mai era nevoie (dar, nevoie e întotdeasuna) - avem de la prietenii noştri, animalele de casă.
Sfrijiţi şi amărâţi, jigăriţi şi fantomatici, şi cîinii şi pisicile fără stăpân - dar şi câte din cele cu stăpâni haini - sunt gata să mănânce orice şi asta mai ales la ţară unde chiar şi cele din curtea unor aşa-zişi gospodari sunt în această situaţie. Şi fac asta mai ales dacă nu au avut şansa (sau neşansa cum se întâmplă cu mulţi vagabonzi care privesc cu dispreţ bucata de pâine aruncată de o mână miloasă) să dea de ceva mai bun - cărnuri, adică.
Ia un astfel de animal pe lângă casă şi dă-i mâncare bună. După un scurt timp va uita în castron pâinea sau mâncarea fără carne pe care o hăpăia la început cu lăcomie. Şi dacă a apucat pe lângă masa ta şi a mirosit şi gustat cele care se perindă pe acolo, uită şi de mâncarea bună. Pentru că o vrea pe una care i se pare şi mai bună - vrea ce mănânci şi tu. La început s-ar omorî pentru un os sau o bucată de carne fiartă. Mai târziu descoperă că grătarul e mai bun decât cea fiartă cu orez, că mezelurile sunt mai bune decât carnea simplă şi aşa mai departe.
O foamete zdravănă îl poate însă înţelepţi din nou.
Tot aşa şi cu oamenii.

miercuri, 15 septembrie 2010

Bogăţie - sărăcie

Bogăţia, cea râvnită de noi toţi, e poate printre cele mai grele şi periculoase încercări (ispite) ce sunt date omului.
Bogăţia nu te face mai înţelept, nici mai bun, nici mai talentat.
Nici sărăcia.
Dar în sărăcie poţi mai uşor să îţi regăseşti - descoperi - înţelepciunea
Bogăţia înşală, seduce, vrăjeşte, moleşeşte, corupe, viciază, distruge, putregăieşte, deşertifică...
Sărăcia abrutizează, dar te ţine în realitate, îţi ţine ochii larg deschişi asupra ta şi asupra lumii, nu mistifică...
Iar cei care săraci fiind sau ajungând, îşi pierd şi bruma de înţelepciune şi omenie pe care le aveau, aceia, ca bogaţi, nu ar fi cu nimic mai buni decât nu sunt ca săraci. Invers, e posibil.
Dar bogaţii dau - unii dintre ei. 
E adevărat. dar important e şi cum dai, cu ce scop, ce urmăreşti să câştigi. Chiar dacă dai nu devii mai bun dacă nu dai din suflet, cu milă, cu sentimente pentru cei cărora le dai. De aceea mai valoros e banul dat de un sărac decât sacul cu bani dat de un bogat dar dat cu interes lumesc.
Şi una şi cealaltă sunt periculoase. Din ambele situaţii te poţi sminti. În ambele te poţi pierde (dar şi găsi). Mai multe şanse ai însă în sărăcie.  

marți, 14 septembrie 2010

Omul vrăjit (idei)

Povestea omului vrăjit este cea a hainelor împăratului. Numai că este vorba nu despre trupul nostru fizic, ci despre trupul sufletului nostru.
 
"Şi intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă.
Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut.
Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară.
Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor." (Matei 22)

Viaţa pe care o avem ar trebui să o folosim pentru a ne înveşmânta sufletul cum se cuvine pentru Împărăţia lui Dumnezeu în care El ne-a chemat şi ne aşteaptă. Şi noi ce facem? Ne lăsăm amăgiţi, ne lăsăm păcăliţi şi în loc să-l înveşmântâm cu strai bogat îl dezgolim, apoi îl tăvălim prin noroaie şi gunoaie, prin rahaturi şi putreziciuni.
Şi atunci când ne uităm în oglindă nu-i vedem nici goliciunea, nici murdăria, ci ni se pare - ameţiţi de aburii vrăjilor - că suntem asemenea împăraţilor.
Cât despre "întunericul cel dinafară" , altădată.

miercuri, 25 august 2010


Omul vrăjit (III)

Amăgitorul

În fiecare zi, fiecare dintre noi ne trezim că suntem dezamăgiţi de ceva, de cineva, uneori chiar de noi. Dar cum ajungem dezamăgiţi ? Cum ajungem să ne simţim trădaţi, înşelaţi în speranţele şi în aşteptările noastre, cum ajungem să ni se dărâme construcţiile, care păreau atât de solide şi care se adeveresc a fi doar fum înşelător, doar ceaţă înecăcioasă, cum ajungem să ne simţim singuri, fără ieşire, fără speranţă, cum ajungem să ne îmbolnăvim, să cădem pradă unor patimi distrugătoare, cum ajungem să ne chiar omorâm ? De ce trăim mereu şi mereu amara şi dureroasa dezamăgire ? – cei care o trăim pentru că mulţi alţii nu reuşesc să se dezamăgească nici până la capătul zilelor.
Există un cuvânt care adună – sau ascunde – în el povestea lumii, a omului terestru, adică chiar povestea omului şi acela este amăgire. De ce ajungem dezamăgiţi ? Pentru că am trăit mai înainte dulcea şi adormitoarea de raţiune amăgire, pentru că ne-am lăsat amăgiţi ; ne-am lăsat, adică, păcăliţi, înşelaţi, ne-am trăit viaţa induşi în eroare (şi astfel aflăm că ne construim viaţa pe eroare, şi atunci şi ea este eroare). Pentru că ne-a plăcut să ne păcălim, să ne înşelăm încă mai mult decât a făcut-o Înşelătorul, pentru că am dat nu fuga, ci iureş să ne facem construcţii din ceaţă care, atunci când se împrăştie, ne lasă mereu şi mereu în acelaşi pustiu al dezolării cu gust fiere şi miros de pucioasă.
Şi asta de la început.
Prima amăgire, marea amăgire, teribila amăgire de la care viaţa noastră a fost complet schimbată a fost cea din Grădina Raiului, când diavolul ne-a făcut să credem în posibilitatea unei alte grădini ; o grădină în care noi să fim stăpâni, în care să putem şi să ştim tot ce putea şi ştia Dumnezeu – în care puteam, adică, să fim dumnezei.
Omul a căzut pentru că s-a lăsat amăgit. Omul terestru este omul amăgit, lumea lui este produsul amăgirii, este o lume a amăgirii, a greşelii.

Seducătorul
Dar cum am ajuns să fim amăgiţi, cum de ne-am lăsat păcăliţi într-un asemenea hal încât să mizăm fără pic de minte destinul nostru, viaţa noastră ? Cum ? Simplu : prin seducţie, un alt cuvânt deosebit de important pentru existenţa noastră, în legătură cu care în dicţionare găsim următoarele explicaţii :
A seduce : 1. A incita, a captiva, a subjuga, a cuceri prin farmecul vorbelor, prin purtare, etc.
                    2. (Despre bărbaţi) – A abuza de buna credinţă a unei femei, ademenind-o şi determinând-o să întreţină relaţii sexuale, cu promisiuni înşelătoare ; a ademeni, a înşela, a amăgi.
Iată că ne-am întors de unde am plecat! Iată deci ce-am păţit, iată cum s-a construit amăgirea noastră şi mai apoi existenţa noastră! Căci lăsând de-o parte chestia punctuală cu relaţiile sexuale (deşi este vorba în final tot de stabilirea unor relaţii intime între diavol şi noi, mai importante chiar, căci sunt relaţii sufleteşti, relaţii de prietenie, de colaborare, de întovărăşire, de corupere morală şi sufletească), toate acestea le-am păţit noi, toate au fost aplicate asupra noastră – e adevărat, cu deplina noastră cooperare, cu entuziasm, cu plăcere. Seducţia a fost de la început principala armă a diavolului ; cu ea ne-a înşelat în Rai şi ne-a alungat de acolo, cu ea a continuat să ne amăgească pe Pământ, cu ea a reuşit să-şi atingă scopul de a ne ţine în eroare = greşeală = păcat, adică departe de Dumnezeu.
Seducerea Evei şi a lui Adam a fost prima ciocnire din viaţa omului între drept şi strâmb, adevăr şi minciună, real şi virtual. Omul a pierdut. E adevărat că a întâlnit un duşman teribil, pe chiar duşmanul Adevărului, Înşelătorul, Amăgitorul, Seducătorul care l-a făcut să creadă că el îi este prieten şi aliat şi să uite, de fapt, pe adevăratul Părinte şi Aliat. L-a uitat, l-a refuzat, l-a renegat şi apoi l-a şi minţit – ca pe un duşman, ca pe cineva care îi voia răul – pe Dumnezeu.
După ce ne-a coborât, pentru a ne ţine legaţi în lumea amăgirilor,  diavolul a mers mai departe ne-a dat şi nouă priceperea sa, ne-a calificat şi pe noi în tot ceea ce înseamnă, conform dicţionarelor şi realităţii înconjurătoare, amăgirea şi seducţia.
Le practicăm cu toţii, chiar şi cu cei care ne sunt cei mai dragi, dar există două tipuri de activităţi în care amăgirea şi seducţia sunt aproape însăşi esenţa şi care au contribuit cel mai mult la construirea lumii de astăzi : negustoria şi politica. Negustorul, bancherul (adică negustorul de bani) şi omul politic sunt, cei mai mulţi dintre ei, chiar fără intenţii rele, seducătorii interpuşi ai lumii. Ei nu fac nimic, nu crează şi nu produc nimic, dar cu toţii ne vînd ceva pentru a obţine de la noi altceva ; ne dau lucruri de care avem nevoie, dar şi mai multe lucruri de care nu avem nevoie (Uitaţi-vă la lumea de astăzi în comparaţie cu aceea de acum o sută de ani, de acum două sute de ani, de acum o mie de ani : numărul mărfurilor a crecut de mii, poate de sute de mii de ori şi vorbesc despre tipuri de articole şi nu despre cantităţi. Şi chiar şi în acele vremuri, unele erau necesare dar altele nu.)
Negustorii ne vând altceva decât este în pachet ; politicienii se străduiesc să pară altfel decât sunt în pachet ; şi unii şi alţii ne vând cel mai adesea iluzii. Pentru a ne convinge să le cumpărăm – fie că dăm pe ele bani (adică timp, muncă) fie că dăm voturi (adică încredere, suflet) – şi negustorii şi pamenii politici creează în jurul produselor lor poveşti, le îmbracă în haine strălucitoare, le ascund defectele şi inventează calităţi incredibile şi inexistente, ne incită, ne captivează, ne subjugă, ne ademenesc, ne amăgesc cu farmecul vorbelor şi al purtărilor făcându-ne să  credem că ceea ce ne vând ne este absolut necesar, făcându-ne să dorim cu ardoare acel produs, sau să îi urâm pe unii ca să îi votăm pe alţii. Dar şi vorbele şi purtările ţin de aparenţe, de spectacol, de virtual, de amăgire.
În schimbul a ceea ce ne vând ei vor putere. Iar puterea o iau de la noi. De aceea ne ameţesc. Pentru că ei nu vor oricum şi orice putere, ei vor puterea noastră: adică, timpul, gândurile, emoţiile, sufletul. Vlaga, viaţa.
Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit ca pe un fum viaţa  unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face şi diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui.

Văjitorul
Aşa face. Ca un vrăjitor . Pentru că el este Vrăjitorul.
Cum ne-a amăgit şi ne amăgeşte, cum ne-a sedus şi ne seduce ? Prin vrajă, prin farmece, prin, cu un cuvânt mult folosit astăzi, magie.
Ce este vraja ? Ceea ce nu este şi pare a fi ca şi ceea ce este şi în locul a ceea ce este. Vraja este amăgire, iluzie.
Vraja este o imagine deplasată a lumii, ca şi cum o schimbare de lungime de undă ar face ca lucrurile să pară altfel. Vraja înmiresmează rahatul şi poleieşte noroiul, face întunericul să pară lumină şi exilează lumina ca răufăcătoare, aduce închinarea către cele de jos şi ura către Cele de Sus, îndreptăţeşte poftele şi justifică crima. Ea este justificarea, pentru cel care i se dă rob, practicând-o, a neputinţei sufleteşti, a fricii, a laşităţii, a egosimului desăvârşit, a urii de ceilalţi, a veninului, puroiului şi morţii ; a dispreţului, a însingurării, a dorinţei de putere,  a nimicului.
Urmarea magiei, rodul ei este nimicul, căci aşezându-se în viaţa (în timpul) noastră în locul realului, a adevărului, ca negaţie a lor, ea devine negaţie a însăşi vieţii ; prin vrajă diavolul ne înghite hulpav timpul fără a lăsa nimic în loc. Vraja este nimicul din existenţa noastră. Şi de prea multe ori din existenţa noastră nu rămâne nimic. (Va urma)
 

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...